Ziua Duhului Sfânt

Reflecţie duminicală

     În solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, Biserica de pretitutindeni îşi uneşte într-o simfonie glasul, cântarea şi cuvintele, şi înalţă spre cer o implorare cordială într-o varietate impresionantă de intonaţii, menită să-l atragă pe Cel care este Dumnezeu cu Tatăl şi cu Fiul, şi fără de care nimic nu este însufleţit, sfinţit şi mântuit: "Coboară din ceruri, o Duhule Sfânt", "Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale".

      Nu începe să vorbească nimeni despre Duhul Sfânt fără să-şi asume riscul de a vorbi în van despre cel al cărui mister nu poate fi cercetat şi nici intuit de nimeni. Spunea atât de frumos sfântul Vasile cel Mare că nouă ne este posibil să vorbim doar despre lucrările pe care le face Duhul sfânt şi nu despre Persoana lui în sine. Îmi place să mă gândesc aici la cuvintele sfântul Ioan, din capitolul 3 al evangheliei sale: "Vântul sufla unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge" (In 3,8). O grăitoare asemănare pentru a ilustra forţa incontrolabilă a Celui care singur cunoaşte adâncimile  lui Dumnezeu. Şi mă gândesc că aşa sunt dintr-un anumit punct de vedere şi oamenii pătrunşi de suflarea Lui divină: ei nu pot să fie ţinuţi locului, nu se lasă fixaţi într-un singur sistem, idee sau mentalitate; emană fără saturaţie prospeţime în stări, exprimare şi în sentimente; forţa fizică exercitată asupra lor nu le înăbuşă vigoare, seninătatea şi rezistenţa. Sunt oamenii deschişi la noutate şi receptivi la creativitatea Duhului dătător de viaţă; oameni care nu preferă să facă un lucru în acelaşi fel timp de 20 de ani, încremeniţi într-o metodă, în nişte propoziţii sau în aceleaşi purtări. Mă mai gândesc la acei oameni pe care nu i-a înclinat nici o ideologie, nici o presiune, nici o ameninţare, în faţa cărora orice încercare de "a-i converti" spre lume şi spre profan, a capitulat, tocmai pentru că înlăuntrul lor pulsa forţa nestăvilită şi neînfrântă a Duhului Sfânt. Cum erau apostolii înainte de Rusalii şi cu ce curaj au ieşit ei să spună în toate direcţiile un adevăr, adevărul mântuirii lui Isus, după ce au fost atinşi de flacăra Duhului dumnezeiesc? Ce realitate materială a contat mai mult pentru ei decât activitatea apostolică în favoarea şi pentru numele lui Isus? Ce preţ mic au aşezat pe viaţa din trupul lor în comparaţie cu viaţa pe care le-o rezerva în ceruri divinul lor Învăţător şi Mântuitor!

    Rusaliile sunt sărbătoarea care vine să ne spună că Biserica, în ciuda vechimii ei bimilenare, este proaspătă, vie, că ea dăinuie cu siguranţă până la capătul timpurilor şi al istoriei, că noi creştinii nu suntem nişte învechiţi, deşi celebrăm aceleaşi taine ca şi cei din primele veacuri creştine, că rugăciunea "Tatăl nostru", deşi o rostim mereu, poate să aibă în fiecare zi prospeţimea primei rostiri din viaţa noastră. Şi toate acestea şi încă atâtea altele pentru că există Duhul Sfânt!

    Să-l rugăm astăzi să vivifice tot ceea ce este învechit şi insipid în noi; să-l rugăm să împrospăteze credinţa noastră şi iubirea pentru tot ceea ce este nobil, frumos, sfânt şi edificator. Să-l rugăm să ne ofere la timpul potrivit acele daruri de care avem mai mare nevoie pentru a simţi că trăim pe acest pământ din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu!