Amintire din copilărie: 1 mai 1990

Anul acesta, pe 1 mai, se împlinesc 25 de ani de la consacrarea episcopală a Mons. Petru Gherghel. Este un moment jubiliar pe care episcopul diecezei noastre înţelege să-l trăiască, aşa cum de altfel ne-a împărtăşit, ca pe un act de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru tot ce a însemnat slujirea episcopală de-a lungul acestor ani. De consistenţa calitativă, de amploarea şi diversitatea realizărilor spirituale, pastorale şi administrative care s-au înscris pe arcul celor 25 de ani nu mă recunosc în măsură să vorbesc. Asta din mai multe motive. Acea zi – şi când scriu acest lucru, mă cuprinde o emoţie aparte – nu a trecut străin şi nesemnificativ pe lângă mine. Ea a avut distincţia ei, imprimată indelebil pe suprafaţa memoriei mele. A rămas înregistrată în depozitul amintirilor copilăriei mele ca o zi unică. Mă desfăşor.

Pe atunci aveam doar 9 ani şi eram un ministrant zelos, cu o experienţă în această slujire minoră a altarului de doar câteva luni. În satul meu natal, Valea Seacă, era paroh, din motive pe care mai târziu le-am putut înţelege, pr. Petru Mareş (+), iar vicar, pr. Cristinel Fodor. Peste sat se revărsase, odată cu venirea lor, un fel de renaştere spirituală. Simţeam pulsul viu al parohiei în mod direct, pentru că eram din ce în ce mai mult în curtea bisericii, la sfintele liturghii, la cateheze, la toată oferta spirituală a preoţilor de atunci. Ministranţi eram cam 50. Într-o seară – şi acea seară era 30 aprilie 1990 – pr. paroh mă cheamă doar pe mine, că are să-mi transmită ceva. M-a pătruns cu o privire caldă şi în acelaşi timp serioasă şi mi-a spus scurt: „Uite, mâine vii şi tu la Iaşi!” Era ceva copleşitor! Am rămas uimit în faţa lui, cu un repaus de gândire. Auzisem de Iaşi şi ştiam un singur lucru despre el: seminarul diecezan. N-am stat o clipă să mă îndoiesc că părintele ar glumi în acea clipă. M-am uitat ţintă la chipul lui şi nu ştiam ce să-i spun. Eram din cale-afară de bucuros. Şi el a continuat: „La ora 4 dimineaţa plecăm cu maşina. O să te poţi trezi, nu?” L-am asigurat că am să fiu la poartă, şi imediat am pornit săgeată spre casă. N-am mai salut pe nimeni în curtea bisericii. În suflet nu mai era loc de nimic altceva, decât de o bucurie pe care o savuram în sinea mea doar eu. Mi se părea enorm. Până la Iaşi? Aşa departe? Din interiorul satului meu nu ieşisem până la acea dată decât de câteva ori, doar până la Bacău. Acum puteam să merg la Iaşi, pentru că acolo avea loc consacrarea episcopului  diecezei. De crezut, l-am crezut pe pr. Mareş de cum mi-a spus că mă ia la Iaşi. Însă cei de acasă, m-au întâmpinat cu rezerve serioase. Vizibil neîncrezătoare, îmi spuse mama la un moment dat: „Chiar te-a găsit acum pe tine să te ducă la Iaşi! Lasă, culcă-te, că n-o să oprească el la ora aia în poartă!” Nici nu voiam să-mi imaginez că pr. paroh mă păcălise. Am dormit subţire, aşteptând să treacă odată noaptea. Încă nu era ora 4 şi eu stăteam deja smirnă în faţa porţii, în întuneric, cu urechile ascuţite la fiecare zgomot, aşteptând să aud motorul de la maşina ARO. Când încă nu era în faţa porţii, am sărit în drum, cu punga în mână, ca nu cumva să nu mă vadă şi să treacă mai departe. Şi deodată eram în maşină. Mama ieşise repede din casă. A văzut şi…a crezut!

