Cu mare solemnitate sărbătoreşte Biserica astăzi Coborârea Duhului Sfânt. Sf. Luca ne relatează cum peste ucenicii adunaţi în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus, a coborât Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc. Evenimentul a avut loc nu mult timp după înălţarea lui Isus la cer, şi în el s-a împlinit promisiunea făcută de Isus la Cina cea de Taină: trimiterea Mângâietorului. Numai că Duhul care a venit peste ucenici şi a intrat în ei, nu şi-a luat ca unică misiune doar mângâierea celor 12 apostoli. El a fost pentru aceştia şi pentru opera care se năştea din activitatea lor de necuprins mai mult. Est o încercare zadarnică pentru noi să-l definim pe Duhul Sfânt, să-i formulăm definiţia. Şi asta pentru că orice formulă nu ar avea ca efect decât de-limitarea lui, cuprinderea celui care prin natura lui pe toate le cuprinde şi pe toate le îmbogăţeşte în mod continuu.
Scriptura nu întrebuinţează pentru nimeni altcineva o mai mare varietate de imagini şi metafore. De aceea, răspunsurile abundă cu privire la Duhul Sfânt, nu la întrebarea cine este el, ci la cum este el. Aici toată lumea poate să răspundă în felul propriu sau în felul Bibliei. O imagine frecventă a Duhului este focul. Despre inimile care iubesc puternic spunem că ard de iubire. Intensitatea unui sentiment o redăm prin cuvântul înflăcărat. Când ne dorim ceva foarte mult, ne dorim cu ardoare. Focul este şi cel care purifică, curăţă tot ceea ce este stricat, rău şi murdar în noi. Rolul purificator al focului este universal recunoscut. Apoi este efectul focului, mai ales în întunericul nopţii: lumina. Ne facem o idee cu privire la ce poate să opereze Duhul Sfânt în noi doar plecând de la imaginea (nu definiţia!) focului: înflăcărează în noi iubirea, ne purifică de sentimentele noastre rele şi ne oferă lumina supranaturală. O altă imagine folosită în Scriptură este cea a apei. Şi apei îi este recunoscută atributul purificării, însă evidenţiată este îndeosebi menirea ei de a da viaţa şi de o menţine.
Observăm atât de repede în ce contrast izbitor stau aceste două imagini. Cum poţi să fii în acelaşi timp şi apă şi foc? Există o mai mare contradicţie? Cum se pot concilia aceste două dimensiuni? Dacă nouă oamenilor nu ne reuşeşte împăcarea contrariilor, atunci în mod sigur Duhului Sfânt. Pentru că el este în tonul blând al vocii unui om şi tot el este în înflăcărarea şi patosul cu care predicatorul proclamă adevărul evangheliei. El este darul tăriei şi tot el cel al mângâierii. El este în tăcerea prudentă şi tot el este în vorbirea înţeleaptă. El este în fidelitatea faţă de Tradiţie şi el este în fantezia pastorală cerută de necesitatea timpului prezent. El este în porunca pe care trebuie să o respectăm cu regularitate şi tot el în comportamentul advers poruncii, dar adecvat unui bine mai mare decât cel prevăzut de aplicarea poruncii (a nu se înţelege în mod evaziv şi veleitar!). El este cel care îndreaptă inima spre cei săraci şi tot el cel care nu permite resentimentul şi ura faţă de cei bogaţi. El este cel căruia nu-i rezistă nimic (focul). El este şi cel care pătrunde în toate şi le vivifică pe toate (apa). Cine este Duhul Sfânt? Este cel care te poate inspira să scrii cuvinte bune pentru suflet şi pentru viaţă, şi tot el este cel care îţi şopteşte să găseşti repede punctul final.
Ţie, Duhule Sfinte, să-ţi fie laudă şi preamărire! Nouă să nu ne lipsească nicicând inspiraţia, asistenţa şi prezenţa ta dumnezeiască şi îndumnezeitoare!
În solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, Biserica de pretitutindeni îşi uneşte într-o simfonie glasul, cântarea şi cuvintele, şi înalţă spre cer o implorare cordială într-o varietate impresionantă de intonaţii, menită să-l atragă pe Cel care este Dumnezeu cu Tatăl şi cu Fiul, şi fără de care nimic nu este însufleţit, sfinţit şi mântuit: "Coboară din ceruri, o Duhule Sfânt", "Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale".
