Puterea rugăciunii

    

Greutatea rugăciunii

        Louise Redden, o femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu privirea de om învins, a intrat într-o zi la băcănie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil şi l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea şi ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas uşor că soţul ei era foarte bolnav şi că nu putea munci, şi că aveau şi şapte copii, care trebuiau hrăniţi. John Lohnghouse, băcanul, a privit-o de sus şi i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având însă în gând nevoile familie sale, femeia i-a mai spus: „Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.” John însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie pentru că nu are credit deschis la magazinul său.

       Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuţia dintre cei doi. Clientul făcu câțiva paşi înainte şi îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa. Băcanul răspunse parcă în silă: „Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?” Louise a răspuns: „Da, domnule.” „O.K.” spuse băcanul, „atunci pune-o pe cântar şi eu o să-ţi dau marfă de aceeaşi greutate cu lista dumitale.” Louise, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă şi scoase o bucăţică de hârtie pe care scrise ceva în grabă. Apoi puse cu grijă bileţelul pe cântar, cu privirea tot aplecată. Ochii băcanului şi ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cîntarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar, s-a întors uşor către client şi îi spuse mormâind: „Nu-mi vine să cred!" Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul tot nu se echilibra, aşa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul şedea privind cu dezgust. În fine, smulse bucăţica de hârtie de pe cântar şi o privi cu mare uimire. Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea aşa:

      

 Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun în mâinile tale.

    
      Băcanul îi dădu femeii alimentele şi privea în continuare tăcut, înmărmurit. Louise îi mulţumi şi plecă din magazin. Celălalt client îi dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari şi îi spuse: „A meritat toţi banii!” Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o rugăciune.

 

(Sursă necunoscutā)

Psalm de seară

Încredinţare

Când strig către tine, Tu îmi răspunzi,
Dumnezeule, dreptatea mea.
Dintru necaz mă scoţi la larg.
Ai milă şi ascultă rugăciunea mea!

Aflaţi că lucruri minunate a făcut Domnul
pentru cel credincios al său;
Dumnezeu mă ascultă când strig către El.

Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi;
Cugetaţi acestea în inimile voastre
şi în culcuşurile voastre chibzuiţi în tăcere.

În pace mă culc şi adorm deîndată,
căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină.
(din Psalmul 4)

Ia-mi, Doamne, şi primeşte!

(O) rugăciune de seară

Ia-mi, Doamne, şi primește toată libertatea mea,

memoria, mintea şi voinţa mea toată;

tot ce am sau ce posed e din darul Tău;

Ţie, Doamne, ţi le înapoiez;

toate ale Tale sunt;

dispune de ele după bunul tău plac;

dă-mi numai iubirea şi harul tău şi mi-e de ajuns.

(Sf. Ignaţiu de Loyola)

          Când se apropie noaptea şi somnul, odată cu îmbrăcămintea, dezbrac de pe mine truda unei zile întregi, gândurile care m-au frământat, grijile şi problemele care mi-au făcut companie. Vreau să mă eliberez cumva de ele, ca să-mi fie somnul, aşa cum mi se urează de multe ori, uşor şi dulce. O zi întreagă am umblat, am vorbit, am făcut treabă, am ascultat şi am fost ascultat. Peste toate se aşază acum liniştea. Au trecut clipele, minutele, orele unei zile din viaţa mea. Poate nu sunt îndeajuns de mulţumit. Unele lucruri mi le-aş fi dorit altfel. Spun cu evenghelistul Matei: "Ajunge zilei răutatea ei" (Mt 6,34). E momentul să mi le inventariez repede pe toate şi să le predau cu recunoştinţă Domnului şi Dumnezeului meu. Ochii lui atotvăzători m-au urmărit şi ei ştiu mai bine chiar şi decât mine când mi-a fost greu, când nu am putut mai mult, când m-am ostenit fără nici un rezultat. Spun împreună cu sf. Ignaţiu: Ia-mi, Doamne! Ia-mi-le pe toate! Vreau să dorm în pace şi cu liniştea în inima mea, fără să mă las chinuit de tot felul de gânduri cu privire la ziua de mâine, deoarece ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi (cfr. Mt 6,34). În noaptea aceasta se va îngriji însuşi Dumnezeu de mine. Cu acest sentiment vreau să închei această zi. Amin.

Isus s-a rugat astfel

Reflecţie la evanghelia duminicii

      Ne este prea bine cunoscut pentru ce se roagă oamenii, în ce scop apelează la Dumnezeu, ce îi cer în cuvintele pe care le exprimă ei înşişi de la ei sau din ce au învăţat de la alţii. Într-o postare anterioară, am văzut ce îi cere Efrem Sirul în rugăciunea sa lui Dumnezeu. Sunt lucruri ce ţin de viaţa spirituală, care sensibilizează poate prea puţin pe acei oameni care trăiesc numai în această lume şi pentru ea. Cum trebuie să ne rugăm şi ce să-i spunem lui Dumnezeu? Am fost întrebat în mai multe rânduri: cu ce intenţie să mă rog pentru tine? Ai putea să-mi spui pentru ce? Simţeam că e nevoie să mă concentrez, să-mi adun gândurile. Ce aş vrea să-i cer lui Dumnezeu? Cineva vrea să mijlocească prin rugăciunea lui pentru mine. Trebuie să fiu atent, pentru că nu tot ceea ce cer, voi primi, şi, din experienţă, îmi e deja cunoscut că nu tot ce am primit, a fost ceea ce am şi cerut. Nu am dreptul să sper la orice. Că Dumnezeu nu îmi dă orice, îmi este limpede. Şi bine face, pentru că eu chiar nu am nevoie de orice, iar de unele lucruri sub nicio formă, pentru că mai mult m-ar încurca. Pe ce anume voi pune accentul? Cum va trebui să sune în urechile lui Dumnezeu cererile mele? Pe ce criterii să mi le formulez?  Cine spune că rugăciunea este o ocupaţie uşoară, se înşală grav. Rugăciunea este o activitate grea, care cere concentraţie, adunarea simţurilor din risipirea lor frecventă şi focalizarea lor spre cele mai importante lucruri, care au rezonanţa veşniciei în ele.

N-aş vrea astăzi decât să-l privim pe Isus Cristos în ipostaza în care el însuşi este un rugător. Nu se roagă în calitatea sa de Dumnezeu, ci în aceea de Cap al Trupului mistic. Se roagă în numele membrelor acestui Trup către Tatăl şi pentru ele, cum învaţă sfântul Augustin. Se roagă şi pentru că este Marele Preot al Bisericii sale. Isus "şi-a ridicat ochii spre cer", ne destăinuie sfântul Ioan, şi s-a rugat. Şi nu cred că îmi este greşit gândul că Isus, odată cu ochii, a ridicat tot ceea ce avea uman în persoana sa, la cer. Câtă ardoare şi ce intonaţie tainică a avut Isus Cristos în rugăciunea sa! Ce putere inimitabilă de unire cu Tatăl lui a făcut să iasă aceste cuvinte din gura sa divină! Cât de esenţiale şi indispensabile erau pentru creştini lucrurile pe care el le cerea de la Tatăl!

Isus s-a rugat astfel: păstrează-i în credinţă pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi! De cât de importantă este credinţa, îţi dai seama abia în absenţa ei sau când te confrunţi cu reversul ei. Când nu o vezi la atâţia oameni din jurul tău, chiar ajungi să te întrebi de ce o ai tu. Cu ce te diferenţiază sau cu ce te ajută pe tine? De ce anume se lipsesc cei care se abţin să creadă? Cum poți să evaluezi justificările pe care le aduc oamenii în favoarea necredinţei lor? Pentru mulţi dintre noi, credinţa este o calitate a vieţii noastre, ceva cu care ne-am născut şi am crescut, fără să ne gândim vreodată la cum am arăta din punct de vedere mental şi comportamental fără credinţă în noi. De ce se roagă Isus pentru credinţă şi pentru păstrarea ei? Mi-am dat seama în mediul în care trăiesc ce mare privilegiu este să te numeri printre cei care cred. Şi am ajuns la convingerea că este o mare favoare să poţi crede cu uşurinţă toată viaţa, acţionând ca un anesteziat la semnalele nocive din exteriorul tău care vor să chinuie şi să anihileze convingerile tale, pe acelea nefundate pe nici o argumentare raţională, ci doar pe...credinţă. Adânceşti înţelegerea anumitor lucruri doar când stai în faţa opusului lor. Isus se roagă pentru credinţă. Pentru ceva generic? Pentru ceva omniprezent în societatea oamenilor din care fac parte?!? Pentru ceva de la sine înţeles? Nu, pentru ceva care, din păcate, nu mai e de la sine înţeles. "Păstrează-i în credinţă!" Isus a ştiut bine, penetrând cu acei ochi ridicaţi la cer toată desfăşurarea istoriei umane şi a celei creştine, că păstrarea credinţei cere voinţă, cere să rămâi de partea a ceea ce îţi rămâne de neînţeles: să rămâi de partea lui Isus, a Fiului lui Dumnezeu, când ceilalţi de mult deja au luat distanţă de el; înseamnă să rezişti la orice provocară intelectuală, încăpăţânându-te să-ţi spui: eu contez şi mă bazez pe Isus orice mi s-ar spune împotriva lui; înseamnă să respingi orice gând născut în tine în iureşul îndoielilor sau  al clipelor sterile din nopţile fără somn şi fără linişte, care ţi-ar spune că totul, şi deci şi tu, se termină din nimicul din care ar fi început. Şi încă atâtea altele. Să mă păstreze în credinţă îl rog şi eu pe Dumnezeu astăzi, pentru că eu cu puterea mea, mi-e teamă că nu voi reuşi, şi, Doamne fereşte, ce poate să iasă din mine, cu o minte şi o inima necredincioase.

