Sărbătoarea Recoltei în parohie!

     A fost azi sărbătoarea recoltei sau Duminica Recoltei. Iar în biserică a fost număr neobişnuit de mare de credincioşi. O vorbă germană spune: wer denkt, der dankt. Într-o traducere liberă şi exactă în acelaşi timp, vorba înseamnă: cine gândeşte, mulţumeşte! Omul în măsură în care mulţumeşte Creatorului său pentru bogăţia recoltei şi a darurilor pe care le primeşte, arată vădit că gândeşte. Reflecţia cu privire la această intercondiţionare: gândire-mulţumire e demnă de scormonit mai departe. Sfânta Liturghie este Euharistie. Iar Euharistia este, aşa cum semnifică termenul în limba greacă: act de mulţumire. Ce-i vom da Domnului pentru tot binele pe care ni l-a făcut? Îi vom da recunoştinţa noastră.

      Credincioşii au putut să mănânce cu toţii după sfânta Liturghie (bineînţeles, şi în cadrul ei!) și să se bucure împreună pe parcursul orelor de după-amiază, în curtea largă a parohiei. Imaginile de mai jos, sărace şi neprofesionale, surprind câteva ipostaze din cadrul sărbătorii. 

      După cum se vede în imaginea de mai jos, e purtată în procesiunea coroana din duminica recoltei: Erntedankkrone. Deasupra ei este crucea. Nu ştiu exact care este semnificaţia ei. Însă asigură un plus de solemnitate sărbătorii. 

Acceaşi coroană purtată până în faţa altarului şi binecuvântată de preot. Nu ştiu exact de unde provine această tradiţie şi de ce tocmai coroana.

Altarul cu roadele. Bineînţeles că toate altarele secundare ale bisericii au fost împodobite cu flori, fructe şi cereale de către ţăranii din diferitele zone ale parohiei.

     Următoarele imagini sunt cu copii plini de jovialitate şi bucurie. A fost un program frumos şi pentru ei. Şi ei sunt roadele iubirii lui Dumnezeu. Cele mai preţioase chiar!

     Ministranţii parohiei spun şi ei, într-un  mod artistic: Mulţumesc! (Danke) pentru tot ceea ce vine de la Dumnezeu. 

Ce aşteptăm de la Dumnezeu?

      Despre parabola evangheliei de astăzi s-au scris cărţi întregi. A fost analizată în fiecare detaliu şi sub fiecare aspect: filologic, istoric, teologic, cristologic, antropologic. O lecturăm uşor şi totuşi o înţelegem cu ceva dificultăţi. Dacă o înţelegem până la capăt! Discursul parabolic al lui Isus e concentrat în evanghelia lui Matei într-un alt capitol. Aici, în capitolul 20, revine, am spune, cu o piesă de artilerie grea. E vorba de aceeaşi Împărăţie a Cerurilor. Pentru înţelegerea ei, Isus mai spune o parabolă. Ea ne este acum binecunoscută. Scena e smulsă din viaţa cotidiană a unui proprietar de vie. Nu pledez pentru o interpretare alegorică a parabolei, de genul, Isus e administratorul, primul lucrător e un creştin iudeu, iar ultimul un creştin provenit din păgânism. Procedând aşa, am lipsi de aplicabilitate actuală parabola. E adevărat că unele parabole sunt înţelese contextual, dar ele au şi un mesaj peren, dincolo de orice limitare geografică sau temporală. 

     Am întrebuinţat termenul "aplicabilitate". Mă întreb care este aplicabilitatea reală a acestei parabole? Este ea de genul acelora cu finalul: mergi şi fă şi tu la fel? Pare că nu. În care circumstanţe ale vieţii ar trebui să ne comportăm aşa cum vedem în parabolă? Ne dezvăluie parabola un fel aparte de dreptate? Sau ne învaţă ceva despre Dumnezeu? Într-o oarecare măsură trebuie să-i dăm dreptate lui Bultmann când spune că orice discurs despre Dumnezeu este implicit şi un discurs despre om şi invers. Zic, într-o oarecare măsură, deoarece parabola lucrătorilor în vie ne dezvăluie o dimensiune a lui Dumnezeu pe care nu o regăsim la oameni. Ea îşi propune să ne provoace, să ne pune pe gânduri şi să răstoarne ceva în noi. Prin intermediul ei Isus vrea să ne spune ceva în genul: uitaţi-vă numai cum gândeşte şi cum se poartă Tatăl meu! Iar noi, stupefiaţi, să reacţionăm cu cuvintele: Aşa ceva e împotriva simţului comun al dreptăţii! Da, ar fi replica lui, însă nu împotriva vreunuia dintre voi! Cine ar imita procedura de remunerare pe care o foloseşte proprietarul viei? Vreun om de afaceri? Vreun responsabil de firmă? E împotriva rentabilităţii. Mă gândesc însă că în acest caz, în cazul acestei parabole, nici nu e nevoie să împrumutăm atitudinea stăpânului viei. El este Dumnezeu, noi nu. El are oferta mântuirii, noi sunt destinatarii ei. Ce ar trebui atunci să facem noi? Ar trebui să încetăm să ne supărăm pe Dumnezeu pentru că este din cale afară de generos. Şi asta numai dacă ne plasăm în rândul primilor lucrători. Dacă suntem mai la final, să ne bucurăm de bunătatea impredictibilă a lui Dumnezeu. Cine l-ar putea acuza că a dezavantajat pe vreunul? Unde nu s-a ţinut el de cuvânt? Unde a stabilit că plăteşte altfel în cazul în care se lucrează mai puţin? Dacă ne gândim la dinar ca la fericirea cerească, am putea admite subunităţi de fericire? Parabola e mare şi plină de întrebări. La unele răspundem din poziţia morală, spirituală sau socială în care se aflăm. La altele ne va răspunde Dumnezeu, cum va binevoi, abia când, încheiate conturile vieţii, vom sta înaintea lui, mizând că în palma lui nu are pregătit altceva pentru noi decât tot un dinar.