Dorinţa de a fericit

Trei dorinţe

     O frumoasă istorioară povesteşte cum un om îi umplea  lui Dumnezeu urechile cu tot felul de rugăciuni. Într-o zi se uită Dumnezeu la el şi îi spuse: "Îmi ajunge! Trei cereri îmi adresezi şi nimic mai mult. Trei dorinţe îţi voi îndeplini şi gata. Acum gândeşte-te ce vrei să-mi ceri!" Omul era cu totul mulţumit şi spune: "Tot ce vreau eu, am voie?" Dumnezeu îi spuse: "Da, drei dorinţe şi nimic mai mult."

    Atunci începu omul: "Doamne, ştii, îmi e puţin penibil, dar tare aş vrea să scap de soţia mea, pentru că e căscată şi mereu...Doamne, tu ştii deja. E insuportabilă! Pur şi simplu nu mai pot trăi cu ea. Poţi să mă eliberezi de ea?" "În regulă", spune Dumnezeu, "dorinţa îţi este împlinită". Însă repede începu omul să aibă mustrări, fiindcă se simţea deodată aşa eliberat şi parcă singur. Dar era fericit şi se gândi: "Voi lua în căsătorie o femeie mai frumoasă". Când părinţii şi prietenii veniră la înmormântare să se roage, omul îşi veni în fire şi îşi spuse: Dumnezeul meu, am avut această femeie fermecătoare şi n-am ştiut s-o preţuiesc pe când încă mai trăia". I se făcu rău de tot, îl căută pe Dumnezeu şi îl rugă: "Adu-mi-o înapoi pe soţia mea, Doamne!" Dumnezeu îi replică: "În regulă, a doua ta dorinţa va fi împlinită". Aşa îi mai rămăsese o singură dorinţă. Se gândi. "Ce aş putea să-mi doresc?" şi le ceru prietenilor sfatul. Unii îi spuneau: Doreşte-ţi bani. Daca ai bani, poţi avea de toate, tot ce pofteşti". Alţii, dimpotrivă: "Ce-ţi folosesc banii, dacă nu eşti sănătos?" Unul îi spuse: "Ce-ţi foloseşte sănătatea, dacă într-o zi vei muri? Doreşte-ţi nemurirea!"

    Bietul om nu mai ştia ce să-şi dorească cu-adevărat, deorece alţii îi spuneau: "Ce-ţi foloseşte nemurirea dacă n-ai pe nimeni care să te iubească? Doreşte-ţi iubirea!" Se gândi şi se tot gândi...şi nu se putea hotârî cu nici un chip. Cinci ani, zece ani...Într-o zi îi vorbi Dumnezeu: "Când ai de gând să-mi spui de a treia ta dorinţă?" Bietul îi răspunse: "Doamne, sunt întru-totul încurcat şi nedumerit, nu ştiu ce să-mi doresc!" N-ai putea să-mi spui ce să-mi doresc? Auzind asta, Dumnezeu râse cu poftă şi vorbi: "Ei bine, îşi voi spune. Să-ţi doreşti să fii fericit, orice ţi s-ar întâmpla. Aici e tot misterul!"

 (Antony de Mello, Unde fericirea e de găsit,

traducere şi adaptare din limba germană)

 

    Mâine este solemnitatea Tuturor sfinţilor. Îl vom auzi pe Isus vorbindu-ne despre fericiri. Îmi doresc să fim atenţi la ce ne va învăţa. În cuvintele lui se ascunde adevărul, oricât de paradoxal ne-ar prezentarea fericirilor. Cu toţii ne dorim fericirea. Ne-o dorim cu toţii, însă diferit pentru că nu ne dorim de fapt acelaşi lucru. Isus ne vrea fericiţi. Cu fericirile şi-a început predica de pe munte.

 

 

(Şi pentru că este ultima suflare a lunii octombrie, o melodie cu un cântăreţ pe măsura!) 

 

Reflecţia duminicală

Învăţătorule, să-mi recapăt vederea!

  

     Orbul Bartimeu este cu siguranţă unul din acele personaje ale Evangheliei care ne atrage simpatia foarte repede, unul pe care îl îndrăgim la prima relatare, ca să nu spun la prima "vedere". Nu există propoziţie sau, mai bine spus, cuvânt din relatarea vindecării lui care să nu se constituie în punct de reflecţie, în sursă de meditaţie: este deficienţa lui vizuală, orbirea, în primul rând, e apoi numele lui, poziţia pe care o are, strigătul, încăpăţânarea de a nu tăcea, aruncarea hainei, cererea mişcătoare a vindecării, cuvintele lui, recunoaşterea credinţei din el, vindecarea, urmarea lui Isus. Toate sunt detalii cu forţă grăitoare, în stare să ne pună pe gânduri. Cuvintele şi propoziţiile se succed în aşa fel încât nu putem să nu ne imaginăm întreaga scena, cu toate momentele ei. Suntem şi noi cu mintea prin preajmă, ne aciuăm de mulţime, la o distanţă considerabilă faţă de Isus pentru că e lume multă. Îl zărim pe marginea drumului pe Bartimeu şi-i urmărim nedumerirea, neliniştea care începe să fermenteze în el, îi observăm ascuţirea auzului pentru a înţelege ce se petrece cu rumoarea din jurul lui, tresărirea pe care o manifesta când percepe că e vorba de Isus şi, în sfârşit, strigătul lui penetrant, pe care nu-l poate potoli o mulţime întreagă.

    Răsărise probabil soarele şi în acea dimineaţă, ca în multe alte dimineţi, cât se poate de obişnuit, într-o strălucire crescândă, însă nu pentru el, ci pentru ceilalţi oameni. Şi totuşi soarele acelei dimineţi deschidea o zi aparte în viaţa lui, o zi unică, cu o şansă pe care el în ruptul capului nu-şi permitea să o rateze, o şansă cu un nume precis: Isus, Fiul lui David! Venise peste el clipa pe care nu o putea lăsa să treacă. Şi Bartimeu a înţeles parcă acest lucru până în profundul inimii lui în care era multă credinţă. De aceea, el strigă cu putere, strigă împotriva plăcerii unei mulţimi întregi, cu o încăpăţânare admirabilă. Mie, personal, imi place această încăpăţânare a lui Bartimeu. Această forţă a voinţei lui care nu se lasă sufocată de ceilalţi oameni, de ce impresii îşi formează ei la adresa propriei persoanei. E o dovadă a tăriei lui de caracter care lipseşte multora.

     Isus lasă să parvină această implorare a lui Bartimeu până la urechile lui, dând la o parte toate celelalte sunete şi zgomote. El opreşte marşul mulţimii pentru ca să îşi focalizeze atenţia pe o singură persoană. Îl vedem pe Bartimeu sărind în picioare, aruncându-şi haina şi mergând în grabă, umplut de speranţă, până înaintea lui Isus. În mijlocul scenei sunt acum doar ei doi. "Ce vrei să fac pentru tine?" este întrebarea lui Isus. Nu este aceasta o întrebare superfluă şi lipsită de sens? Nu era evident ce trebuia să facă Isus pentru Bartimeu? E adevărat că era. Însă valoarea întrebării lui Isus este cu toate astea incontestabilă! Isus nu constrânge pe nimeni în niciun fel, nici măcar în recăpătarea propriei sănătăţi. El instaurează un dialog de încredere. Prin întrebarea lui, dă o notă personală legăturii dintre el şi Bartimeu. E sentimentul pe care îl ai atunci când, mergând la un doctor, eşti întrebat ce te doare, eşti rugat să vorbeşti despre simptomele, senzaţiile de durere pe care le ai, şi nu introdus direct în sala de operaţii ca un obiect ce necesită reparaţii în sistemul de funcţionare.

    Bartimeu ştie ce vrea: "Rabunni, să-mi recapăt vederea!". Verbul folosit are şi semnificaţia de a vedea în sus. Bartimeu vrea să vadă tot ceea ce există în natură şi la oameni. El vrea totodată să poată privi şi în sus, spre cer. Şi lui îi împlineşte Isus această dorinţă, precizând că prin credinţa lui a fost posibilă vindecarea.

   Nu avem orbirea lui Bartimeu. Ochii pe care îi avem ne ajută să vedem atât de multe. Cine crede, vede întotdeauna mai mult. Având vederea exterioară a lucrurilor, să ne gândim astăzi în ce grad posedăm şi vederea interioară. Vedem în afară în funcţie de ceea ce vedem în interiorul nostru.

Ziua Austriei

Österreichischer Nationalfeiertag

 

(ziua naţională a Austriei) 

 

    Astăzi, 26 octombrie, este ziua naţională a Austriei. Această dată face referinţă la semnarea legii privind neutralitatea Austriei, în anul 1955. Din anul 1938 fusese anexată Germaniei. Abia în 1955 ea îşi proclamă deplina independenţă şi suveranitate statală, de care se bucură până în prezent. Pe cât este de lipsită de glorie istoria Austriei în secolul 20, pe atât este de faimoasă şi strălucitoare cea din secolele anterioare, când exista ca Imperiu habsburgic mai întâi, iar apoi ca Imperiu al Austriei, din anul 1806. Din anul 1775 Bucovina a fost parte a acestui imperiu. Între 1867-1918 avea să se numească Imperiul Austro-Ungariei. După primul răbzoi mondial se destramă, popoarele pe care le cuprindea exprimându-şi dorinţa de a fi independente. Ironia sorţii a făcut ca dintr-un imperiu destul de mare şi numeros să ajungă o ţărişoară care nu are nici măcar 8 milioane de locuitori austrieci. Ar fi peste 8 milioane dacă se iau în calcul cei de provenienţă străină, cu cetăţenie obţinută ulterior (nu e cazul meu să fiu numărat printre aceştia!). În consecinţă, având în vedere suprafaţa ei destul de redusă, se învecinează cu multe ţări: Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Italia, Elveţia. Nici nu ştiu cu ce ar putea fi comparată forma ei. Fapt este că are o identitate sau, mai bine zis, o conştiinţă de sine (Selbstbewusstsein) foarte puternică. În fiecare austriac se ascunde o mândrie naţională. Şi cred că un asemenea sentiment se justifică. 

 

 

 

 

     Mă gândesc la următoarele motive: este una dintre cele mai bogate ţări din lume, nu doar din Europa. Are un relief care, ce-i drept, nu prea îţi dă posibilitatea să te îneci, dar în schimb îţi dă şansa să te înalţi pe atâtea piscuri, aici fiind patria Alpilor. Aproape toată Austria este la peste 400 m altitudine (în treacăt fie spus că filiala la care merg să celebrez, St. Kathrein am Offenegg e la 970 m altitudine http://www.st-kathrein.at/). Verdele pajiştilor, al pădurilor de conifere este o desfătare a ochilor, mai ales în sezonul estival. Economia acestei ţări funcţionează bine şi a înregistrat o creştere chiar în anul precedent, 2011, aşa încât cuvântul "criză", când este auzit, e referit de cele mai multe ori la celelalte ţări. Datorită turismului foarte dezvoltat, Austria este o atracţie pentru mulţi oameni. Se bucură de oraşe cu rezonanţă mondială: Viena, Salzburg, Innsbruck.
    Pot să spun că amabilitatea, corectitudinea socială, spiritul civic şi alte valori sociale precum dreptatea şi simţul de întrajutorare, se simt la ele acasă. România nu e departe din punct de vedere geografic. Între ea şi Austria e doar Ungaria. Şi totuşi e destul de departe. Nu o zic decât cu tristeţe pentru tot ceea ce face aşa mare diferenţa între ţara noastră şi Austria. Însă îmi păstrez totodată şi mândria pentru istoria noastră grea, pentru zestrea culturală pe care o avem şi pentru tot ceea ce este valoare în spiritul nostru românesc.

    În această ţară am petrecut 3 ani: unul la Bregenz şi doi în această regiune, numită Steiermark, şi supranumită "inima verde a Austriei". Îi mulţumesc Domnului pentru toţi oamenii minunaţi pe care am putut să-i cunosc, pentru tot ce a îmbogăţit viaţa şi sufletul meu în activitatea pastorală, şi spun astăzi: Doamne, binecuvântează această ţară şi pe locuitorii ei!

(sunt multe imagini deosebit de frumoase, însă merită vazută, la min. 4:20, scena pe apă din oraşul Bregenz)

 

 

 

 

 



Mentalitate diferită

Raportul cu părinții

     Pe când Mark Twain era redactor la un ziar, a primit într-o zi o scrisoare din partea unui tânăr de 17 ani care îşi exprima lamentaţiile şi nemulţumirile faţă de tatăl său: "Nu mă mai pot înţelege cu tatăl meu. Este retras şi n-are niciun simţ pentru ceea ce este modern. Ce aş putea să fac?" De la Mark Twain a primit următorul răspuns: "Când aveam şi eu 17 ani, tatăl meu era la fel cum îl descrii pe al tău, incult şi inabordabil. Dar ai răbdare cu un om de vârsta lui, că se dezvoltă încet. Zece ani mai târziu, când aveam 27 de ani, învăţase atât de multe încât mă puteam întreţine cu el într-un mod foarte rezonabil. Şi astăzi - dacă mă crezi sau nu - îl întreb pe tatăl meu şi îi cer sfatul când nu mai ştiu ce să fac în vreo privinţă sau alta. Este uimitor câte a putut să înveţe bătrânul între timp!" 

(Reinhard Abeln, Când anii se apleacă

traducere şi adaptare din limba germană)

    Evanghelia acestei zile este una dificilă cât priveşte înţelegerea ei. Redau doar un verset din ceea ce s-a citit astăzi la sfânta Liturghie: "Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împtriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei" (Lc 12, 53). Întâmplarea descrisă mai sus nu are în sine forţa  de a ilustra sensul acestor cuvinte. Oricum, dezbinarea de care vorbeşte Isus are o aplicabilitate atemporală, şi în consecinţă ea caracterizează într-o formă sau alta fiecare generaţie istorică şi fragmentele vieţii fiecărui om luat în parte. Cine nu cunoaşte divergenţa de gândire care survine mai ales în adolescenţă în raport cu părinţii? Cine a reuşit să evite mereu discuţiile acide, certurile cu părinții? Conflictele sunt inerente pentru că mentalităţile sunt diferite. Însă dacă nu putem evita conflictul, ni se recomandă totuşi cu toată căldura să nu persistăm în el. Ni se recomanda din partea aceleiași evanghelii, din partea credinţei pe care o avem. Ne recomandă şi ne cere însuși Isus atunci când vorbeşte despre iertare. Şi facem bine să nu persistăm, pentru că viaţa cunoaşte multe schimbări și e scurtă, iar valoarea ei stă în buna înţelegere cu cei din jur, în interacțiunea armonioasă, în exprimarea multiformă a iubirii, și asta  întâi de toate şi în primul rând față de cei care sunt părinţii noştri. În privinţa aplanării conflictelor, tratatele sunt multe, psihologia e vastă și materialele sunt diverse. Eu mă mulţumesc acum să vă împărtăşesc răspunsul lui Twain, care e formulat cu o finețe și o subtilitate ironică specifică lui, dând de gândit pentru oricine s-ar regăsi, dacă nu în vârsta tânărului, atunci în modul lui de a vedea lucrurile vizavi de părinți. 