Isus ştie cine este adversarul nostru, de aceea îl roagă pe Tatăl: "păzeşte-i de Cel Rău". Suntem nestatornici şi fragili; suntem vulnerabili şi atât de delăsători. Câţi nervi nu îţi faci, constatând cu tristeţe că Cel Rău face cu tine de multe ori cam ce vrea el! Ceea ce trebuie pus pe seama lui nu e doar contrastul între creştini şi ceilalţi, ci mai ales disensiunea între creştini. Noi creştinii îl percepem pe Isus atât de diferit. Între noi este atâta neînţelegere şi de multe ori ură. Ne jucăm pe credibilitatea lui Isus în faţa celor care nu sunt creştini. La inima lui Isus stă unitatea noastră, armonia dintre noi.  

    Isus ne lasă să înţelegem de ce avem nevoie: consfinţeşte-i în adevăr. Cine este adevărul? Evanghelistul scrie ca să fie clar pentru toată lumea: Cuvântul tău este adevărul, adică, conform originalului, logos-ul tău este adevărul. Nu mă limitez doar să rostesc adevărul, ci să fiu consfinţit în adevăr, în adevărul care este pentru mine şi pentru cei care cred ca şi mine unul: Isus Cristos.

      Îl rog pe Isus şi împreună cu el pe Tatăl să mă păstreze cu orice preţ în credinţă şi să mă păzească de Cel Rău. Cei care cred şi care aşa vor să rămână toată viaţa, credincioşi, posedă adevărul. Numai cel care are credinţă, posedă tot adevărul, nu pe cel matematic sau logic, ci pe cel metafizic, adica adevărul despre rostul şi sensul vieţii, adevărul în formă de persoană: Isus Cristos.  

     Pentru tine şi pentru mine s-a rugat Isus. Şi el s-a rugat atunci şi în această duminică astfel şi îi mulţumesc.

Ce-i voi cere Domnului?

Rugăciunea lui Efrem Sirul

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

Duhul trândãviei, al grijii de multe,

al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert

nu mi-l da mie!

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,

al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”

     Îmi place mult această rugăciune. Aş vrea ca prin aceste câteva propoziţii subiacente ei să o recomand nu doar pentru o lectură atentă, ci pentru memorare. Nu solicită memoria într-atât încât cineva să reclame lamentabil că nu o poate asimila. Traducerea ei, din siriacă este cea care este. Se observă cu uşurinţă că nu e una recentă. N-aş vrea ca acest detaliu să se constituie într-un neajuns sau inconvenient care să sfârşească într-o reacţie de respingere. Stilul e bizantin, tonalitatea aparte, lexicul şi topica, pe alocuri, ieşite din uzul curent. Conţinutul însă este unul dens. Mi-aş dori ca această rugăciunea să găsească drumul spre interiorul sufletului de unde să iasă însufleţită spre Dumnezeu. Prin ea îi cerem lui Dumnezeu lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, trupească şi spirituală. Îi cerem să ne zidească după voinţa sa. El ne va asculta.

     Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de patru duhuri: de cel al trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert. Nu le avem pe toate în noi, însă cred că fiecare poate recunoaşte prezenţa unuia sau a altuia dintre ele în forme şi măsuri proprii stării de viaţă şi felului de a fi. Îndepărtarea de ele înseamnă aproprierea de libertate. Apoi îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască patru duhuri bune, edificatoare: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei. Se vorbeşte în cărţile de spiritualitate de purificarea gândurilor, a ideilor. Trebuie să facem curăţeniei în ceea ce gândim, pentru că în gând se ascunde rădăcina păcatului. Curăţia mentală se răsfrânge asupra celei sentimentale şi afective. Atingerea ei cere cultivarea unui gând, pe care autorul îl enunţă: gândul smerit. Instaurarea gândului smerit în fiinţa noastră recere răbdare şi muncă. Răbdarea este o expresie a dragostei pe care o avem faţă de noi. Dragostea în sine este ţinta trudei şi a întregii noastre osteneli cu noi înşine, scopul spre care tindem cu anevoie, deoarece ne caracterizează încăpăţânarea şi slăbiciunea.
     Mai sunt două duhuri pe care le cerem în această rugăciune: recunoaşterea propriilor greşeli şi evitarea condamnării aproapelui. Ochii noştri văd răul din afara noastră, însă prea puţin pe cel din noi, pentru că stă ascuns. Recunoaşterea propriilor greşeli este semn de înţelepciune. Acest duh dobândit ne ajută să nu recurgem necugetat la învinovăţirea celuilalt.
Recitarea ei să ne umple de pacea şi bucuria Domnului.  

