Toamnă în imagini şi vers

Gânduri de toamnă

E-atâta galben toamna peste mine,
Şi ochii nesătui îmi cer plimbare,
Mă însoţesc şi doruri, şi suspine,
Natura toată-mi pare o chemare.

Se dezgoleşte-n faţa mea copacul
Şi frunze dănţuiesc naiv în zare.
O, suflete, să nu refuzi imboldul!
Desprinde-te şi pleacă-n contemplare!

Un gând fără astâmpăr mă-mpresoară,
Să-l lepăd nu pot, e lipit de mine
Şi mă întreabă. Pentru-a câta oară?
Chiar toate-n lume o să se termine?

E prea semeaţă frunza aurită
Şi nu-mi insuflă decât numai glorii,
Dar mâine-apare tristă, ruginită
Şi multe-mi par deodată iluzorii.

O, toamnă, ce mă duci adânc în mine,
C-apoi să-mi dai elan de evadare,
Pământului să-i spui, nu te abţine!
Că sunt al lui şi totuşi nu mă are.

 

Când ne rugăm, să nu ne comparăm!

   Pe drumul spre templu urcă doi oameni. Unul are inima uşoară, pregătită de multă laudă pentru sine. Celălalt o are grea. E pregătit să bată cu mâna în pieptul unde îi este adăpostită această inimă pentru a implora milă. Unul este fariseu, celălalt este vameş. Nu ştiu câtă consideraţie avem faţă de vameşii timpului nostru, dar sunt aproape sigur că pe acesta din evanghelie îl îndrăgim cu toţii. Pur si simplu ne place de el. Şi lui Isus i-a plăcut. Din ce motiv această predilecţie pentru el, e lesne de înţeles. Cuvintele rugăciunii lui nu erau multe. Evanghelistul se concentrează mai degrabă pe descrierea limbajului trupului său, deosebit de expresiv: stătea departe şi îşi bătea pieptul. Nu avea să-i spună lui Dumnezeu multe. Performanţele etice nu erau punctul lui forte, ci ale fariseului. Însă în sărăcia cuvintelor a ascuns cea mai bogată rugăciune pe care omul o înalţă către Dumnezeul său: "ai milă de mine păcătosul!"

    Cred că ceea ce ne irită la fariseu nu e atât afişarea caracterului ireproşabil al vieţii lui, ci compararea lui cu alţii, în speţă cu vameşul. De ce să-l preocupe pe el ceilalţi? De ce să-şi evidenţieze poziţia în faţa lui Dumnezeu prin eclipsarea celorlalţi? Dar de ce facem şi noi acelaşi lucru în viaţa noastră spirituală? E bună comparaţia în teoria cunoaşterii, şi se numeşte analogie. E bună şi în pedagogie pentru stimularea educaţiei, şi se mai numeşte paradigmă. În rugăciune însă deloc. Dumnezeu nu ne compară cu marii sfinţi atunci când ne ascultă. Dar nici nu-i place când noi ne comparăm cu marii păcătoşi pentru a ne expune, prin contrast, calităţile în faţa lui.

     Pilda fariseului şi a vameşului rămâne o pildă în sensul tare al cuvântului. Tendinţe de supraapreciere poate constata oricine în atitudinile lui. Setea după complimentări este mare. Avansarea eu-ului este în multe circumstanţe aproape patologică. Înaintea maestrului a venit un învăţăcel şi i-a spus: "Eu am venit să vă ofer serviciile mele". Replica maestrului a venit repede: "Dacă l-ai lăsa la o parte pe "eu", ar reieşi de la sine serviciile tale.

      În faţa singurătăţii noastre, în care conştiinţa ne este interlocutor riguros, ştim care ne este adevărata valoare. Ştim că din partea iubitorului nostru Dumnezeu avem nevoie să primim multe. Înainte de toate şi peste toate, milă.

Va găsi Isus credinţă?

      Întrebarea lui Isus din finalul evangheliei acestei duminici e din categoria celor cu răspuns care nu survine la prima răsuflare: Va mai găsi Isus credinţă pe pământ atunci când va reveni? Direcţia în care merge creştinismul permite un răspuns afirmativ sau dimpotrivă? De la Conciliul al II-lea din Vatican încoace ni se cere să citim semnele timpului. Cine se descurcă chiar aşa uşor cu cititul lor? Cum am clasifica momentul actual al credinţei creştine? Din ce punct de vedere am face clasificarea? Predicatorul acestei duminici a trebuit să facă posibile conexiuni între pasajul evanghelic şi ziua mondială a misiunilor. La ce s-a gândit Isus când a pus această întrebarea?

        Două mii de ani au trecut şi oamenii cred încă în Isus. Evanghelia lui are încă prospețimea pâinii pe care dimineața o primești de la magazin; cuvintele lui au încă valabilitatea unei opere umane şi divine pe care de fapt nu se poate aplica nici un termen de valabilitate. Mințile care s-au confruntat cu evanghelia și i-au căutat anihilarea au pălit, intrând în negura istoriei. Cine ar veni să ne spune în vreo bună zi că Isus şi mesajul lui au expirat, că ceea ce găsim în cuvintele lui nu mai corespunde uzanţelor şi mentalităţilor contemporane?

    Când va veni Isus, va găşi el credinţă pe pământ? Creştinii din statul asiatic Myanmar (Birmania) au fost cei asupra cărora s-a concentrat atenţia noastră în duminica misiunilor. În anul 1962 peste ei a venit dictatura militară. Au fost confiscate de stat multe şcoli şi spitale catolice. Misionarilor li s-a mai interzis să vină. Gândul celor care conduceau această ţară era evident. Oamenii neavând preoţi şi nici şcoli, îşi vor uita credinţa. Însă puţinii preoţi indigeni şi oamenii înşişi au arătat de-a lungul deceniilor că puterea supranaturală a rugăciunii e mult superioară puterii exercitate de regimul militar opresiv. Creştinii catolici reprezintă doar un procent din totalul populaţiei. Acest procent nu s-a stins de-a lungul timpului, numărul creştinilor fiind actualmente în creştere. Eu pentru toată această situaţie n-aş sări cu explicaţii pur omeneşti, imanent istorice. L-aş vedea necesarmente implicat pe Dumnezeu.

     La întrebarea lui Isus, arhiepiscopii şi episcopii austrieci, în scrisoarea lor cu ocazia zilei mondiale a Misiunilor, răspund afirmativ, inspirându-se din experienţa de credinţă a Birmaniei. Gândindu-ne la ei, ne simţim şi noi motivaţi şi întăriţi. Ne rugăm astăzi pentru numărul mare de misionari şi misionare care înţeleg să aplice pe viaţa lor cuvântul conclusiv al lui Isus din evanghelia după sfântul Matei: mergeţi la toate popoarele. Eu continui să cred cu tărie că nu există om, mentalitate, regiune geografică, cultură sau popor pe care să nu se potrivească, cu care să nu fie compatibil Isus. Câtă vreme vor exista misionari dăruiţi şi neobositi pentru Isus, credinţa în el va dura, iar răspunsul la întrebarea lui Isus va fi un "da" puternic. Vestirea lui Isus e desideratul continuu al unei Biserici care nu va înceta să existe până la venirea Domnului ei iubit.

Fascinaţia toamnei

 

Imagini din tezaurul anotimpului de toamna

 

 

   Îngândurările, tăcerile și exclamațiile la care toamna îmi supune sufletul şi simţirile, sunt unice. Frumuseţea nuanţelor culorilor ei, luminile pe care mi le oferă, când palide, când orbitoare, bogăţia ei abundentă fac sufletul irezistibil la meditații calme, la evadări ușoare și răscoliri lăuntrice cu finaluri în nemărginit. E prea frumoasă toamna ca să scape admirației mele; căderea frunzelor din programul ei artistic e prea delicată ca să nu-mi reţină privirea îndelung; miresmele ei îmi par prea intense ca să nu mă îmbie seducător. Pe aleile ei mă plimb hoinar prin toate palierele trecutului meu, revizuind dezinvolt scene şi secvenţe din zestrea timpului meu deja scurs; în fascinaţia ei cromatică contemplu diversitatea în care mă cuprinde prezentul, păstrând pentru viitor o aşteptare calmă şi generoasă a incursiunii lui în fiinţa mea.

 

      Toamna mă încântă cu gloria ei galbenă, pe care asemenea unui covor, o aşterne peste toate lucrurile, peste toate sentimentele şi trăirile, virtuoase sau păcătoase, fireşti sau suprafireşti, neluând seamă la vrednicia sau nevrednicia vreuneia dintre ele. Toamna îmi pune în faţă legile care i-au fost scrise pământului şi mă îndeamnă în şoaptă să ţin cont de ele şi în acelaşi timp să nu mă las aservit de nimic propriu acestui pământ. Toamna îmi spune paşnic că schimbările vizibile şi mai puţin vizibile de pe chipul unei frunze sunt cele rezervate şi vieţii mele. Ea îmi mai spune că trebuie să iubesc cu-adevărat viaţa, pe a mea şi pe a celorlalţi, înfruptându-mă, departe de orice rezervă imprudentă sau zgârcenie, din frumuseţile ei. Toamna îmi deschide braţele pentru a cuprinde privelişti pentru a căror frumuseţe n-am cuvinte şi pentru a elibera din mine doruri şi aspiraţii care numai mie îmi sunt cunoscute.

 

  

      

Cine ar îndrăzni să condamne toamna pentru melancoliile pe care le revarsă peste noi? Cine ar refuza ochilor delectarea pe care ea o oferă celui care îşi mişcă paşii pe întinsurile ei? Cine ar respinge plăcerea de a ieşi la plimbare doar cu sufletul propriu, cu gândurile, cu frământările şi cu năzuinţele care îl însoţesc?  

 

 

 

Cine nu i-ar lăsa lui Dumnezeu accesul liber în interiorul fiinţei, la vederea atâtor frumuseţi pe care degetul lui creator le-a lăsat în natura dinaintea ochilor noştri? Cine şi-ar îngrădi imaginaţia şi nu ar îndrăzni să-şi şlefuiască tot mai mult geniul creator în încercarea de a-i replica lui Dumnezeu la frumuseţile ieşite de sub mâna lui cu orice frumuseţe artistică săvârşită de mâna omenească? 

 

 

 

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru oferta de frumos pe care mi-o face în acest timp; pentru admiraţiile în care se poate adânci spiritul meu. L-am zărit undeva pe Fiul său,  adormit pe crucea sa, cu faţa îndreptată spre cer. Două frunze au cutezat să se oprească din căderea lor spre pământ şi să-şi găsească popas pe crucea lui. Două frunze căzute pe cel înălţat...pentru a-i veghea moartea dinaintea învierii.

 

      În panoplia de trăiri tomnatice este ascuns sentimentul bucuriei care survine la capătul unei împliniri. Natura îşi trăieşte împlinirea ei apoteotică şi îşi îndeamnă contemplatorul la exaltare lăuntrică, la deschidere şi regăsire cosmică. În gloria ei aurită, îmi permite să adulmec gloria ce vine spre mine cu fiecare apus, cu fiecare amurg. Mă bucur să pot răspunde invitaţiilor pe care mi le face toamna, gândurilor pe care în felul ei aparte le aşterne peste sufletul meu, pentru a mă bucura aici...pentru a aştepta bucuria de dincolo.

Atât cât cred, dar cred!

             Pe spatele cărţii "Dumnezeu. O mică istorie a Celui mai mare" (Gott. Eine kleine Geschichte des Größten) cititorul găseşte cuvintele: "Slavă Domnului, Dumnezeu nu există. Dar dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu totuşi există?" Cuvintele sunt un proverb rusesc, iar cartea este a lui Manfred Lütz, medic, psihoterapeut şi teolog german. Lecturarea ei presupune pe alocuri niscaiva cunoştinţe de filosofie, istorie a credinţei creştine şi teologie, totuşi ea fiind în ansamblu  digerabilă pentru orice minte. E scrisă cu poftă şi cu convingere. Convingere pentru un lucru: credinţa are argumentele ei ca să există în ciuda tuturor poziţiilor adverse cu care trebuie să se confrunte în fiecare perioadă a istoriei.

          Ascultarea evangheliei de astăzi te îndeamnă să te întrebi repede: cât de mică este credinţa mea? De câte ori mai mică decât mărimea/micimea grăuntelui de muştar? Există şi momente când ea nu mai este absolut nimic în raport cu un asemenea grăunte? Premiza de la care pleacă ucenicii nu este non-credinţa. Ei au credinţă şi îşi doresc să aibă mai mult. Cât de mult se poate avea? Cât de mult poţi să crezi? Cât de mult poţi să nu crezi? Se poate trăi în non-credinţă perfectă? Există necredinţă în stare pură? Lui Goethe îi aparţin celebrele cuvinte: "Evanghelia o ascult prea bine, numai că îmi lipseşte credinţa". Să ai credinţa. Sau să nu o ai! De cine depinde?

      Cărţile care s-au scris despre tema credinţei în Dumnezeu sunt nenumărate. A existat atâta pasiune în argumentarea absurdităţii ei pe de o parte, iar pe de alta, atâta fervoarea în susţinerea ei adevărului ei peren. Credem pentru că nu putem altfel? Credem pentru că aşa ne-a fost dat? Credem pentru că atâţia alţii cred? Credem pentru că nu ştim? Şi invers: ajungem să ştim pentru că nu credem? În faţa unui om care îşi afirmă necredinţa, încerc, ca prim impuls, un sentiment de compasiune şi de uşor dispreţ la adresa raţiunii lui. Cum de-i permite mintea să nu creadă? mă întreb. Dacă mă refer la credinţa în Isus, în dumnezeirea sa, în evanghelia pe care ne-a lăsat-o, iau o notă de rezervă şi nu mă mai întreb aşa. Mă umplu cu un simţământ de recunoştinţă. Cred pentru că mi-a fost dată credinţa. Însă celui care n-a primit-o de nicăieri ce să-i spun? Poate nu mai multe decât: Dă-i, Doamne, şi lui credinţă!

      Avem credinţa creştină. Trăim cu ea. Trăim din ea. Trăim pentru ea. Vrem să credem pentru că simţim că noi suntem mai mult decât părţile anatomice care ne alcătuiesc trupul, mai mult decât casa în care stăm, decât lumea care ne înconjoară, decât pământul întreg, decât timpul din care este făcută istoria noastră personală, decât tot ceea ce cuprinde privirea noastră carnală. Vrem să credem pentru că simţim că nu ne terminăm pe acest pământ, pentru că avem atâtea mărturii, pentru că nicio ştiinţă nu ne-a livrat încă contraargumentul decisiv şi nici nu o va face vreodată. Despre Kant spunea Petre Tuţea că s-a născut pentru acestă lume, a trăit pentru ea şi a murit în ea. Ce ar putea să fie mai trist? Şi tot el spunea că, fără Dumnezeu, omul este un animal raţional care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri. Ca să simţim adevăratul şi ultimul sens al vieţii, avem nevoie de credinţă. Ca să-l simţim pe Dumnezeu, trebuie să spunem măcar: Eu cred. Cred în tine. Ca să-l simţim în viaţa noastră trebuie să-i dăm măcar un deget ca el să poată să ne prindă de braţ şi să ne cu-prindă apoi cu totul. Trebuie să-i dăm ceva din noi, cătuşi de mic, chiar mai mic decât un grăunte de muştar. Trebuie să-i dăm ca să vedem limpede că ne este imposibil să nu credem!  

Sf. Francisc de Assisi

 

un om al istoriei lui Dumnezeu pe pământ

 

       Sărbătorim astăzi un mare sfânt al Bisericii noastre, a cărui viaţă a marcat mult istoria Bisericii. Un franciscan este în măsură, în calitate de urmaş al său, să vorbească nu doar despre biografia lui, ci mai ales despre spiritualitatea care i-a înnobilat sufletul. Mi-a plăcut să revăd astăzi unele secvenţe din filmul cu viaţa lui, în ecranizarea lui Franco Zeffirelli. E mişcător cum a înţeles evanghelia lui Isus, cum a aplicat-o în viaţa sa, cum l-a reprodus pe Isus în felul lui de a gândi şi înţelege Biserica. Îm doresc să ne înveţe şi pe noi arta de a ne abandona în mâinile lui Dumnezeu şi de a iubi natura pe care a creat-o. Isus poate fi reprodus şi de noi în atâtea şi atâtea forme. Mă gândesc că pontificatul actualului papă Francisc ne va ajuta să înţelegem mai bine zestrea spirituală pe care ne-a lăsat-o sfântul în trupul căruia Isus Cristos a vrut să imprime rănile răstignirii sale.  

 

 

 

Tereza cea mică

 

 

 

 

 

     Nu sunt în măsură să vorbesc despre viaţa şi spiritualitatea acestei mari sfinte, ştiind că au fost scrise cărţi întregi despre ea, de către oameni mari, de teologi fascinaţi de simplitatea şi grandoarea ei. Mă număr printre milioanele de creştini care i-au citit viaţa şi istoria sufletului ei. În patrimoniul de aur al ordinului carmelitan, numele Tereza are o rezonanţă deosebită. În Tereza cea mică nu se vede deloc imitarea Terezei celei mari, de Avila. Ea nu a avut privilegiul Terezei Benedicta a Crucii, de a purta coroana martiriului. În ea n-au strălucit daruri extraordinare, ea nu a fascinat şi nu a creat senzaţie în viaţa ei. Cu toate acestea drumul sfinţeniei ei este atât de minunat, atât de simplu, atât de profund, atât de admirabil! Cuvintele ei au o înţelepciune care nu poate fi considerată decât rodul cel mai frumos şi mai sublim al rugăciunii şi al harului. Ea merită astăzi privirea noastră plină de veneraţie. Ea merită să o iubim. Ea este mare nu pentru că şi-a dorit să fie mare, ci pentru că mereu a căutat să fie mică. A căutat să fie purtătoarea crucilor mici, a suferinţelor în care s-a regăsit alături de Isus. Ea a ajuns până acolo încât a mărturisit că e fericită să sufere. A avut o viaţă ca a noastră, dar o înţelegere a ei atât de diferită de înţelegerile noastre fracturate şi atât de pământeşti. Îi mulţumim cerului că ne-a dat-o. Ea e în măsură să ne inspire preţuire pentru orice lucru mic, având grijă să ne spună că ochiul iubitor al lui Dumnezeu îl valorifică altfel decât noi. Ea e în măsură să ne mijlocească cioplirea sufletului până acolo încât acesta să recapete trăsăturile sufletului unui copil de care Dumnezeu poate dispune în toată libertatea sa. Ea are să ne înveţe multe în ale sufletului. Merită să o citim. Îi cerem mijlocirea deosebită pentru această lună pe care am început-o.  

 

Am ieşit la o plimbare...

...şi am întâlnit toamna pe cale.

 

 

 

Nici frumuseţea primăverii şi nici cea a verii nu are graţia/ Pe care am zărit-o în al toamnei obraz. - John Donne

 

 

 

Toamnă a deliciilor ! Sufletul meu cel mai adânc este cununat

cu ea; dacă aş fi o pasăre, aş zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi si noi toamne. - George Eliot

Octombrie este o simfonie a permanenţei şi schimbării. - Bonaro W. Overstreet

Toamna îţi câştigă sufletul întru totul prin apelul ei mut la compasiune faţă de descompunerea ei.- Robert Browning

Fiecare om trebuie să îşi găsească timp, să se aşeze şi să privească caderea frunzelor. - Elizabeth Lawrence