Nu începe să vorbească nimeni despre Duhul Sfânt fără să-şi asume riscul de a vorbi în van despre cel al cărui mister nu poate fi cercetat şi nici intuit de nimeni. Spunea atât de frumos sfântul Vasile cel Mare că nouă ne este posibil să vorbim doar despre lucrările pe care le face Duhul sfânt şi nu despre Persoana lui în sine. Îmi place să mă gândesc aici la cuvintele sfântul Ioan, din capitolul 3 al evangheliei sale: "Vântul sufla unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge" (In 3,8). O grăitoare asemănare pentru a ilustra forţa incontrolabilă a Celui care singur cunoaşte adâncimile lui Dumnezeu. Şi mă gândesc că aşa sunt dintr-un anumit punct de vedere şi oamenii pătrunşi de suflarea Lui divină: ei nu pot să fie ţinuţi locului, nu se lasă fixaţi într-un singur sistem, idee sau mentalitate; emană fără saturaţie prospeţime în stări, exprimare şi în sentimente; forţa fizică exercitată asupra lor nu le înăbuşă vigoare, seninătatea şi rezistenţa. Sunt oamenii deschişi la noutate şi receptivi la creativitatea Duhului dătător de viaţă; oameni care nu preferă să facă un lucru în acelaşi fel timp de 20 de ani, încremeniţi într-o metodă, în nişte propoziţii sau în aceleaşi purtări. Mă mai gândesc la acei oameni pe care nu i-a înclinat nici o ideologie, nici o presiune, nici o ameninţare, în faţa cărora orice încercare de "a-i converti" spre lume şi spre profan, a capitulat, tocmai pentru că înlăuntrul lor pulsa forţa nestăvilită şi neînfrântă a Duhului Sfânt. Cum erau apostolii înainte de Rusalii şi cu ce curaj au ieşit ei să spună în toate direcţiile un adevăr, adevărul mântuirii lui Isus, după ce au fost atinşi de flacăra Duhului dumnezeiesc? Ce realitate materială a contat mai mult pentru ei decât activitatea apostolică în favoarea şi pentru numele lui Isus? Ce preţ mic au aşezat pe viaţa din trupul lor în comparaţie cu viaţa pe care le-o rezerva în ceruri divinul lor Învăţător şi Mântuitor!
Rusaliile sunt sărbătoarea care vine să ne spună că Biserica, în ciuda vechimii ei bimilenare, este proaspătă, vie, că ea dăinuie cu siguranţă până la capătul timpurilor şi al istoriei, că noi creştinii nu suntem nişte învechiţi, deşi celebrăm aceleaşi taine ca şi cei din primele veacuri creştine, că rugăciunea "Tatăl nostru", deşi o rostim mereu, poate să aibă în fiecare zi prospeţimea primei rostiri din viaţa noastră. Şi toate acestea şi încă atâtea altele pentru că există Duhul Sfânt!
Să-l rugăm astăzi să vivifice tot ceea ce este învechit şi insipid în noi; să-l rugăm să împrospăteze credinţa noastră şi iubirea pentru tot ceea ce este nobil, frumos, sfânt şi edificator. Să-l rugăm să ne ofere la timpul potrivit acele daruri de care avem mai mare nevoie pentru a simţi că trăim pe acest pământ din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu!
Am învăţat la teologie că despre Duhul Sfânt nu se poate vorbi mai nimic. Identitatea lui ne rămâne ascunsă. El se sustrage oricărei analize, demonstraţii sau explicaţii omeneşti. El scapă înţelegerii minţii noastre. Ioan evanghelistul exprimă acest lucru când spune că vântul suflă unde vrea; nu ştii de unde vine, nici încotro merge (cfr. In 3,8) şi continuă precizând că aşa este şi cu cel născut din Duhul Sfânt. Darurile lui sunt multe, iar cei care le primesc întrunesc criterii de vrednicie numai de El ştiute. Însă orice dar sau (dacă e în formă extraordinară!) orice carismă este nu în beneficiu propriu, ci comunitar. Sfântul Paul detaliază: "unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; unuia puterea de a face minuni...altuia, varietatea limbilor, iar altuia interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea." (1Corinteni 12,8-11). Nu despre persoana şi identitatea Duhului Sfânt voi încerca să scriu, ci despre ceea ce performează el în om.