Eu şi ale mele

Piatra femeii înțelepte

 

 

 

 

   Într-o zi o femeie înţeleaptă trecea prin munți și găsi undeva, într-un pârâu, o piatră prețioasă. A doua zi o întâlni un drumeț căruia îi era foame. Ea își deschise desaga pentru a-i da ceva din mâncarea ei. Drumețul înfometat zări piatra prețioasă, o admiră și o rugă pe femeie să i-o dea lui. Femeia înțeleaptă îi îndeplini dorința fără nicio ezitare. Tresăltând de bucurie pentru marele noroc care veni atât de neaşteptat asupra lui, plecă îndată de la ea. Știa că piatra prețioasă era de mare valoare, așa încât să-i ofere siguranța materială pentru tot restul vieții.

    După câteva zile însă se întoarse să o caute pe femeia înțeleaptă. Când o găsi, îi dădu piatra prețioasă înapoi. "M-am tot gândit", spuse el. "Ştiu ce valoare mare are această piatră, dar ţi-o dau înapoi, în speranţa că îmi vei oferi ceva mult mai valoros. Poţi să-mi dai ceea ce te-a făcut capabilă să-mi oferi această piatră?"   

(Supă de pui pentru suflet. Pentru femei.

J. Canfield und M. V. Hansen

traducere şi adaptare din limba germană)

 

    După citirea ei, povestea nu cere altceva decât un răgaz de tăcere şi reflecţie. E binevenită, pe parcursul tăcerii, şi amintirea a ceea ce Isus a spus la un moment dat: "Viaţa omului, oricât ar fi de bogat, nu depinde de averea lui" (Luca 12,15)

 

Fericitul Ioan Paul al II-lea


 

Măreţia unui om

    

      Mă uit în calendarul nostru şi parcă nu-mi vine să cred că citesc numele papei Ioan Paul al II-lea, cu rangul de fericit. E în rând cu sfinţii şi fericiţii din cer. El, iubitul papă al secolului 20 şi al începutului de mileniu, este în calendarele noastre pentru a fi venerat, pentru a fi rugat, pentru a i se implora mijlocirea, pentru a i se imita virtuţile. E parcă încredibil! Și totuși atât de adevărat. Când eram mic, mereu trăiam cu impresia că sfinţii nu pot fi decât cei dinaintea noastră, oameni de care ne distanţează generaţii întregi de oameni, care au avut alte împrejurări istorice, alte condiții, alte modalități de sfințire. Fericitul Ioan Paul al II-lea nu e din trecut, nu e dinaintea mea, așa încât să-l pot cunoaște doar din mărturii și din scrierile lui. Eu și toți oamenii care ajung cel puțin până la 9-10 cu numărătoarea anilor de viață l-am văzut viu, i-am ascultat cuvântul, i-am simțit atitudinile, i-am urmărit mișcările, i-am savurat zâmbetele, am primit binecuvântările lui apostolice, ne-am lăsat uimiți de entuziasmul, energia, popularitatea, evlavia,...sfințenia lui. Era între oameni, era al oamenilor, cu oamenii, și totuși nu la fel ca orice alt om. Ne bucurăm să-i vedem chipul nu atât ca fotografie, ci ca icoană. Ne înduioșăm văzându-l în atâtea ipostaze în care din el se revărsa iubire. O iubire care venea prin intermediul lui spre noi din altă lume, din lumea lui Dumnezeu, din însuși Dumnezeu. 

      Ne încântă să știm că avea așa o iubire mare pentru sfânta Fecioară Maria, că în brațele lui a primit copiii, că a fost starul cel mai mare al tinerilor, adunând milioane în jurul lui, că în intonația lui caldă găseam mângâiere toți oamenii, indiferent de condiție, indiferent chiar de religie.

     Un om contemporan nouă, o oglindă a chipului lui Isus Cristos, un purtător de cruce în sensul propriu și figurat, un om de rugăciune, un om pentru oameni și pentru Dumnezeu. Pe el îl admirăm astăzi, îl venerăm, îl rugăm pentru noi, și-i cerem să ne însoțească pe cale, pentru ca drumul nostru să ducă acolo unde îi este acum locuința veșnică!

Fericite Ioan Paul al II-lea, roagă-te pentru noi!      

Puterea din slujire

Reflecţia duminicală

 

 

 

 

 

     Zebedeii, Iacob şi Ioan, sunt remarcabili pentru mai multe episoade din evanghelie. Ei demonstrează că sunt oameni dintr-o bucată, cărora nu le prea stă în fire tergiversarea. Când Isus îi cheamă la sine, ei îl lasă pe tatăl lor singur cu barca şi năvoadele, fără să stea deloc pe gânduri, şi-l urmează (cf. Matei 4,22). Impulsivitatea caracterului lor se observă atunci când lui Isus i se refuză traversarea unei localităţi samaritene. Celor doi fraţi, umpluţi de mânie, le trece prin minte să ceară să coboare foc din cer asupra oamenilor locului. Noroc că i-a potolit Isus! Evanghelistul Marcu notează că însuşi Isus le-a dat supranumele Boanerges, adică fii tunetului (cf. Marcu 3,17). Nu ne mirăm acum că tocmai din partea lor este formulată o asemenea doleanţă către Isus, precum cea din evanghelia de azi: "Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în gloria ta". Voiau un loc de cinste în împărăţia lui Isus, despre care încă nu aveau o idee adecvată. Cererea lor vine exact după a treia vestire a morţii şi învierii lui Isus. Parcă nu a contat deloc pentru urechile lor tot ceea ce înşiruise Isus legat de tratamentul pe care-l va primi în Ierusalim. Lor le ardea de onoare şi putere. Isus nu-i apostrofează pentru naivitatea lor şi nici nu le ignoră rugămintea. Ba chiar le testează abnegaţia şi spiritul de sacrificiu. Răspunsul lor era în deplină conformitate cu caracterul lor impulsiv şi repezit, formulat mult înainte de învierea lui Isus şi de iluminarea realizată în ei prin coborârea Duhului Sfânt la Rusalii: "Puteţi să beţi...?" "Putem." Cu o similară emfază se exprimase şi Petru la Cina cea de Taină. Atât Petru cât şi unul din Zebedei (Ioan nu va muri martir!) vor bea paharul martiriului, îşi vor da viaţa pentru Maestrul lor, însă nu pentru că ar fi fost încă de la început maturi şi pregătiţi pentru asemenea acte, ci pentru că vor fi consacraţi de Isus şi capacitaţi de Duhul Sfânt pentru mărturia sângelui, aşa încât aceasta să fie considerată nu atât o performanţă umană, personală, cât mai ales o lucrare a harului în ei.

    Isus fructifică conjuctura pentru a-şi prezenta lecţia despre putere, din perspectiva lui, ca să priceapă cei doi, să priceapă şi cei 10 indignaţi de cererea lor, dar şi noi, cei de astăzi: "Cine vrea să fie mare între  voi, să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi, să fie servitorul tuturor" (Mc, 10,43-44). Ce poate fi mai răsturnat şi mai paradoxal? Vrei să fii mare, n-ai altceva de făcut decât să slujeşti; vrei să fi primul, te faci servitor! Pe locuri de cinste ne dorim să fim cu toţii, ne place ca acesta să fie proeminent, în faţă, la vedere. Într-o localitate autobuzele erau lungi de un metru şi jumătate şi largi de 30 de metri. De ce aşa? Răspunsul: pentru că toată lumea voia să stea în primul rând de bănci.