Erau în maşină pr. Petru Mareş, pr. Gheorghe Ciuraru, viitorul preot Mihai Diac. Urma să-l luăm de la Nicolae Bălcescu, aşa cum am înţeles din discuţii, pe pr. Ioan Sociu. Îmi dau seama în momentul în care tocmai scriu că nici unul din aceşti preoţi nu mai este în viaţă. Domnul să-i facă părtaşi de fericirea drepţilor în cer! Dacă nu cumva i-a făcut deja. Drumul până la Iaşi a durat în mod sigur mai mult decât astăzi. Ştiu că loc nu mai era pe banchete, după ce a urcat pr. Sociu, şi eu m-am aşezat în spate comod pe roata de rezervă. O zi însorită se deschidea treptat, iar noi ne apropriam tot mai mult de locul pregătit consacrării episcopale: curtea din faţa seminarului. Când am ajuns, m-a izbit imaginea unei împrejurări plină de oameni. În partea stângă a noii clădirii erau nişte garaje vechi, lângă care, trecând uşor prin mulţime, a putut să parcheze părintele paroh. Am coborât cu toţi din maşină, fiecare alegându-şi o direcţie, iar eu am rămas singur, în legea mea, cu oameni mari mişunând în jurul meu. Ştiam că nu am voie nicidecum să mă pierd şi, iarăşi, că n-am voie să uit unde e parcată maşina. M-am îndreptat cu sfială spre locul din faţa seminarului. Era plin de oameni, iar copacii erau şi ei ocupaţi…tot cu oameni. Era un fel de freamăt în mulţime, fiecare căutând să-şi găsească un loc. Prea în faţă n-am mai putut să ajung. În câteva rânduri am putut răzbi cu privirea până la altarul aşezat pe trepte. Erau preoţi mulţi, cum eu niciodată nu mai văzusem în viaţa mea, iar în centru, episcopi cu mitre pe cap. Din ceea ce auzeam vorbindu-se, n-am înţeles prea multe. Îmi amintesc vag că cineva a citit despre viaţa celui care urma să fie consacrat, mons. Petru Gherghel, pe un ton foarte solemn. Apoi s-au auzit şi voci în alte limbi. În drum spre casă aveau să-mi explice, în maşină, preoţii că s-a vorbit, pe lângă română, şi în limbile latină şi italiană. Tot în maşină, a spus printre altele, pr. Petru Mareş că cel care a fost consacrat e unul dintre colegii lui şi că în anul acela sărbătoreau un jubileu. Ulterior am înţeles ce înseamnă cuvântul jubileu şi câţi ani erau de la sfinţirea lor întru preoţie: 25. Celebrarea mi-a părut foarte lungă. Îmi amintesc că, în efortul meu de a vedea tot mai mult spre altar, o doamnă, văzându-mi agitaţia, m-a întrebat ce-i cu mine acolo şi cu cine sunt. I-am răspuns, spre uimirea ei vizibilă, că sunt singur, dându-i de înţeles, din atitudinea mea, că n-are de ce să-şi facă griji pentru mine. Din cântările care se auzeau bine, dar pe care nu le puteam localiza, deoarece n-am reuşit să văd unde e aşezat corul seminariştilor, am reţinut intonarea foarte clară a numelui mai multor sfinţi şi răspunsul nostru: roagă-te pentru noi. Era vorba de litania tuturor sfinţilor. După sfânta liturghie am putut să văd mai mulţi seminarişti, îmbrăcaţi foarte elegant şi îngrijit, cu chipurile senine. Recunosc că mi-a trecut prin cap dorinţa să fiu şi eu odată ca ei. A fost un gând fulgurant şi firav, care, pentru că era încă devreme, m-a lăsat în pace, părându-mi ceea ce-mi imaginam atunci ceva măreţ şi greu realizabil pentru mine. Avusese loc consacrarea pentru dieceza de Iaşi a unui episcop, după ce trecuseră decenii de la arestarea Fericitului Anton Durcovici. Era un eveniment în miezul căruia m-am aflat şi eu, însă a cărui amploare şi anvergură nu puteam să le conştientizez în întregime.