Cred că fiecare poate, cercetându-se cu sinceritate, fără severitate imprudentă şi fără exagerări prefăcute şi îndulcite, să recunoască în el măcar unul din darurile Duhului. Că nu suntem dăruiţi cu toate, trebuie să ne fie clar. Că nu vrem să recunoaştem nici un dar în noi, e iarăşi ceva de care trebuie să ne ferim, deoarece fiecare om, aparent oricât de nedotat, este un loc în care Duhul Sfânt acţionează şi îşi face simţită eficacitatea. Înţelept este din partea noastră şi dătător de pace sufletească, să ne bucurăm de ceea ce avem noi, fără să aspirăm la ceea ce găsim la alţii. Duhul Sfânt ne valorifică acolo unde ştie că dăm roade, nu unde credem noi că am fi de valoare.
Mă întreb, cum arată omul în care este Duhul Sfânt? Răspund pe cale apofatică (prin negaţie, mai degrabă decât prin afirmaţie), încercând, după mintea mea, să spun ce nu este. El nu este neapărat un inteligent, nu este un om al cărui comportament este după cele mai frumoase maniere. Eu nu l-aş califica drept civilizat; el nu este un talentat, în felul celor care sunt adunaţi la emisiuni, nici un om doar cumsecate. Cel în care trăieşte Duhul Sfânt, nu este un om conformist, căruia nu i se poate reproşa niciodată că a încălcat vreo regulă, şi nici un om care se ghidează neabătut după principii clare stabilite dinainte şi definitiv. El nu este un om permanent calculat, care are scopuri pe care şi le urmăreşte cu o raţiune impecabilă, nici unul care este complet la voia întâmplării sau a vremii. El nu este un om cu deschidere pentru orice teorie şi orice idee, fără niciun criteriu de selecţie. Omul Duhului Sfânt nu este un om al legilor naturii.
Îl văd pe Duhul Sfânt în omul în care ideile, sentimentele, acţiunile nu sunt niciodată vechi şi expirate, ci mereu proaspete; în omul care nu aplică un principiu la toate cazurile, indiferent de circumstanţe sau de condiţii, ci care are tocmai acest dar de a găsi pentru fiecare conjunctură reţeta potrivită a binelui şi a adevărului. Duhul e în acel om care nu vrea să fie sluga legilor, ci care înţelege să se folosească de legi sau să le încalce uneori pentru scopuri superioare lor. Este în acela care vorbeşte simplu, dar cu o profunzime venită din altă lume: din lumea lui Dumnezeu. Duhul se face prezent în acel om care profită de fantezia lui (a Duhului) nelimitată pentru a găsi noi şi noi expresii ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. El este locuit de acel om pe care nu-l interesează cu orice preţ propria reputaţie şi considerentele celorlalţi, atunci când este chemat să întreprindă acţiuni nebune în optica multor oameni, dar nu şi în cea a lui Dumnezeu. Pe Duhul Sfânt îl are omul în simţirile şi acţiunile căruia se simte ceva suprafiresc, nu imediat explicabil, ceva care are savoare spirituală, plăcută sufletului şi inimii. El este în acea persoană care iubeşte mult peste limitele gândirii umane sau chiar împotriva lor; este în acela care îndrăzneşte să exteriorizeze speranţe acolo unde ele, omeneşte vorbind, au încetat cu totul. Este în acela care arată şi prin cele mai simple lucruri pe care le face că în el este deja viaţa veşnică. Şi aşa mai departe...
Îi mulţumesc pentru tot ceea ce face în noi şi îmi doresc să-şi găsească un loc plăcut şi primitor în fiecare inimă! Amin.
