duminică, 31 mai 2015

De ce vine la noi Maria?




Fecioara cea slăvită de toate are-n ceruri,
Admiratori cu aripi şi sfinţi cu nume mare,
De-oriunde o cuprinde Iubirea-n infinituri
În clipa cea tot una, fără de-o următoare.

Ce-abundă-n-jurul ei nu poate dară scrisul,
Nici arta să descrie, acel suprafiresc.
E sigur că acolo nici truda şi nici plânsul
Nu zac în nici un suflet, nici nu se pomenesc.

De ce atunci Maria nu stă-ntre heruvimi?
De ce nu îi ajunge eterna fericire?
De ce mereu coboară la cei ce în suspini
Cu crucile pe inimi tânjesc spre nemurire?

De ce mereu imploră ca să ne convertim?
De ce cu insistență cerșește rugăciune?
De ce o întristează stilul cum trăim
Aprinși doar de senzații și seci de mântuire?

Iubirea ei de mamă…numai ea nu o lasă
Să stea nepăsătoare, în veșnice lumini,
E grija ei enormă, de mulți neînțeleasă,
Ce-o aduce-aici, în vale, către întunecimi.

Acolo unde sacrul se-arată fără sens
Și viața-i dispersare, umblet în dezolare
Iar drumul de credință e mers pe contrasens,
Vine din cer Maria cu sfat, cu-avertizare.

Vine cu mâini întinse, cu ochii-nsângerați
La minți materialiste, la suflete de lut,
La cei ce cu divinul demult sunt neîmpăcați,
La dornici de-autentic, de sfânt, de absolut.
   
Ea, Mamă înțeleaptă, cunoaşte nemurirea
Şi fericirea-n ceruri, cu heruvimi și sfinți,
Ne-ar vrea pe toţi acolo, să savurăm iubirea
De-aceea tot coboară cu rugăciuni fierbinţi.


(Binecuvântează tu, Marie, binecuvântează-mă pe mine, copilul tău. T&M: Stefan Lackner)


duminică, 10 mai 2015

O iubire poruncită?!?




    Dacă tot e vorba de iubire, iar iubirea este cel mai frumos lucru pe care îl putem simţi şi împărtăşi, de ce să ne dea cineva poruncă să iubim? Nu iubim noi oricum, şi fără să ni se impună? Nu iubim noi pentru că altfel nu putem suporta viaţa? Şi cum ar fi să-i spun cuiva că-i ofer iubirea mea doar pentru că cineva mi-a poruncit asta? Cum s-ar simţi acel om ştiind că imboldul iubirii mele nu este in mine, ci în cuvântul poruncitor al cuiva? Dacă se admite că a iubi este o artă, iarăşi trebuie să se admită că aceasta este una dintre cele mai exigente, vulnerabile şi greu aplicabile din toate artele câte există. De ce există iubiri şi iubiri? Chiar există un loc unde se întâlnesc toate iubirile: sentimentală şi spirituală, creştină şi necreştină, teistă şi ateistă, paternă şi filială, egoistă şi altruistă, divină şi umană, ca-ntr-un izvor comun? Sau să credem că există iubiri reale şi iubiri doar aparente, iubiri autentice şi iubiri doar superficiale? Sau să spunem împreună cu unii că, dacă e vorba de iubire, atunci ea poate fi numai una? De ce încetează iubirea să mai înstăpânească sufletul unui om după ce acesta a fost cucerit de ea? Ce declanşează în noi aprinderea iubirii şi ce stingerea ei? Cum ne va reusi să iubim continuu şi numai să iubim în viaţa de dincolo? De ce replica iubirii umane nu e pe măsura celei divine? Nu ne-am născut noi în definitiv din Dumnezeu? 

     A ajuns Dumnezeu să ne poruncească să iubim aşa cum iubeşte el. Înseamnă că tipul de iubire pe care ni-l cere nu e un talent cu care ne naştem, nu e un instinct pe care ni-l constatăm cuibărit în fiinţă, nu e un chef pe care să-l tot reaprindem, nu e o simpatie de care să ne ataşăm, nu e un reflex afectiv pe care să-l dobândim în urma unui schimb sentimental. Toate astea subspecii ale adevăratei iubiri ne însoţesc şi ne părăsesc în varii forme, fără ca cineva să ni le impună din afară.
   Iubirea pe care Isus ne-o cere poruncitor nu vine de la sine, nu o avem pentru că aşa simţim noi. Ea nu este ghidată de simţăminte, nu se naşte din ele şi nu e menţinută de ele. E mult mai grea, şi de aceea, mai rar întâlnită. Această iubire trebuie să ne-o poruncim de fapt nouă înşine, în fiecare dimineaţă, în fiecare zi fără saturaţie, pentru că numai aşa ajungem să o practicăm. Să ne iubim aşa cum vedem în evanghelie că ne-a iubit Isus...Ce culme greu de atins! Ce puţine zile pot fi marcate din trecutul vieţii noastre cu forma aceasta de iubire! O iubire care se apleacă şi slujeşte, care conciliază şi nu discriminează, care se umileşte şi nu se autoafirmă, care nu alege selectiv, ci se apropie de oricine, care nu-şi face loc sieşi, ci lui Dumnezeu. În gânduri, în cuvinte, în vorbire! O iubire care imită felul lui Isus de a fi om! Ce iubire! Abia atunci ne-am putea spune că...iubim! 

miercuri, 6 mai 2015

Chemarea Mariei




Căzut,
Stau în triste
Şi pesimiste
Simţiri de păcate,
Prea adunate,
Necurăţate
Şi nespălate,

Găsi-mă-va
cine?
Tocmai pe mine
numai suspine,
Să mă aline,
Să-mi dea chemare,
Şi-mbărbătare,
În înserare,
În tot ce-i frustrare.

Tresar din paloare
Şi simt o vigoare
Răscolitoare,
Îmbătătoare,
Şi-nălţătoare.

Şi-o şoaptă senină:
Îmi spune-n surdină:
La mine dar vină!
Că-s Maică divină,
Şi-s ca o grădină,
De leacuri plină.

Să nu ştii tu oare
Că-s vindecătoare?
Că ştiu când te doare?
Că pentru mâhnire,
Am tămăduire?
Să nu-ţi fi spus fraţii
Că-s plină de graţii?

Pornesc în tăcere,
Cu o plăcere,
Dulce, de miere.
Să-ţi spun cuvinte,
Ce-mi vin in minte.
Cu încredinţarea,
Că-mi eşti alinarea,
Cu datoria,
Să-ţi dau iubirea,
Ce-atât mă leagă,
De nu mă dezleagă
Nimic pe vecie,
De tine, Marie.