(O) rugăciune de seară

În mâinile tale, Doamne, încredinţez fiecare zi!

Doamne, binecuvântează lumea

Dumnezeule Puternic, Tată al tuturor, 

Dumnezeule plin de milă, Mamă a tuturor, 

Binecuvântează fiecare persoană 

pe care am întâlnit-o,

fiecare chip pe care l-am văzut,

fiecare glas pe care l-am auzit, 

mai ales pe cei dragi mie; 

binecuvântează fiecare oraş, sat sau drum

pe care l-am văzut vreodată,

fiecare loc pe care l-am cunoscut, 

fiecare sunet pe care l-am auzit, 

fiecare obiect pe care l-am atins. 

Într-un mod tainic, 

toate acestea mi-au modelat viaţa

Tot ce am, am primit de la tine

Dumnezeule mare, binecuvântează lumea!

    (John J. Morris SJ)

Ţie, Fecioară Marie!

Luna mai

Regina lunii mai, roagă-te pentru noi!

     

Aş vrea să-ţi aduc în cuvinte alese cântare, preafrumoasă floare între flori a lunii mai, Fecioară şi Mamă, Marie, 

Aş vrea să mă plimb prin sufletul meu şi cu grijă să caut și să strâng din el tot ceea ce poate să aibă mai frumos şi mai nobil, mai curat și mai înălțător, mai gingaș și mai suav, mai poetic și mai înduioșător, și să pornesc spre tine cu un buchet mare în brațele mele.

Aș vrea să merg spre tine dansând în sufletul meu și lăsând să-mi salte pașii pe cale, asemenea unui copil copleșit de euforia frăgezimii vieții.

Aș vrea să cer petalelor să se desprindă din copaci și păsărilor să se ia după mine,

Aș vrea să pornesc în procesiune cu toată natura și cu un șir crescând de oameni, tineri și bătrâni, copii, mame și fecioare.

Aș vrea ca din gurile noastre să răsune cele mai frumoase laude și imnuri care să inunde toată zarea, 

Aș vrea să pășesc sfios în fața altarului tău și, ajuns înaintea ta, Preacurată, să-mi desfăt privirea ochilor în puritatea ta dumnezeiască, să sorb zâmbetul tău matern, milostiv și iubitor, venit din cealaltă lume.

Aș vrea să-mi vină pe buze tot ce au putut să rostească mai sfânt și mai înălțător despre tine, scriitorii, poeții și sfinții, să plutesc printre nenumăratele podoabe muzicale pe care artiștii, în îndelunga contemplare a neasemuitei tale frumuseţi, ți le-au dedicat ție.

Aș vrea...le-aș vrea pe toate astea și încă multe altele, și tot aș fi departe de a le vrea pe toate câte le  meriți tu, Marie. 

      E început de lună mai. E luna închinată ție, Fiică predilectă a Tatălui ceresc şi capodoperă a creaţiei sale. Florile se îmbulzesc să umple pământul, iar mie îmi vine să cânt: "Floare mai frumoasă pe acest pământ, ca Fecioara-aleasă nu a fost nicicând". Parfumul tău îl inspiră mii şi mii de rugători prin toate bisericile şi sanctuarele; buzele curate ale copiilor îţi repetă de nenumărate ori: "Bucură-te, Marie!"...creştinii te cântă pe tine, Mama lor iubitoare. 

Cu ei împreună, lasă-mă să te cânt şi eu! Nu mi-e vrednic sufletul de apropierea ta şi ştii prea bine că nu din inimă curată, ci, dimpotrivă, pătată, ies aceste cuvinte. Cuprinde-mă totuşi şi pe mine, Fecioară şi umple-mă de bucuria angelică de a-ţi implora mijlocirea şi puterea, alinarea şi mângâierea, iubirea şi vindecarea pe care tot cel care îşi îndreaptă privirea spre tine, le primeşte din sânu-ţi cald, cu nesaţ. 