E seara dinaintea marii solemnităţi a Coborârii Duhului Sfânt. E vigilia Rusaliilor. În nenumărate locuri de pe întinsul pământului, creştinii catolici veghează în rugăciune şi cântări împreună cu apostolii, femeile sfinte şi Maria, Mama lui Isus. Din gurile atât fraţi de aceeaşi credinţă cu noi iese implorarea emoţionantă: coboară din ceruri, o, Duhule Sfinte, Biserica-ntreagă te-aşteaptă sau vino, Duh Preasfinte cu-ale tale daruri, ca mereu să pot lupta sau din cer coboară Duh Preasfinte, căci noi din suflete dorim. Vrem cu ardoare, implorăm din toată inima şi cu toată forţa să coboare asupra noastră Unul din sfânta, dumnezeiasca şi mai presus de orice cuget Treime; Acela care pe toate le uneşte într-o armonie iubitoare; Cel care face roditor sânul virgin al Fecioarei din Nazaret, ca să-l odrăslească pe Mântuitorul întregului univers; Cel prin care se naşte Biserica şi dăinuie de atâtea veacuri fără să fie bătrână şi obosită, ci tânără şi frumoasă şi plină de viaţă şi însufleţire; Cel prin care eu şi tu şi atâţia alţii ne simţim de atâtea ori cu inimile înălţate până la Dumnezeu, de o bucurie care nu-şi găseşte nicio explicaţie pe acest pământ; Cel prin care se săvârşeşte orice act autentic de iubire.
Pe Cel pe care îl rog să-mi inspire acum aceste gânduri, pe El îl aşteaptă toată Biserica lui Cristos în aceste următoare ore ale serii şi ale nopţii, ca să reînnoiască faţa pământului, ca să pătrundă cu suflarea lui orice încăpere a sufletului nostru, să revigoreze şi să sfinţească orice dispoziţie, acţiune şi afect din noi, ca să facă din noi temple ale sale. Aş vrea să mă simt în această seară în comuniune cu toţi cei care veghează şi stăruie în rugăciune; cu cei care îşi închid ochii pentru lucrurile acestei lumi, ca să şi-i deschidă larg pentru realităţile interioare; cu cei care se roagă în mai multe limbi, rupând orice barieră şi orice graniţă interumană; cu cei care se simt reci, săraci sufleteşte, deznădăjduiţi şi însinguraţi; cu cei care se simt pătrunşi de harul, prospeţimea, lumina şi pacea Duhului Sfânt; cu cei care stau în tăcere şi cu cei care tresaltă în tot felul de cântări.
E o seară-noapte pătrunsă de Cel care singur pătrunde adâncimile lui Dumnezeu şi căruia nimic nu-i este necunoscut din cele care se nasc în inima omului. În compania Duhului Sfânt şi Mângâietor, de Viaţă dătător şi Creator, în prezenţa celui care suflă unde voieşte şi căruia nimic nu-i rezistă, aş vrea să fim împreună pe undele spirituale. Aş vrea să fiu unit în spirit cu toţi şi să simt bucuria sfântă că stau sub razele calde, iubitoare şi mângâietoare ale Duhului. Vreau să simt în mine elanul înălţării la realităţile dumnezeieşti.
Te vrem cu toţii, Duhule Sfinte! Vrem să irumpi în inimile noastre cu focul iubirii tale divine! Te vrem cu cele şapte daruri.
Suntem pricepuţi în multe, ne informăm în fiecare zi cu noi lucruri, nu ne lipsesc cunoştinţele psihologice, sociale, umane, istorice, geografice, naturiste, dar ne lipseşte înţelepciunea, prin care să învăţăm că trebuie să optăm mereu pentru bine, chiar dacă aparent avem de pierdut; că trebuie să afirmăm adevărul mai ales când ştim că nu se bucură de bună primire; că trebuie să fim senini atunci când traversăm o adversitate; că trebuie să ne pese ce crede Dumnezeu despre noi mai mult decât părerile celorlalţi.
Avem nevoie, Duhule Sfinte, de darul înţelegerii. Între atâţia oameni persistă disensiunea, divergenţa, neutralitatea, săptămâni la rând, luni sau poate ani. Dovedim îngustime şi suntem recalcitranţi la sugestiile exterioare, la ideile celorlalţi, la optica lor. Înţelegem doar ceea ce ne convine şi renunţăm greu la convingerile pe care le avem în favoarea unora mai bune decât ale noastre. Suflă înţelegere între noi, flexibilitate şi îngăduinţă.
