Pluguşor 2018

Urătură

Aho, aho surori şi fraţi

Luaţi loc, vă relaxaţi

Şi urarea-mi lecturaţi

E scrisă la repezeală

Nu-i făcută cu migală

Dar e toată cordială.

Mulţumire lui Isus

Asta, da, trebuie spus

Petru graţia primită

Pentru munca cea cinstită

Pentru clipele senine

Dar şi cele cu suspine

Pentru buna-ncurajare

Cât şi pentru-apostrofare

Pentru virtutea răbdării

Sau balsamul împăcării

Pentru buna-cuviinţă

Şi fuga de rea-credinţă

Domnul fie lăudat

Mult de tot, nemăsurat

Pentru cele ce a dat

Şi pentru ce-a refuzat

Că se ştie, hai reţine!

Că răul ce nu-mi convine

E la El un mare bine

Foarte verde-nbătătură

Dau o palmă-ntastatură

Şi vă zoresc la strigare

Să se-audă până-n zare

Dincolo chiar de hotare

Să se-audă clopoţei

Făr-a speria căţei

Mânaţi măi, hăăi, hăăăi!

N-am lucrat mereu cu spor

Mă scuzaţi, dar nu-s motor

Ba am irosit şi timp

Îmi bat pieptul, nu vă mint

Am greşit la redactare

Ce am dat la publicare

Nu am scris mereu atent

Că n-am minte de docent

Articole, meditaţii

M-au costat şi transpiraţii

Că vedeţi, nu-s inspirat

Osul mi-l pun la lucrat

Şi mintea ca să trudească

Nu în dodii să vorbească

Domnul fie lăudat

Zic mersi de rezultat

Nu-mi doresc în viitor

Apetit de scriitor

Ci doar să lucrez cu spor

Ca ţăranul pe ogor

Să îmi văd de treaba mea

Şi s-o fac ca nimenea

Să fiu niţeluş mai prompt

Nu cu-ntârzieri de tont

Să muncesc cu dăruire

Fără murmur şi cârtire

Să ajut unde-s chemat

Fără nici un ezitat

Şi când ziua se înclină

Eu să cer de sus lumină

Şi în rugă transparenţă

Şi-n tăcere consistenţă

Chiar de-i greu, să zic aşa:

„Facă-se doar voia ta!”

Frunză verde de cicoare

Mă cuprinde o mirare

Linişte-i în bătătură

Este asta urătură?

Hai să ridicăm dar glasul

Ba să mai săltăm şi pasul

Şi să chiuim cu toţii

S-audă cei cu emoţii

Şi deştepţii şi netoţii

Mănaţi măi, hăăi, hăăăi!

Anul care este nou

Să-l primim ca pe-un cadou

Timpul dat în folosinţă

Să-l trăim cu iscusinţă

Nu în ritm sec, monoton

Cu o viaţă ca-n balon

Egoistă, sufocantă

Tuturora iritantă

Să avem relaţii bune

Nu doar cu cei cu renume

Să ţinem la modestie

Şi la tot ce-i armonie

Să ne ţinem gura-nchisă

Când vorbirea nu-i permisă

Şi când ştim că ea, tăcerea

Mai dulce e decât mierea

Să ne placă să zâmbim

Şi când viaţa-i de pelin

Să ţinem la ce-i valoare

Şi s-o căutăm cu-ardoare

Când ne-apasă suferinţa

Leac ne fie, ea, credinţa

Iubirea, prin excelenţă

Să aibă omniprezenţă

Şi de suntem tulburaţi

Ba pleoştiţi, ba ofticaţi

Să ne lăsăm infuzaţi

Cu speranţă vindecaţi

Peste griji, peste decepţii

Peste falsele concepţii

Ce poate ne-au afectat

Ne-au rănit, ne-au ofensat

Şi în tot ce vom trăi,

Domnului îi vom sluji

Şi crucea ne-o vom purta

Că-i uşoară sau e grea

Frunze verde de alun

Aş vrea tare să vă spun

Că urarea nu-i mai multă

Nici mai mare, nici mai cultă

Nu-i acasă ticluită

La Viena-i încropită

Aici, cât mi-e cu putinţă

Sunt cu-n frate-n suferinţă

Şi cred că Domnul e mare

Şi-i aduce vindecare

Foaie verde de goldani

Vă spun sincer „La mulţi ani!”

Pr. Cristian Diac

A venit Adventul!

Arde prima lumânare...

     

   Am aprins în această seară prima lumânare de la coroana Adventului, numită şi lumânarea Profetului. Păşim în farmecul spiritual al acestui minunat timp dinaintea sărbătorii Naşterii Domnului. Mă bucur să văd pâlpâirea blândă a acestei lumânări şi lumina pe care o emană în camera mea. Lumina ei nu este ca acea a becului sau a neonului: rece, uniformă, statică, ci una plâpâindă, discretă, liniştită, tandră. Ea mă cheamă în apropierea ei pentru a-mi lumina faţa şi a mă încălzi. În preajma ei, încerc să văd care este mesajul pe care mi-l aşază uşor pe inimă în această primă duminică a Adventului. Împreună cu Profetul, în care văd sinteza tuturor profeţilor şi a profeţiilor lor, mă pun în aşteptarea Mântuitorului. Nu cer să fiu deja iradiat de lumină. Mă mulţumesc acum cu o singură lumânare arzândă. În mine vreau să trezesc aşteptarea dintru începuturi a celui care vine să mă răscumpere de păcat, şi privirea atentă asupra timpului umplut de atâtea obscurităţi dinanitea venirii lui pe pământ. În lumina săracă, dar cu neputinţă de neglijat a primei lumânări, încerc să pun în prim planul conştiinţei mele umbrele sufletului meu, slăbiciunile care sunt parte din mine şi cu care mă însoţesc în această viaţă; să-mi accept părţile obscure. Lumânarea profetului îmi spune că trebuie să trezesc în mine speranţa că Dumnezeu se va folosi într-un fel sau altul şi de aceste umbre ale interiorului meu şi le va aduce în raza luminii sale purificatoare. Lumânarea profetului mă învaţă că în viaţă trebuie să mă mulţumesc şi cu puţin, că nu există doar zile complet luminate, că încrederea mea în Dumnezeu ar putea să diminueze mult în ceasul greu suportabil al încercărilor, dar că nu are voie să se întrerupă, să se stingă cu totul nici chiar când misterul semiobscurului este atât de copleşitor.

    Mă alătur creştinilor de pe toate meridianele pământului şi celor care îmi citesc rândurile, în aşteptarea activă, dar nu agitată, a Celui care vine la noi. Încep acest timp binecuvântat al Adventului cu dorinţa de a căuta să-mi educ simţurile şi vederea ochilor. Îmi dau seama că în acest timp fermecător îmi sunt solicitaţi foarte mult ochii. Sunt atâtea luminiţe care vor să fie văzute şi admirate. Dar nu am voie să uit, mai ales în această perioadă de persistenţă a întunericului, că ochii mei sunt solicitaţi să vadă: să vadă esenţialul, să vadă lumina, oricât de mică ar fi ea într-un om sau altul.  

Advent binecuvântat tuturor!