     Ne dorim un loc al nostru, ne place să-l găsim liber, neocupat. Ne fixăm locul chiar şi în biserică. Şi ne mai place mult să fim serviţi, să ni se slujească. Şi ne mai gândim uneori cât e de plăcut să emiţi în jurul tău tot felul de porunci şi recomandări. Însă miezul adevăratelor bucurii, ne divulgă sfinţii, sursa adevăratei puteri, se ascunde în actele în care slujim şi nu în cele în care noi suntem slujiţi. Nu e uşor să slujeşti, adică nu e uşor să fii ca Isus. Au reuşit însă mulţi şi aşa şi-au zugrăvit măreţia umană. Ce putere uimitoare se ascundea într-o femeie mică precum Tereza de Calcutta? Ce admiraţii nu smulgeau sfinţii pentru disponibilitatea lor de a sluji! Ce oroare, dezgust şi ură nu trezeau acei oameni care îşi asupreau semenii, făcând uz de puterea lor!
Îi cerem lui Isus să ne asiste, să zugrăvească în noi trăsăturile slujitorului şi să ne ajute să ni le conturăm cât mai bine, chiar şi în cele mai nesemnificative împrejurări ale vieţi, prin mijlocirea marilor apostoli Iacob şi Ioan, care au înţeles bine această lecţie de putere şi au trăit-o până la capăt.     

Poveste (cordială)

 

 

Dansează cu mine!

     Când suntem tineri şi visăm la iubire şi împlinirea vieţii, ne gândim probabil la nopţile cu lună pline ale Parisului sau la o plimbare romantică la apusului soarelui de-a lungul unui ţărm. Nimeni nu ne spune că cele mai mari momente din viaţa sunt fulgurante, neplănuite şi că ele vin neaşteptat asupra noastră.

     În timp ce îi citeam fetiţei mele de şapte ani o poveste de noapte bună, am observat deodată cum mă privea fix şi îndelung cu o expresie a feţei surâzătoare. Chipurile, nu era sfârşitul poveştii atât de important pentru ea, aşa cum am presupus.

 Am întrebat-o la ce se gândea tocmai în acel moment. "Mami", mi-a şoptit ea, "mereu trebuie să mă uit la chipul tău frumos". Şimţeam că mă dizolv în faţa ei. Ea nu avea de unde să ştie în câte situaţii dificile din anii următori m-a ajutat să rezist declaraţia ei de iubire.

    Nu mult după aceea l-am luat cu mine într-un magazin foarte elegant pe băieţelul meu de patru anişori, unde sunetele unei muzici clasice ne-au atras spre un domn care cânta la un pian. Sam şi cu mine ne-am aşezat pe o bancă de marmură în apropierea lui, constatând că el era la fel de tare răpit de muzică aceea ca şi mine. Că Sam se lipise chiar de mine, am realizat numai după ce s-a întors către mine şi mi-a luat faţa în mănuţele lui mici, spunându-mi: "Dansează cu mine!" 

Da... de-ar putea femeile care se perindă  pe străzile pariziene sub clar de lună, să simtă bucuria unei asemenea invitaţii venite din partea unui băieţel cu obrăjorii durdulii şi încă cu dinţi de lapte în gură! Deşi clienţii prezenţi şuşoteau pe şleau la adresa noastră, zâmbeau şi arătau spre noi, în timp ce noi alunecam şi ne legănam în ritmul muzicii, eu una n-aş fi vrut în acel moment să-mi schimb partenerul pentru nimic şi cu nimeni pe lumea asta. (Jean Harper)

(Supă de pui pentru suflet. Pentru mame,

Jack Canfield, Mark Victor Hasen,

traducere şi adaptare din limba germană)

Luca, evanghelistul

Scriitorul milostivirii divine

 

    

    

 

 

 

 

     Este ziua sfântul evanghelist Luca. Predilecţia pe care o am pentru autorul celei de-a treia evanghelii, (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) nu mă lasă să nu postez nimic pe acest blog, în cinstea lui. Nu aş putea să completez cu nimic datele lui biografice destul de sărace, şi să spun mai mult decât ceea ce este general ştiut, şi anume că era însoţitorul sfântului Paul, lucru ce reiese cu claritate din scrisoarea acestuia către Timotei: "numai Luca este cu mine" (Timotei 4,11); că era medic, aşa cum citim în scrisoarea către Coloseni (4,14); că era teolog şi istoric, aşa cum ne lasă el însuşi să înţelegem din introducerea pe care o face la evanghelia sa, şi că, aşa cum ne transmite o veche tradiţie, era pictor, el realizând prima reprezentare picturală a Fecioarei Maria. Nu ştiu dacă viitorul ne va mai rezerva alte descoperiri legate de viaţa lui. Dar iaraşi nu ştiu dacă asta ne interesează pe noi neapărat. Fapt este că de la el avem o operă literară, o biografie a lui Isus, o veste a mântuirii, o evanghelie în care nu ni se livrează nişte evenimente între multe altele consemnate de cărţile istorice, ci ni se vorbeşte despre Omul-Dumnezeu Isus Cristos, intrat în lume, prezent real între oameni pentru ca să-i mântuiască prin milostivire şi iubire, şi viu mai departe în Biserica pe care a întemeiat-o şi despre a cărei începuturi ne relatează tot Luca.

     Luca nu-şi scrie evanghelia la repezeală. El cercetează izvoarele, se interesează de Isus Cristos, adunând multe amănunte din viaţa sa, ca să le aşeze sistematic într-o admirabilă lucrare (cf. Lc 1,1-2) Ca destinatar, îşi fixează aparent un singur om: Teofil (Lc 1,3). În el însă tradiţia a vazut  o personalitate colectivă, înţelegând pe orice om iubit de Dumnezeu, adică exact ceea ce acest nume înseamnă: Theophilos, iubit de Dumnezeu. Şi cine nu ar fi iubit de Dumnezeu, aşa încât să nu se simtă destinatarul scrierii evanghelistului? Evanghelia e o veste bună pentru toată lumea. 

     Toţi patru evangheliştii au scris despre Isus, însă cu accente specifice. Unii reproşează punând în discuţie veridicitatea şi credibilitatea conţinutului lor, diferenţele care există în cadrul relatărilor lor. Fiecare l-a receptat şi l-a vestit pe Isus dintr-un unghi propriu. Luca şi lucrarea lui mă încântă într-un mod aparte din mai multe motive. În primul rând, gânditor de factură greacă, prin ceea ce scrie, vrea să-l înveţe pe om, de orice fel ar fi el, cum să trăiască sănătos. De multe ori, Isus Cristos îmbracă trăsăturile unui medic care vrea să vindece şi să însănătoşească omul în întregime. În acest sens, el săvârşeşte multe minuni de vindecare. Sensibilitatea cu care se apropie samariteanul milostiv de cel căzut o întâlnim numai la evanghelistul Luca (capitolul 10); pe Lazăr cel sărac îl cunoaştem numai pentru că despre el ne-a scris evanghelistul Luca (cap. 16); despre învierea tânărului din Naim şi despre durerea mamei acestuia ne-a povestit doar Luca; despre cei doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, pentru care totul se terminase cu moartea lui Isus, şi despre întâlnirea lor cu Isus ne vorbeşte cu un talent literar aparte evanghelistul Luca. 

     Capodopera relatărilor care poartă marca numelui lui Luca şi a acribiei lui artistice, este fără îndoială parabola fiului risipitor sau a Tatălui milostiv (cap. 15). Cât de impresionantă este naraţiunea! Câtă măiestrie nu se poate vedea în detaliile care compun această bijuterie a literaturii universale! Ce fortă de expresie au cuvintele şi ce contrast puternic între decadenţa fiului şi iubirea nemărginită a Tatălui! Ce stupoare în ochii oricărui legalist al acestei lumi să vadă un asemenea Tată, cu braţele larg deschise pentru a cuprinde în ele un fiu mort şi revenit la viaţă!

    Predilecţia mea pentru evanghelia sfântului Luca mai cunoaşte un motiv, unul chiar foarte puternic: Fecioara Maria! De unde am fi ştiut noi de evenimentul crucial pentru istoria noastră, cel al Buneivestiri, dacă nu ni l-ar fi consemnat în scris Luca? Şi cum să mai fi cântat în fiece seară Magnificatul Mariei, dacă Luca îl trecea cu vederea şi nu-l încadra în redactarea lui? Şi de la cine altcineva am fi aflat noi de preţioasele tăceri ale Mariei? Numai graţie lui, îl vedem pe Isus în braţele ei în templul din Ierusalim şi mai târziu, în acelaşi templu, în mijlocul învăţaţilor.

      Ce minunat să-l cunoaştem pe Isus umplut de milostivirea lui Dumnezeu, de iubirea infinită a Tatălui care nu vrea să excludă pe nimeni, care se încarcă cu răbdare faţă de noi păcătoşii şi aşteaptă convertirea şi însănătoşirea noastră!  

    Pentru toate acestea şi pentru încă multe altele, în reculegere, trimit către cer astăzi, spre locul fericirii sfântului evanghelist Luca un mare şi din inimă Mulţumesc!

        



Un tânăr trist

Reflecţia duminicală

     Evanghelia acestei duminici este una tristă. Scena parcă mi se deschide în faţa ochilor. Îl văd pe acel tânăr venind, ba alergând, până în faţa lui Isus şi plecându-şi genunchiul, şi mă las impresionat de un asemenea comportament, dar mai mult de întrebarea pe care o formulează: "Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" Ce întrebare capitală! Ce simţ al chintesenţei vieţii! Acest tânăr a ţintit în inima lucrurilor! Întrebarea nu venea din partea unui bătrân aflat în vecinătatea morţii, din partea unui adult acomodat cu problemele lumeşti, ci din partea unui om în care pulsa prospeţimea vieţii, aspiraţia după fericire, preocuparea pentru ceea ce este de valoare ultimă. Aşa era acel îngenunchiat în faţa lui Isus. Câţi tineri formulează întrebarea cu privire la viaţa veşnică? Cât de mulţi sunt cei care rămân la preocupări intrinsece acestei lumi, fără ca să le pese de o eventuală viaţă veşnică? Din acest punct de vedere, tânârul din evanghelie merită toată aprecierea, iar pentru interogaţia lui este demn de a fi imitat de toată lumea.

     El vine la Isus pentru a obţine un răspuns. Şi-l obţine imediat şi de la cine trebuie. Pentru dobândirea vieţii veşnică era necesară atunci, şi este şi astăzi, respectarea poruncilor. Nicio o noutate nu află de la Isus. Familiaritatea lui cu poruncile era deja veche. După primirea răspunsului, putea să se ridice în picioare şi să plece mulţumit acasă. I se confirmase doar că ceea ce făcea îl purta negreşit spre viaţa veşnică. Dar în reluarea pe care o face: "toate acestea le-am păzit din tinereţe", el ne lasă să înţelegem că în el se ascunde o dorinţă pentru ceva mai mult decât păzirea unor porunci. El voia mai mult de la această viaţă decât împlinirea unor legi. Simţea că e în stare de mai mult decât standardul general. Numai datorită acestui lucru, vine spre el din partea lui Isus o privire aparte, o iubire particularizată şi o invitaţie. Simţindu-l nemulţumit de nivelul comun de moralitate căruia îi corespunde perfect, Isus îi face oferta vocaţiei speciale. El nu-i cere apriori (înaintea oricărui dialog sau cunoştinţe) dispensarea de tot ceea ce posedă, ci numai după ce surprinde în el dorinţa inexplicabilă  de mai mult îi propune urmarea lui.

     În interiorul tânărului trebuie să fi avut loc o confruntare puternică. Auzea ceva peste aşteptările lui. Să nu fi existat altă cale pentru potolirea dorinţei de mai mult dintr-însul decât renunţarea la tot ce avea? Avea bogății și totuși îi mai lipsea ceva. Ceva care nu putea să stea totuși laolaltă cu bogățiile sau să li se adauge. Acel lucru care-i lipsea putea să-și facă cuib în sufletului lui numai dacă erau eliminate celelalte. Ce condiționare intransigentă! Nu. Suprapunerea, juxtapunerea nu le admitea exigent devenitul Învățător dinaintea lui, care îi aruncase o privire atât de iubitoare. El nu juca pe jumătăți de măsură. Trebuie că tânărul a rămas pentru o clipă blocat complet, lipsit de orice replică și de orice continuare. Știa că vrea mai mult de la viață, însă nu-și imagina că trebuie să acceadă la așa o renunțare. Și deznodământul acestei unice întâlniri este unul trist. L-a îndrăgit Isus, însă fără efectul dorit. I-a cerut prea mult. "E firesc să ai atât de puțini prieteni," îi reproșează sf. Tereza de Avilla lui Isus, "din moment ce ești atât de exigent." Tânărul a plecat mâhnit.

     A avut parte de o zi unică, de o zi în care totul era banal și totuși o zi care conținea atât de mult extraordinar. Fericitul Ioan Paul al II-lea spunea că ziua în care un tânăr recunoaște în Isus pe cel mai important prieten, este cea mai importantă din viața lui. Tânărul din evanghelie a plecat cu toate bogățiile lui și cu încă ceva în plus: cu o tristețe pe care nu știu cine i-a putut-o spulbera. Isus a rămas și el trist. Am putea spune că era un eșec pentru el. A încercat o investiție puternică. Zadarnic. Și câte altele nu i s-au adăugat de-a lungul istoriei creștine. A încercat sigur și cu alți tineri. Și-a repetat zâmbetul particular și privirea iubitoare de încă multe ori, dar fără efectul dorit.

     Îmi place de Isus pentru că nu îl condamnă pe tânăr. Era destul și amarul tristeții cu care pleca. Aș vrea să înțeleg din ce în ce mai mult, aș vrea să înțeleg cu toți tinerii că Isus este mai presus de orice avem. Benedictinii au o vorba: nimic să nu fie preferat înaintea lui Cristos. Despărțirea de Isus, separarea de el, are un cost foarte mare. Pe factura care se eliberează la despărțirea de el scrie un singur cuvânt: tristețe. 

    Să fie o ocazie evanghelia de azi de a ne ruga pentru toți tinerii, pentru ca ei să-și pună întrebarea tânărului din evanghelie, să o studieze atent și să nu-și gândească viața prin prisma lucrurilor, mai mult decât prin prisma lui Cristos. Să ne mai rugăm și pentru tinerii cu vocația particulară a urmării lui Isus, ca pe chipul lor să se vadă bucuria că acel lucru care i-a lipsit tânărului, e prezent în sufletul lor, îl stăpânește și face ca viața lor să fie umplută de sens.

Căsătorie reuşită

Reflecţia unui outsider

   Cu ce pretenţii de cunoaştere se poate exprima un preot catolic în privinţa problemelor legate de căsătorie, din moment ce el este un veşnic outsider? Desigur, nu-i va lipsi probabil îndemânarea oratorică de a expune frumoase fraze şi idei, însă nu va putea reda învăţături şi experienţe simţite pe propria piele. Şi atunci unde ar mai fi justificarea să-i acorzi ascultare sau atenţie? Aceasta introducere nu face decât să-mi anuleze orice drept de a continua să mai scriu ceva legat de căsătorie, iar pe voi, cei care până aici aţi citit cu oarece interes, să vă oprească din citit, fiindcă subiectul scriitor nu este împuternicit de felul lui de viaţă să furnizeze gânduri despre o asemenea temă. Şi totuşi lucrurile nu au cum să stea doar aşa. Cunoştinţele noastre nu au toate la bază propria experienţă. Un medic, de exemplu, îţi vorbeşte profesionist despre o sumedenie de boli, fără să le fi simţit el însuşi mai întâi în propriul trup. Expunându-şi preţioasele cunoştinte, nimeni nu se gândeşte dacă să-i acorde credibilitate sau nu. 

      Cred că nu există oameni mai umpluţi cu mărturii legate de căsătorie şi de noianul de probleme care decurg din viaţa matrimonială decât preoţii. Simţirea problemelor le rămâne străină (şi e cel mai bine să rămână aşa!), însă cunoaşterea lor este una destul de solidă, acumulată de-a lungul activităţii pastorale, nu neapărat din cărţi. Fie că vor, fie că nu vor, destăinuri dintre cele mai variate, confesări, împărtăşiri în negativ şi în pozitiv vin fără oprire spre ei. Şi apoi, dacă avem în vedere cunoaşterea în sine, ne-am întrebat ce disproporţie mare este între ceea ce cunoaştem prin studiu sau informare, şi ceea ce cunoaştem prin experienţă proprie? O sumedenie de cunoştinte transmitem mai departe pentru că aşa le-am primit, aşa le-am citit noi undeva sau aşa ni s-au spus, şi nu pentru că aşa le-am trăit noi înşine. Şi în asemenea situaţii, am scoate noi din buzunar de fiecare dată biletul de neîncredere sau discreditare doar pentru că cele care parvin la urechea noastră, n-au trecut încă prin filtrul nostru de gândire, de voinţă şi mai ales de simţire?

     Considerând că toate frazele de mai sus s-au închegat într-o consistentă premiză de credibilitate pentru ceea ce urmează să scriu şi că prin ele mi-am făcut destulă apologie, încep cu o povestioară, ruptă dintr-o carte intitulată: "Acolo unde se găseşte fericirea", avertizând că titlul cărţii nu se referă neapărat şi în mod exclusiv la căsătorie:

      "Unei femei care lăuda în mod excesiv frumusețile iubirii, un înţelept i-a relatat următoarea istorioară. Nasrudin (un nume, pur şi simplu!) încerca să o mângâie pe soția sa care zăcea pe patul de moarte. Soția se uită în ochii lui şi îi spune: Aceasta va fi probabil ultima mea noapte. Nu voi mai vedea soarele de mâine. Nasrudin, cum vei suporta tu moartea mea? Cum voi suporta eu moartea ta? Voi înnebuni, îi răspunse acesta scurt şi afectat. Deși starea sănătății ei era foarte gravă, soția nu putu totuși să-și alunge zâmbetul ironic: Potlogar viclean, te ştiu eu pe tine destul! Nu vei rămâne nici măcar o lună necăsătorit după moartea mea. Ce vrei să spui cu asta? replică Nasrudin indignat. Fireşte că voi înnebuni, continuă el, dar nici chiar aşa încât să mă mai căsătoresc o dată."
    Că nu e uşor să găseşti o definiţie pentru căsătorie, o recunosc în primul rând cei căsătoriţi. Unii spun că ar fi o afacere proastă în care pierderile sunt de ambele părţi, alţii că ar fi una dintre nevoile cu care omul trebuie să se acomodeze; iarăşi alţii, că aşa e legea firii, ca bărbatulsă se pună în căutarea femeii care i se potriveşte şi cu care să-şi împărtăşească viaţa; sau că este cadrul în care doi oameni realizează cea mai frumoasă comuniune de iubire, care nu cunoaşte nicio condiţionare şi nicio îngrădire. Căsătoria e toate aceastea şi mult mai mult.
     Am putea spune că e o banalitate, în sensul că există în toate părţile lumii, la toate popoarele, indiferent de cultură sau religie, poate cu unele excepţii. E ceva comun, o convenţie la care recurg aproape toţi, pentru că intră în algoritmul acestei vieţi. Cine ar vrea să rămână însă doar la aceste consideraţii, n-ar face decât să-şi dea în vileag propria sărăcie spirituală şi îngustime de gândire. Eu unul, chiar outsider, nu pot să văd numai atât. Un tânăr spunea în această vară (Robert, la Durău) că, în privinţa căsătoriei, se poate vorbi de o loterie: ai noroc, îţi găseşti perechea, nu ai, te resemnezi purtându-ţi eşecul o viaţa întreagă sau cât te ţin răbdarea şi puterile. Are şi aceasta afirmaţie adevărul ei. Întâlnirea dintre doi oameni, cunoaşterea lor reciprocă prin deschidere şi împărtăşire, iubirea lor declarată în mod sincer şi matur şi demonstrarea ei în toate formele posibile, de la grandios până la neînsemnat, decizia de a rămâne unul pentru altul toată viaţa şi efectiva rămânere împreună, toate acestea mie îmi apare ca o taină. Aşa ceva nu poate fi banal, ordinar, strict omenesc, de ordin biologic, ci de-a dreptul uimitor, frumos, preţios, demn de toată lauda şi tot respectul, ceva ce depăşeşte rânduiala umană a lucrurilor, lăsând să se vadă ceva din orânduirea divină a vieţii.
     Pentru că mă simt deja suspectat de o anumită doză de idealism, aş vrea să redau succint (deşi pagina blogului nu e cât un A4, ca să-mi impună nu ştiu ce limitări) câteva idei, de fapt trei realităţi care poartă spre o căsătorie reuşită şi care, asumate în orice căsătorie, o menţin în condiţia de reuşită. Ele apar pe larg comentate în cartea scriitoarei Ruth Stafford Peale, Aventura de a fi soție. Este vorba de trei lucruri simple, universale, proprii fiecărui om, deci nu neapărat celor căsătoriţi. Însă aceste trei lucruri, preluate şi trăite permanent în căsnicie, o fac pe aceasta fericită.
    În primul rând, fiecare om simte nevoia de a fi pe primul loc în viaţa cuiva. Există mulţi oameni pentru care însemni ceva, eşti de valoare, eşti o sursă de ajutor, însă pentru cineva din această lume eşti acel Unul unic, înaintea tuturor şi a toate. Există în germană o expresie foarte puternică folosită în declaraţiile de dragoste: Du bist mein Ein und Alles!, adică, tu ești unul meu şi totul. Acest lucru îl simte oricine la un moment dat şi vrea să şi-l asigure pentru totdeauna, indiferent de gradul intelectual sau de statutul social pe care îl are. Constatarea acestui lucru, bineînţeles acordând timp relaţiei de prietenie şi nu plecând de la o simplă demonstraţie verbală, făcută, ştiu eu, la lună plină, îţi permite să te gândeşti la căsătorie, fără să te oblige încă să recurgi la ea. Şi cum să nu fie inexprimabil de frumos când doi oameni, bărbat şi femeie, simt să-şi declare că celălalt e pe primul loc în viaţa lor! Pentru toată lumea din jurul tău poţi să rămâi un oarecare, însă pentru cineva tu eşti totul.
     În al doilea rând, fiecare om simte nevoia de a găsi în cineva din lumea aceasta un ajutor. Nimeni nu se poate descurca singur, nicio capacitate nu-ţi dă voie să-ţi afirmi autosuficienţa în raport cu oamenii. De prea multe ori trăim sentimente de neputinţă, dezorientare, însingurare. Avem nevoie de cineva. Nu se poate să trăim în aşa fel încât să ne dispensăm de orice ajutor. Ne dorim însă ca din partea cuiva anume, din partea unei anumite persoane, din partea uneia şi aceleiaşi persoane să obţinem ajutor. Simţim nevoia de a avea pe cineva, la sprijinul căruia să recurgem şi care să ni-l dea nu în schimbul unui profit financiar, nu compensatoriu, ci de dragul nostru, în numele iubirii faţă de noi. Ştii că ai putea să îţi mărturiseşti oful cutărui ori cutărui om, dar tu vrei ca doar un anumit om să te asculte şi de la el să primeşte mângâiere, consolare şi susţinere. Cum să nu fie frumoasă căsătoria când se realizează între cei doi această nevoie în toate complexităţile inerente vieţii!
     În al treilea rând, fiecare om simte nevoia de a fi util, folositor cuiva. Asta nu înseamnă că cineva trebuie să se folosească de tine, ci că tu prin felul tău de a fi şi de a acţiona devii util pentru cineva. Cât de amar şi strident pot să sune cuvintele: Tu nu foloseşti la nimic! Eşti inutil în această viaţă! Nimeni nu te solicită în niciun fel! Te întrebi ce rost mai ai în această lume, din moment ce nimeni nu are nevoie de tine. Este, în schimb, o sursă inepuizabilă de bucurie să ştii că cineva anume recurge la ajutorul tău, că-l aşteaptă şi se bucură de el, că apreciază serviciile tale, că îţi este recunoscător pentru ceea ce faci. Cât de frumoasă poate să fie căsătoria, când această nevoie de a fi util, folositor pentru cineva, este mereu pusă în valoare şi menţinută vie?
    Ai găsit persoana în viaţa căreia eşti pe primul loc? Primeşti ajutor şi susţinere din partea unei anumite persoane? Simţi că prin ceea ce faci, prestezi, lucrezi, eşti cotat de cineva la adevărata ta valoare? Înseamnă că ai premizele umane pentru încheierea unei căsătorii. Aplicarea lor continuă cere statornicie, răbdare şi perseverenţă. Pe cât sunt ele de simplu formulate, pe atât sunt de greu practicabile. Altfel nu am avea atâtea eşecuri matrimoniale. Pentru menţinerea lor în stare activă, e nevoie nu doar de minţi instruite sau voinţe de fier, ci de racordarea celor doi la Voinţa lui Dumnezeu. (Era şi firesc ca preotul să nu poată să-l excludă din toată expunerea lui pe Dumnezeu, îşi vor spune unii, ajunşi cu lectura aici). Aceste nevoi primare există în om pentru că Dumnezeu a vrut să existe căsătoria!
    În actul sacramental al căsătoriei, săvârşit în mod matur şi responsabil, Dumnezeu vrea şi El ca cei doi să-şi aparţină şi să se dăruiască reciproc, fără rest, şi acţionează asupra lor luându-i mereu împreună şi nu separat. Aceştia însă trebuie să aibă mereu în vedere cele trei nevoi, să le examineze unul în faţa celuilalt, în sinceritate şi înţelegere, şi să împrospăteze mereu valabilitatea lor în faţa lui Dumnezeu.
    Ceea ce Dumnezeu uneşte, omul să nu despartă, spune Isus. Ce bine ar fi să fie aşa! Cititorilor căsătoriţi ai acestui articol le doresc să simtă în ei vii şi înflorite cele trei nevoi fundamentale. Şi încă le mai doresc ceva: niciodată să nu ajungă la nebunia de a se gândi la o altă căsătorie! Pe cititorii necăsătoriți îi sfătuiesc să nu se teamă de căsătorie și să facă această alegere avându-l pe Dumnezeu însoţitor al iubirii lor! Iar cât mă priveşte, rămân mai departe, în bucuria vocaţiei mele, un outsider, admirând ceea ce a orânduit Dumnezeu pentru a ne iubi unii pe altii şi cu toţii pe El, Iubirea însăşi.
   

