Admiratori cu
aripi şi sfinţi cu nume mare,
De-oriunde o
cuprinde Iubirea-n infinituri
În clipa cea tot
una, fără de-o următoare.
Ce-abundă-n-jurul
ei nu poate dară scrisul,
Nici arta să
descrie, acel suprafiresc.
E sigur că acolo
nici truda şi nici plânsul
Nu zac în nici un
suflet, nici nu se pomenesc.
De ce atunci
Maria nu stă-ntre heruvimi?
De ce nu îi
ajunge eterna fericire?
De ce mereu
coboară la cei ce în suspini
Cu crucile pe
inimi tânjesc spre nemurire?
De ce mereu imploră
ca să ne convertim?
De ce cu
insistență cerșește rugăciune?
De ce o
întristează stilul cum trăim
Aprinși doar de
senzații și seci de mântuire?
Iubirea ei de
mamă…numai ea nu o lasă
Să stea nepăsătoare,
în veșnice lumini,
E grija ei
enormă, de mulți neînțeleasă,
Ce-o aduce-aici,
în vale, către întunecimi.
Acolo unde sacrul
se-arată fără sens
Și viața-i dispersare, umblet în dezolare
Iar drumul de
credință e mers pe contrasens,
Vine din cer
Maria cu sfat, cu-avertizare.
Vine cu mâini
întinse, cu ochii-nsângerați
La minți
materialiste, la suflete de lut,
La cei ce cu
divinul demult sunt neîmpăcați,
La dornici
de-autentic, de sfânt, de absolut.
Ea, Mamă
înțeleaptă, cunoaşte nemurirea
Şi fericirea-n
ceruri, cu heruvimi și sfinți,
Ne-ar vrea pe toţi
acolo, să savurăm iubirea
De-aceea tot
coboară cu rugăciuni fierbinţi.
(Binecuvântează tu, Marie, binecuvântează-mă pe mine, copilul tău. T&M: Stefan Lackner)