După terminarea liturghiei, am aşteptat să vină preoţii şi împreună am plecat din nou spre Valea Seacă. Ştiu că ne-am oprit de două ori. Însă n-aş putea spune ce biserici am vizitat şi ce parohi am mai salutat. Eram atent să păstrez drumul la Iaşi şi participarea mea la consacrarea noului episcop ca un secret pentru mine, bucuros că, dintre atâţia ministranţi, parohul a catadicsit să mă ia cu el chiar pe mine. Toate aceste trăiri au fost acum exact 25 de ani. Mai târziu, aveam să intru în seminar, în anul 1995, şi să-l întânesc ca spiritual pe acelaşi preot, Petru Mareş, care văzându-mi descurajarea că în faţa mea stăteau 10 ani de formare, care mi se păreau mai lungi decât veşnicia, mi-a spus în luna octombrie a acelui an, aşadar la o lună după ce am început liceul, pe tonul calm şi relaxat pe care îl recunoşteam din copilărie: „Cristi, au mai rămas doar 9 ani și 8 luni.” Aşa de puţin şi eu nu-mi dădeam seama! Au trecut toţi anii şi în luna iunie a anului 2006, în solemnitatea sfinţilor Petru şi Paul, stăteam împreună cu colegii mei în catedrala de la Iaşi, răspunzând hotărât „vreau” celui care ne întreba de angajarea noastră conştientă şi deplină pentru a fi preoţi, adică celui care în prima zi a lunii mai a anului 1990 răspundea cu convingere şi gravitate: Volo!

Cu imaginea şi identitatea puţin familiară a celui consacrat pe 1 mai 1990, aveam să mă familiarizez în cei trei ani petrecuţi ca vicar la parohia catedralei. În faţa persoanei episcopului aveam ocazia să iau şi alte poziţii decât cea de verticalitate încremenită, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când îl vedeam la seminar. Puteam să-l ascult şi să-i răspund nu doar monosilabic şi cu o reverenţă rigidă, ca în faţa unei autorităţi impozante, ci calm, negâtuit de emoţie, cu o atitudine tot mai familiară, nu pentru că aşa îmi propusesem eu, ci pentru că aşa mă lăsa să mă simt în faţa lui. Puteam să-i văd nu doar ţinuta episcopală, publică, ci să-i cunosc şi profilul uman, cu feluritele trăiri din registrul sufletesc al unui om, remarcând sensibilitatea cu care a fost înzestrat şi pe care a demonstrat-o în multe împrejurări. Puteam să-i ascult nu doar predicile, ci şi multele impresii şi gânduri, îmbibate în prudenţă şi înţelepciune, care străbat inima unui om încărcat cu o responsabilitate atât de mare. Aveam ocazia să simt nu doar prestanţa unui om, ci şi paternitatea lui, spiritul de comuniune pe care îl cultiva în casa episcopală. Am folosit cuvântul paternitate. Îl subliniez cu roşu pentru a descrie una din marile caracteristici ale  personalităţii episcopului Petru Gherghel. Acesta a fost unghiul meu de simţire şi de vedere! Nu al altuia! În episcopul Petru Gherghel am întâlnit un om care gândeşte sub dictatul inimii şi nu al raţiunii neclintite şi impenetrabile; un om care nu afişează că le ştie pe toate, ci este dispus să întrebe, să se intereseze, să caute, să se confrunte cu alte idei; un om cu un profil de păstor integru, pasionat, căruia îi place cu-adevărat să celebreze, să participe la întâlniri, să se facă prezent, să comunice cu oamenii, să se roage cu ei; un om în care găseşti o doză consistentă de realism şi de înţelepciune bună pentru viaţă, laică şi sacerdotală deopotrivă. Ţin să precizez că aceste gânduri nu sunt deloc o evaluare „profesională” a unei persoane cu notorietatea publică şi eclezială ca cea a Ep. Petru Gherghel. Nu sunt eu în stare şi nici în măsură să fac aşa ceva! Nu sunt consideraţii de tipul acelora care să ceară asentiment sau să fie preluate şi confirmate de vreo instanţă sau de vreo persoană anume. Nu urmăresc să mă impun cu ele. Vreau pur şi simplu să exprim din punct de vedere strict subiectiv ceea ce am simţit eu în prezenţa lui, corelând aceste împărtăşiri cu participarea mea, pusă de mine sub semnul providenţei, la consacrarea din 1 mai 1990. Vor fi oameni în măsură să descrie şi să evoce personalitatea lui într-un mod mult mai amplu şi mai demn de luat în seamă. Eu m-am rezumat la aceste gânduri, la această răscolire de amintiri din copilărie, inspirat de jubileul celor 25 de ani de episcopat, pe care episcopul Petru Gherghel îl va sărbători mâine. Lăsând la o parte tonul indirect, aş vrea să-i adresez o urare simplă:

 Preasfinţite Petru Gherghel, cu ocazia acestui jubileu vă urez „La mulţi ani!” Cel care v-a ales şi v-a consacrat în slujirea poporului său, să vă păstreze în sănătate şi să vă umple cu duh de înţelepciune şi de iubire, pentru ca prin slujirea preoţească şi episcopală pe care o exercitaţi, să îndreptaţi mintea şi inimile oamenilor care vă întâlnesc spre iubirea lui Dumnezeu şi a Bisericii sale.

Isus, Bunul Păstor, atâta ne-a iubit...

   

     Gândindu-mă la imaginea Bunului Păstor de care ne-a vorbit evanghelia acestei duminici, mi-au venit în minte cuvintele unui cântec de adoraţie, profund şi înduioşător: "Isus, bunul Păstor, atâta ne-a iubit/Încât o tain-a rânduit să stea mereu cu noi". Pe vibraţiile plăcute ale orgii curgeau cuvintele acestui cântec pe o linie melodică mângâietoare, în ceasul de seară al duminicii. Isus - Bunul Păstor. Descrierea pe care şi-o face Isus, plecând de la imaginea Păstorului, sensibilizează mereu, în orice timp al istoriei, chiar dacă expresivitatea ei nu este cea din vremea lui. Ca prim lucru pe care ţine să-l precizeze cu privire la relaţia lui cu oile, este viaţa pe care le-o dă. El nu doar că o petrece alături de ele, dar le-o dă în întregime. Acesta e principalul distinctiv al Păstorului bun. Ce îl determină la un aşa sacrificiu? Felul în care înţelege să-şi trateze oile.

   Referindu-se la această metaforă a Păstorului, unii se simt iritaţi pentru statutul în care îi plasează textul: ei se simt nevoiţi să se identifice cu oile. Le pare dezonorant şi umilitor. Încep să invoce subînţelesurile acestei nereuşite comparaţii: spirit gregar, supuşenie nefiltrată raţional, manipulare. Aceştia nu sunt deloc atenţi la faptul că accentul nu cade atât pe oi cât mai ales pe identitatea Păstorului, pe modul în care îşi înţelege păstoritul, pe relaţia pe care o are cu oile. Când spune că el le cunoaşte pe oi, iar acestea îl cunosc pe el, rosteşte ceva profund, ceva ce trece dincolo de "capacităţile" unei oi în virtutea naturii ei de oaie (Înzestrările oiţei mioritice sunt ceva aparte şi de aceea rămân, ca în cazul de faţă, între paranteze!). Cunoaşterea aceasta o compară cu cea dintre el şi Tatăl. Acum rămâne să ne întrebăm noi în ce măsură ne cunoaştem noi Păstorul? Cât suntem de interesaţi să ştim tot mai mult despre modul în care se îngrijeşte de noi? Cât de des îi suntem recunoscători că şi-a dat viaţa pentru noi? Ce pătrunzător scrie în versuri Traian Dorz: "El le-a iubit cu dor nespus/Şi viaţa pentru oi şi-a pus/Şi pentru mântuirea lor/Blândul Păstor, blândul Păstor." Câtă docilitate suntem dispuşi să arătăm faţă de un asemenea Păstor? Sub ce autoritate credem că ne-am putea simţi mai bine, decât a lui?

     Isus, Bunul Păstor, atâta ne-a iubit...Îi ascultăm glasul inconfundabil şi îi arătăm dispoziţia de a-l urma. Pe el îl rugăm astăzi pentru toţi cei care sunt păstori peste multele comunităţi ale lumii, ca îi ei să se recunoască cu uşurinţă stilul, cuvintele şi programul pe care l-a avut Isus, Păstorul suprem. 

În razele divinei Îndurări!

      Duminica Paștelui este pur și simplu Duminica Paștelui, fără alte conotații, fără alte apelative. Cea care o succede are mai multe denominațiuni: e Albă pentru că albă era îmbrăcămintea neofiților, noilor botezați, în primele veacuri creștine; e a Tomei, pentru că în evanghelia acestei zile figura acestui apostol e proeminentă. Din anul 2000 însă ea e tot mai mult cunoscută ca Duminica Divinei Îndurări. Primară a fost atenția asupra unei aspect al sărbătorii: vestimentația neobotezaților, apoi asupra unei persoane, a unei apostol, a cărui îndoială și necredință au devenit ulterior proverbiale în rândul creștinilor. Atenția noastră este acum focalizată aproape exclusiv asupra lui Isus. Nu asupra lui Isus întreg, ci asupra divinei sale îndurări. Această recuperare a cristocentrismului acestei duminici o datorăm sf. papă Ioan Paul al II-lea și, înaintea lui, sf. Faustina Kowalska. Sărbătoarea nu anulează însă celelalte "atenţii", prealabile ei, ci le însumează. Cel puţin pentru mine! 

      Imaginea lui Isus din inima căruia ies raze roşii şi albe este din ce în ce mai răspândită. Cuvintele pe care le citim în josul ei, tot mai familiare: Isuse, eu mă încred în tine. Ne este la fel de familiară şi îndurarea cu care ne copleşeşte Isus? Isus îl are în faţa lui pe Toma, din partea căruia încă n-a primit "tributul" credinţei. Toma, zis Geamănul, nu vrea să creadă fără să vadă. Toma este geamănul multor oameni, al tuturor acelora care pretind acelaşi lucru de la Dumnezeu: să creadă numai după ce li s-a dat şansa să vadă, să pipăie, să atingă. Nu ne spune Ioan evanghelistul că ar fi introdus degetul în rana coastei, deşi mulţi aşa îl reprezintă pictural. Ceea ce ne spune însă, este declaraţia lui de credinţă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu". 

     Toma a putut să stea în faţa coastei lui Isus, s-o privească şi să cadă în genunchi înaintea ei. În sărbătoarea Divinei Îndurări suntem chemaţi să facem acelaşi lucru: să ne apropiem de Isus şi să privim spre inima lui din care izvorăsc cele două raze. Din evanghelia lui Ioan ştim că, străpunsă coasta, din ea a ieşit sânge şi apă. Din coasta lui Isus, va scrie sf. Ioan Crisostomul, s-au născut sacramentele Bisericii, Euharistia şi Botezul. Spre locul de unde ies aceste raze suntem chemaţi să ne adâncim privirea şi să ne gândim la Dumnezeu şi la noi. E puţin relevant pentru noi să ştim că Dumnezeu e atotputernic, că este unicitatea şi simplitatea absolută, că este Existenţa transcendentă, că este Cel cu totul altfel. Este însă existenţial de important pentru noi să ştim că el este, faţă de noi, Îndurare, Milostivire infinită. Dumnezeu mă priveşte, mă ascultă, mă cheamă, mă recheamă, mă rabdă, mă mântuieşte dintr-o Milostivire infinită. Numai să am dispoziţia şi deschiderea s-o recunosc şi să mă pun în raza ei. Să mă pun în razele (roşii şi albe) ale milostivirii divine! Să nu stau deoparte, întrebător, îndoielnic, ros de frământări, de suspiciuni, de neîncredere, ci înaintea lor, cu tot ce am şi tot ce sunt, cu maldărul de lipsuri şi de neajunsuri, cu multele păcate şi netrebnicii, cu dorinţa de a fi despuiat de mine, da, de încrederea în mine, căci în josul imaginii văd cuvintele: Isuse, eu mă încred în Tine! Să-i mulţumim lui Isus pentru această sărbătoare şi pentru adevărul pe care ne lasă să-l cunoaştem: trăim la adăpostul infinitei Îndurări dumnezeieşti. 

      În razele Divinei Îndurări, poziţionat cum nu se poate mai bine, vreau să rostesc cu toate încrederea, dezbrăcat de tendinţele raţionaliste, materialiste pe care le simt în mine, lepădat chiar de propriile mele capacităţi şi eventuale abilităţi: ISUSE, EU MĂ ÎNCRED ÎN TINE! 

Să veghem cu Isus, aşteptând învierea sa!

     După ce Isus a murit în cele mai cumplite dureri ale crucificării, jertfindu-şi viaţa pentru noi, este aşezat în mormânt. Opera răscumpărării noastre s-a săvârşit. E tăcere. Trupul mort al lui Isus se odihneşte şi aşteaptă clipa învierii. E Sâmbăta Mare şi aşteptăm şi noi acelaşi lucru. O tăcere de mormânt trebuie să lăsăm să se aştearnă peste sufletele noastre.

    Mântuitorul nostru doarme somnul morţii. 

    În ciuda activităţilor noastre pregătitoare, să căutăm să găsim clipe de reculegere şi să ne aşezăm în faţa lui Isus ca să-i veghem odihna morţii. Să priveghem cu sufletul adâncit în recunoştinţă pentru cel care s-a făcut jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, ca să putem să cântăm în această noapte cu toată puterea glasului sfânta înviere a sa.    

Îl vor privi pe cel pe care l-au străpuns!

      Pe una din crucile de pe Golgota, flancat de doi tâlhari, Isus îşi consumă în dureri sfâşietoare viaţa pământească. Sângele i se prelinge pe trup şi curge pe pământ, ţâşnind din mâini, din picioare, din rânile coroanei şi ale loviturilor de bici, din toate părţile trupului său. Respiraţia îi este din ce în ce mai înceată. Se pregăteşte să strige cu puterile care i-au mai rămas. El atârnă între cer şi pământ, în văzul tuturor. Al întregului univers! Îl priveşte Dumnezeu, îl privesc oamenii. Îl privim şi ne îngrozim de ce avem înaintea ochilor. Răstignitul este lucrarea mâinilor noastre. Purtările noastre josnice, păcatele noastre repetate până la dezgust au fost cele din care s-au confecţionat şi cuiele, şi coroana, şi bârnele crucii, şi lancea. Cu ele i-am pregătit răstignirea. Am păcătuit fără măcar să ne pese, neluându-l în seamă pe Dumnezeu şi ceea ce voia de la noi. Ne îngrozim de ce am făcut. Tăcem şi suntem uluiţi de ce a fost în stare să facă Dumnezeu pentru noi.

     Sub ochii noştri avem drama mântuirii noastre! De atunci, de când crucea a fost înfiptă pe dealul  Golgotei, ea şi-a transformat menirea, devenind pentru toţi cei care o privesc mântuire şi viaţă. Înaintea ei ne prezentăm în această zi, aplecându-ne odată cu genunchii, întreaga fiinţă. Adorăm Crucea şi pe cel care atârnă mort pe ea! Ce moarte avem în faţa noastră! De ce preţioasă mântuire am fost făcuţi vrednici! 

    "Iată lemnul crucii pe care a atârnat mântuirea noastră! Veniţi să ne închinăm!" Sunt cuvinte care răsună în toate bisericiile, în momentul adorării sfintei Cruci. Venim să mulţumim Dumnezeului nostru pentru preţioasa lui mântuire, pentru Isus, pentru crucea lui sfântă, pentru viaţa pe care o iradiază spre noi!  

      Îl privim cu ochii noştri pe cel străpuns şi înţelegem abia acum ce valoare avem în ochii lui Dumnezeu şi cât de mare este iubirea lui către noi! 

Eu şi preoţia mea...