Anul credinţei

Doamne, cred. Ajută necredinţei mele! (Mc 9,24)

   

     Astăzi, 11 octombrie 2012, noi, creştinii Bisericii Romano-Catolice, am început Anul Credinţei, la  exact 50 de ani de la deschiderea lucrărilor celui de-al II-lea conciliu din Vatican (1962-1965). După ce am avut anul paulin şi apoi cel dedicat preoţiei, papa ne invită acum să parcugem anul dedicat credinţei noastre prin meditaţie, reflecţie personală, celebrări liturgice, cateheze şi alte manifestări creştine. 

    Avem la dispoziţie atâtea materiale, avem un acces fantastic la atâtea documente şi lucrări prin intermediul internetului, cum cei de acum 50 de ani nu au visat să poată avea. Avem un instrumentar fantastic, avem vorbitori erudiţi şi cărţi nenumărate. Ne rămâne să ne întrebăm serios în ce fel avem noi credinţa din toate acestea. 

     E un privilegiu atât de mare să poţi să crezi, e o sursă dătătoare de atâta pace şi echilibru să ai credinţă în Dumnezeu. Starea sufletului celui care nu are credinţă este demnă de compasiune. Acest lucru nu-l spun gândindu-mă doar la profilul moral sau imoral al faptelor lui, ci, mult mai mult, la viaţa şi sensul lui în această lume. De aceea, diferenţierea oamenilor se conjugă şi pe binomul a avea sau a nu avea credinţă.

     În titlul acestui articolaş am redat strigătul unui tată care vrea cu orice preţ ca baiatul lui să fie vindecat. Pentru cel care crede, toate sunt cu putinţă, îi spune Isus. Iar tatăl: Doamne cred. Ajută necredinţei mele! Este o rugăciune atât de intensă şi de sensibilă în aceste câteva cuvinte: ajută necredinţei mele! Cum putem să le înţelegem? Din ce inimă au izvorât ele? Cum să vină Isus Cristos în ajutorul necredinţei noastre? Cât de mult ni se poate subţia firul credinţei? Ce răspunsuri se pot găsi la aceste întrebări şi de unde vin ele spre sufletul nostru?

     Suntem în această viaţă cu noi înşine, cu familiile noastre, cu prietenii şi cu cei pe care viaţa i-a pus în preajma noastră. Suntem şi cu Biserica din care facem parte. Sau nu mai suntem. Papa Benedict al XVI-lea ne invită să ne revizuim atitudinile fundamentale cu privire la viaţa noastră în fața credinței. Merită să citim ce ne scrie în documentul Porta fidei. Sper să fie un text accesibil pentru orice cititor. Pentru o succintă introducere, merită să citim şi ce a scris PS Petru Gherghel în scrisoarea pastorală cu ocazia anului credinţei. Sunt şi atâţia alţii de la care avem mărturii bune, în numele credinţei și pentru afirmarea ei. Să ne lăsăm introduşi în spiritul Bisericii care vrea ca noi toţi să luminăm cu credinţa noastră.

     Sunt mulţi cei care cred. Sunt mulţi şi cei care nu cred, care nu au crezut niciodată, care au încetat să creadă sau care nu știu de ce ar fi bine să înceapă să creadă. Ceea ce face Biserica noastră în acest an, prin toate manifestările ei, sper să fie o interogație serioasă pentru cei din ultimele categorii, și un imbold. Mă bucur să scriu în decursul acestui an lucruri legate de credință pe acest blog. Să fie spre afirmarea credinţei noastre, spre conştientizarea valorii ei şi spre edificarea întregii noastre vieţi în Dumnezeu, cel Unic în fiinţă şi întreit în Persoane, prin asistenţa, ocrotirea şi mijlocirea Maicii Preacurate, Maria.  



Rozariul Mariei

Din nou cu Fecioara Maria

      Printre bijuteriile pe care le am și le port la mine, este una la îndemâna, pe mărimea și pe banii oricărui buzunar, iar numele acesteia este inconfundabil, melodios, monosemantic și simplu: rozariu. Ea stă acolo ascunsă, în întuneric, ferită de privirile suspicioase și de mințile predispuse la gânduri necuvenite ori vorbe inutile. E cu mine tot timpul și peste tot, nu doar când am întâlniri importante sau sărbători solemne, dar și când îmi îndeplinesc cele mai elementare și zilnice servicii, adică în banalul vieții mele. Ea stă discret în prezența mea, fără să o iau în fiecare clipă în seamă. Nu face pretenții la lucrurile cu care ar putea intra în contact și nu îmi cere anumite asortări sau potriviri vestimentare ca să poată să rămână cu mine. Culorile ei sunt toate, dispoziția perlelor sau a bobițelor care o compun este aceeași. Nu ține neapărat să fie făcută dintr-un material aparte, scump, costisitor, pentru că valoarea ei se arată abia atunci când degetele o parcurg cu finețe, iar buzele rostesc cu evlavie aceleași cuvinte pe care îngerul Gabriel le-a rostit în fața Fecioarei de la Nazaret, în prima parte, iar în a doua, cuvinte pe care Biserica le-a împletit în înțelepciunea ei cu veacuri în urmă, ca rugăciune către aceeași unică femeie, Fecioara Maria, și pe care împreună cu mine și în unire cu mine, le rostesc milioane și milioane de oameni.