Aşa voi putea vedea în ochii tăi cerul cristalin care se coboară peste mine şi care nu mă lasă să mă înrădăcinez şi să mă pierd în efemerul acestui pământ. 

Aşa voi putea simţi în îmbrăţisarea ta fericirea mai presus de orice cuget a paradisului, despre care să nu mai încetez să vorbesc până când mijlocirea ta mă va face cu totul un fiu al cerului. Amin.

Rugăciunea unei broaşte

Toată creaţia să-l laude pe Domnul!

          "Într-o noapte, în timp ce fratele Bruno se ruga, s-a simţit deodată deranjat de orăcăitul unei broaşte. A încercat mai întâi să nu-l ia în seama, dar degeaba. După un răstimp n-a mai putut suporta şi, mâniat, s-a apropiat de fereastră şi a strigat cu putere: "Linişte! Tocmai mă rog." Fratele Bruno era un sfânt şi pentru asta i-a fost ascultată imediat porunca. Toate vietăţile au amuţit, pentru ca să se facă liniştea propice pentru rugăciunea lui. 

Însă în rugăciunile lui Bruno începuse să-şi facă loc un alt sunet - o voce interioară care îi spunea: "Poate că lui Dumnezeu îi place orăcăitul acestei broaşte la fel de mult ca rugăciunea şi cântarea psalmilor de către tine" - Ce poate să-i placă lui Dumnezeu la orăcăitul unei broaşte? replică Bruno în sinea lui, ironic. Însă vocea interioară nu-i dădea pace: "De ce crezi tu că a creat Dumnezeu un asemenea sunet?"

        Bruno se decisese să descopere acest lucru. Se aplecă spre fereastră şi porunci cu glas răsunător: "Cântaţi!" Orăcăitul ritmat al broaştei umplu din nou zarea şi fu însoţit cu multe variaţii de toate broaştele din apropiere. Şi în timp ce Bruno lăsa ca sunetele să vină asupra lui, vocile vietăţilor nu i se mai păreau deloc stridente şi supărătoare, ci cu-adevărat înfrumuseţau liniştea nopţii, deoarece el nu li se mai împotrivea deloc. Această descoperire a făcut ca inima fratelui Bruno să intre în armonie cu universul, şi pentru prima oară în viaţa lui a înţeles ce înseamnă să te rogi." 

               (traducere şi adaptare proprie, Rugăciunea unei broaşte, Anthony de Mello)

        Din ce în ce mai minunată ni se devăluie natura în această perioadă. Ne pierdem cu admiraţia în verdele ei proaspăt care ţâşneşte din orice crenguţă, din orice colţ de pământ; corola florilor ne oferă o adevărată desfătare a privirii; tot felul de vietăţi populează pământul spre bucuria noastră! Cum să nu te inspire totul la admiraţie şi exaltare? Cum să-ţi mai stea privirea încremenită în pământ când în jurul tău gravitează atâta splendoare? Priveşti petalele unei singure flori şi-ţi este deajuns, căci ştii că frumuseţea culorilor ei nu o poate produce sau reproduce nici cea mai inteligentă acţiune umană. Numai o exaltare asupra minunăţiei universului a putut să-l inspire pe autorul biblic să aşterne cuvintele psalmului 148: 

         "...Lăudaţi-l pe Domnul voi ce de pe pământ, monştrii mării şi toate adâncurile...munţii şi toate dealurile, pomii roditori şi toţi cedrii, fiarele şi toate animalele, reptilele şi păsările înaripate!" 

sau pe cele ale psalmului 19: "Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor lui o vesteşte tăria...Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să se audă: dar în tot pământul a ieşit chemarea lor..." 

  

      În timp ce scriam povestea de mai sus, mi-am amintit ceea ce o doamnă, cu o undă de tristeţe pe chip, mi-a spus într-o dimineaţă de vară, aici în Austria: "Aseară n-am mai auzit broscuţele orăcăind în iazul de lângă casă. Cu siguranţă a plecat una din ele şi cea rămasă e tristă şi nu cântă de una singură. Simţeam că trebuie să-mi stăpânesc amuzamentul şi să mă pun în acord emoţional cu destăinuirea ei înduioşătoare. Era, da, înduioşător ce-mi spunea. În mine însă era o mirare şi o perplexitate aparte: să-ti placă aşa ceva; să îţi doreşti să ai două broscuţe în iazul de lângă casă şi să laşi să-ţi fie ornate prelungile seri de vară cu cântecul lor. Da, şi în asta se poate ascunde una din nenumăratele bucurii pe care toată creaţia este dispusă să ni le ofere cu nesfârşită generozitate.