     Este Joia Sfântă şi din multele gânduri care umplu inima unui preot în această zi se cristalizează mai ales unul: preoţia lui. Pentru un preot, această zi este una în care introspecţia, autoexaminarea şi interiorizarea sunt inevitabile în registrul trăirilor sale sufleteşti. Ne introducem în sala Cinei de Taină, păşind cu sfială spre masa...euharistică. Ne întâmpină privirea caldă şi familiară a lui Isus, dându-ne de înţeles că nu am greşit deloc locaţia şi poftindu-ne să ne alăturăm celor Doisprezece. De fapt, nu doar lor, ci şi altor mii şi mii de preoţi care au venit la aceeaşi întâlnire. Ne constatăm atât de diferiţi în mentalitate, limbă, cultură, tradiţii, însă în acest moment primează pentru noi lucrul care ne uneşte şi ne autorizează să ne numim confraţi: preoţia noastră. În formele cele mai variate şi după cea mai bogată fantezie divină, ne-am simţit chemaţi cu toţii de acelaşi Maestru şi Învăţător divin. Câtă demnitatea ne inundă sufletele! Ce nobil statut ne-a fost hărăzit! Ce iluzorie este acum căutarea vreunui merit personal care să fi contat pentru primirea unei aşa vocaţii! E aşa de bine în preajma lui Isus, cum nicăieri în altă parte mai bine nu ne-ar fi! Vrea să ia masa cu noi, să ne ofere să mâncăm, să ni se ofere pe sine drept mâncare. Şi mai vrea ceva: să ne dea puterea de a repeta această Cină, ca să aibă ce să mănânce toţi oamenii doritori de viaţă divină în ei. Puterea preoţească...  

      Aşa este Liturghia Crismei din Joia Sfântă pentru un preot! Acestea şi multe alte de acest fel sunt gândurile care îl copleşesc, îl cutremură, îl edifică şi îl umplu pe preot de cea mai preţioasă gratitudine. Se reînnoiesc promisiunile din ziua hirotonirii. Puritatea lor de atunci nu s-a păstrat, din pricini pe care numai Dumnezeu le ştie. Ne consolează gândul şi ne fereşte de deznădejde faptul că Isus nu s-a înconjurat de oameni ireproşabili, impecabili în comportament şi în gândire. Am greşit şi noi şi nu putem decât să ne ruşinăm, pentru că investiţia divină a fost mare. Ne pare rău mai ales pentru acele greşeli care au provocat dezamăgiri şi au înşelat aşteptări justificate, de pe urma cărora a avut de suferit Isus şi credinţa celorlalţi în el. Sângele lui, cu care ne împărtăşim, vrem să spele aceste impurităţi şi să ne reînnoiască simţirile şi fidelitatea. Isus a contat pe slujirea noastră şi nu vrea să ne abandoneze. Şi nici să-l abandonăm! Simţim că primim încrederea de a ne desfăşura munca sacerdotală mai departe. Ne vrea cu tot cu slăbiciunile noastre. Ţine să-l predicăm în continuare cu exprimarea noastră verbală săracă şi de multe ori defectuoasă. De unde să ştim noi de ce ne-a preferat altora pe semne mai vrednici şi mai evlavioşi? E misterul lui pe care nici noi, cei vizaţi nu-l înţelegem. 

     Pornim la drum din nou. Plini de curaj spre cei la care am fost trimişi, ca să le vorbim neobosit despre Isus, despre umanitatea şi divinitatea lui, despre Pâinea euharistică, despre reţeta unei vieţi cu sens, despre viaţa de aici şi cea de dincolo. E până la lacrimi de mângâietor gândul că unul, câţiva, mulţi ajung să-l cunoască pe Isus, pe Dumnezeu chiar prin noi, prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră îngrijită, prin felul cum ne îmbrăcăm şi cum vorbim, prin seninătatea noastră. Da, putem să binecuvântăm cu mâinile, să celebrăm sfânta Liturghie, să ne rugăm pentru atâţia oameni, să întărim bolnavi prin spitale, să dezlegăm de păcate, să redăm speranţa, să fim liberi de toate şi să ne lăsăm ocupaţi de atâtea activităţi, să ne pese de problemele acestei lumi şi să trezim dorinţa după cealaltă,.. Pe toate le putem doar pentru că suntem...preoţi. 

     Mulţumire profundă să-i fie lui Dumnezeu pentru această slujire exigentă, de care m-a făcut vrednic. Vede limpede câtă bucurie am în aceste clipe pentru preoţia mea. Îl rog să nu vină niciodată ziua din care să lipsească această bucurie, în ciuda inerentelor greutăţi care însoţesc  această vocaţie.