     Simplitatea acestei bijuterii ce poartă un nume atât de frumos o găsesc atrăgătoare. Rozariul e al meu, e al atâtor oameni, dar e și al Mariei. Cu el mă prezint înaintea ei, știind că și ea s-a prezentat cu el în mână înaintea Bernadetei și a celor trei copilași de la Fatima. Gândul că port împreună cu Maria același obiect de podoabă mă îmbucură și îmi transmite o stare de încântare. Ce contează dacă nu e vedetă feminină de renume mondial în vogă? Și ce dacă nu are aprecierile cele mai înalte în lumea starurilor? Și ce dacă din partea unora e umplută de tot disprețul sau desconsiderarea? Între noi fie spus, mai mult decât orice contează ce a făcut Dumnezeu din ea și că...ne-a dăruit-o. Și eu, și mulți alții, dar îndeosebi Maria purtăm această frumoasă bijuterie spirituală. Rozariul pe care îl am la mine nu mă lasă să mă mândresc, pentru că nu stă în firea lui să sporească cumva frumusețea sau eleganța mea exterioară. El nu mă lasă nici să mă murdăresc cu tot felul de păcate, în măsura în care îmi prind degetele de el în rugăciune. În el nu sunt ascunse puteri magice, dar prin el îmi sunt dăruite puteri nebănuite pe care îmi este imposibil să le prevăd cu mintea mea. 

     Șiragul acesta de perle e extraordinar pentru câte poate să facă în sufletul oricărui om. E extraordinar pentru că nu are nimic senzațional. Astăzi senzaționalul este ceva cât se poate de ordinar. Parcurgerea lui îmi solicită răbdarea și mă antrenează în menținerea vieții și a aspirațiilor mele în sfera simplității. Cuvintele care curg împreună cu bobițele sunt departe de orice abstracție. Prin rostirea lor pătrund în felul simplu de viață al Fecioarei Maria. Și de ce ar trebui să caut să-mi complic viața? Repetarea acelorași cuvinte mă învață că viața e alcătuită din atâtea repetiții, că evenimentele majore sunt singulare, înaintea cărora și după care e aluatul obișnuit al vieții cu preocupările care revin în fiecare dimineață și cu care ne încheiem mereu zilele.
      Maria ne iubește și ține la noi nu doar când avem o față senină și iradiem de bucurie că am aplicat nu știu ce virtute. Ea rămâne lângă noi și când gustul vieții e unul amar și durerile ne năpădesc. Ea vrea să ne cuprindă cu tot spectrul de stări sufletești care umplu sufletul nostru. Cu noi vrea să fie în momentele de bucurie, de durere, de lumină și de slavă, oricum ar fi ele distribuite pe firul vieții noastre. În misterele de pe acest colier marian ne plasăm cu întreaga panoplie de simțiri, trăiri, decepții, împliniri şi suferințe. Ne bucurăm cu Maria când ne-o imaginăm în toată uimirea înaintea arhanghelului și ea se bucură cu noi când ne facem vestitorii lucrării lui Dumnezeu în noi sau în ceilalți; ne bucurăm să o contemplăm în celelalte mistere de bucurie. Ne doare s-o vedem suferind lângă Fiul ei și ne mângâie să știm că ne este alături în suferințele noastre. Ne luminăm s-o vedem la nunta din Cana, împreună cu Fiul ei, și în celelalte mistere de lumină, fizic sau în spirit; ne place s-o auzim spunându-ne la urechea sufletului: faceți tot ce vă va spune El! Ne luminăm ori de câte ori vin asupra noastră razele acestor mistere, îndeosebi cele ale transfigurării și ale euharistiei. Ne umplem de speranță când o vedem pe Maria în gloria cerească, în admirația îngerilor, încoronată, nutrind împreună cu ea dorul după cer.
     Și degetele noastre se mișcă ușor ușor pe colierul de roze, iar sufletul ni se plimbă suav prin viața lui Isus și a Mariei și prin cerul pe care cu toții îl așteptăm și spre care ne atrage rozariul ei, al Mamei nostre scumpe, ca un lanț presărat cu nenumărate haruri.

E toamnă

În sintonie cu timpul…

M-am dus cu gândul şi inima-n câmp

Să văd ce se-adună cu-atâta avânt,
Să aflu ce roade-au ieşit din pământ,
Să simt cu ce rugă spre cer mă avânt.

 

M-am dus într-un gând, despuiat de cuvânt,
Pe dealuri, prin vii, să privesc surâzând
La cetele vesele de inşi adunând
Ciorchinii de struguri în coșuri, cântând.

 

M-am dus prin pădure cu ochii în sus,
S-admir cum frunzele altceva nu-s
Decât baldachin scump de aur expus
Sub care păşind, îs ca-n cer introdus.

 

M-am dus cu privirea prin locuri natale,
Am fost pe-o cărare-n grădină, agale,
Şi păsări zburânde cântau în corale
Că-i toamnă în deal, şi e toamnă şi-n vale.

 

E toamnă pe drumul ce pasul mi-l bate
E toamnă în frunzele însingurate,
E toamnă în zori şi-n amurguri scurtate,
E toamnă în oameni, în suflet… în toate.

 

Întors în mine, în ceasul de seară,
S-adun vreau, recoltă ce nu o să piară.
Iubitul meu Doamne, tu fă o comoară
Din toamna din mine, din toamna de afară.

 

Sfânta Tereza a Pruncului Isus

 

 

 

 

 

Una din măreţele flori ale Carmelului

 

 

 

 

     Cinste să-i aducem astăzi şi în rugă s-o invocăm pe sfânta Tereza a Pruncului Isus, pe această minunată sfântă care smulge admiraţia noastră pentru virtuţile minunate care au împodobit măreţia sufletului ei, distins prin umilinţă, ascultare şi înţelepciune interioară. Biografia ei nu este mare, însă este densă. Privim o copilă ambiţioasă şi evlavioasă, o tânără adolescentă care merge până înaintea papei pentru a-şi exprima dorinţa de a intra în mănăstire, o soră şi o călugăriţă pentru care nu există în această viaţă nimic mai frumos, mai necesar şi mai plăcut decât împlinirea voinţei lui Dumnezeu până şi în cele mai mici gânduri şi fapte.

       A trăit 24 de ani şi câteva luni, din care 9 ani petrecuţi în ordinul Carmelului. Nu a studiat teologie şi a devenit învăţător al Bisericii. Nu a plecat în misiune şi a devenit patroana misionarilor. S-a numit pe sine Tereza a Pruncului Isus şi oriunde e reprezentată cu Răstignitul în brate. Ei îi datorăm spiritualitatea "căii celei mici" pe care ea a păşit în mod eminent. Ei îi mulţumim pentru frumoasa lucrare "Istoria unui suflet" în care vedem strălucirea chipului lui Dumnezeu în viaţa unei tinere fecioare şi călugăriţe pentru care exista o singură vocaţie: iubirea.

    Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne oferă prin mijlocirea ei, pentru că în cer, spunea ea, "vreau să-mi petrec timpul făcând bine pe pământ"!

 

 

În mâna lui Dumnezeu, eu sunt o mică şi modestă floare; doresc să fiu un trandafir neînsemnat,
dar la vederea şi mirosul căruia să se odihnească ochii Lui dumnezeieşti, cărora să le ofere puţină bucurie.




Întotdeauna am rămas mică pentru că nu am altă preocupare decât să culeg flori,
florile iubirii şi ale sacrificiilor, si pe acestea să i le ofer lui Dumnezeu.

Vocaţia mea este iubirea. Vrei un mijloc care să te conducă la perfecţiune.
Numai un singur mijloc cunosc si acesta este iubirea.