Implorăm de la tine, Mângâietorule, darul ştiinţei. Nu pentru a acumula multe date, idei, informaţii abstracte, nu pentru a asimila ştiinţa acestei lumi. Avem nevoie de acea ştiinţă prin care să deosebim în orice circumstanţă binele de rău. Cerem de la tine ştiinţa acelor lucruri care fac viaţa demnă, decentă, întotdeauna morală; cerem să ne eliberăm de prostie şi de ignoranţă vinovată. Vrem ca prin ceea ce descoperim prin ştiinţe să nu-l îndepărtăm pe Dumnezeu din lumea noastră, să nu aducem prejudicii semenilor, să nu ne afectăm existenţa pe acest pământ. Vrem să ştim să-l iubim pe Dumnezeu în toate împrejurările în care suntem puşi să trăim.
Dăruieşte-ne, Duhule Creator, darul sfatului. Îţi cerem acest dar nu doar pentru a da sfaturi altora, ci şi pentru a avea modestia şi bunăvoinţa de a le primi de la alţii. Acest dar să ne ajute să distingem între sfaturile bune şi cele rele; să creeze în noi dispoziţia pentru a fi receptivi la tot ceea ce este sugestie pozitivă, recomandare de îndreptare, îndemn obiectiv, consiliere sinceră şi binefăcătoare. Să nu fim niciodată emiţătorii şi propagatorii sfaturilor rele şi dăunătoare, false şi confuze, imorale şi păcătoase, ci întotdeauna ale acelora care edifică şi înalţă spre Dumnezeu.
Dă-ne, Foc purificator, darul tăriei. Resimţim în fiecare zi slăbiciunile trupului şi ale minţii. Însă nu te rugăm neapărat pentru tăria trupească. De la tine cerem tăria sufletească, rezistenţa în faţa tentaţiei păcatului, forţa de a ne afirma principiile bune şi sănătoase. Ne recunoaştem maleabili, vulnerabili, influenţabili, delăsători. Fă-ne neclintiţi în faţa a tot ceea ce este deviere, păcat, imoralitate. Voinţa să ne fie de fier atunci când trupul e dispus să cedeze. Să ne arătăm impenetrabili când e vorba de compromis şi dezonoare.
Duh de Viaţă dătător, implorăm din nemăsurata ta bogăţie spirituală, darul evlaviei. Acest dar ne pune în legătură cu Dumnezeu. Nu vrem doar să-l gândim pe Dumnezeu, să vorbim despre el, să-l predicăm. Vrem să avem pietatea necesară care să ne încline genunchii, să ne aplece capul şi să ne împreuneze mâinile înaintea a ceea ce este sfânt, divin. De acest dar să nu fim lipsiţi atunci când ne rugăm, când păşim într-o biserică, când formulăm cea mai scurtă rugăciune. Lipseşte atât de mult acest dar astăzi. Revarsă-l asupra noastră împreună cu sentimentul plăcut că te putem venera pe tine, Binele nostru suprem, Cel întru care avem toată bucuria.
Duhule Sfinte, înfrumuseţează sufletele noastre cu darul fricii deDumnezeu. Acest dar să vină împotriva nepăsării, a neglijenţei, a dezordinii cu care vorbim despre Dumnezeu. Să ne caracterizeze mereu reverenţa în discuţiile despre cele sfinte. Să ne fie frică de tot ce se împotriveşte voinţei divine. Să ne caracterizeze o teamă în care se subînţeleg respectul, cinstirea, încrederea şi ataşamentul, pentru ca mai presus de orice să-l iubim pe Dumnezeu.
Vino, Duhule! Vino, Lumină necreată! Suflă din noi tot ce este mizerie şi impuritate morală. Vino şi instaurează-te cu toate bogăţiile tale divine, ca să ne fie viaţa sfântă, umplută de iubire, mereu proaspătă şi plină de vigoare, energică şi tânără, ca să îi placă Tatălui şi Fiului, împreună cu care tu să locuiască în noi. Amin.
.jpg)
