Fascinaţia toamnei

 

Imagini din tezaurul anotimpului de toamna

 

 

   Îngândurările, tăcerile și exclamațiile la care toamna îmi supune sufletul şi simţirile, sunt unice. Frumuseţea nuanţelor culorilor ei, luminile pe care mi le oferă, când palide, când orbitoare, bogăţia ei abundentă fac sufletul irezistibil la meditații calme, la evadări ușoare și răscoliri lăuntrice cu finaluri în nemărginit. E prea frumoasă toamna ca să scape admirației mele; căderea frunzelor din programul ei artistic e prea delicată ca să nu-mi reţină privirea îndelung; miresmele ei îmi par prea intense ca să nu mă îmbie seducător. Pe aleile ei mă plimb hoinar prin toate palierele trecutului meu, revizuind dezinvolt scene şi secvenţe din zestrea timpului meu deja scurs; în fascinaţia ei cromatică contemplu diversitatea în care mă cuprinde prezentul, păstrând pentru viitor o aşteptare calmă şi generoasă a incursiunii lui în fiinţa mea.

 

      Toamna mă încântă cu gloria ei galbenă, pe care asemenea unui covor, o aşterne peste toate lucrurile, peste toate sentimentele şi trăirile, virtuoase sau păcătoase, fireşti sau suprafireşti, neluând seamă la vrednicia sau nevrednicia vreuneia dintre ele. Toamna îmi pune în faţă legile care i-au fost scrise pământului şi mă îndeamnă în şoaptă să ţin cont de ele şi în acelaşi timp să nu mă las aservit de nimic propriu acestui pământ. Toamna îmi spune paşnic că schimbările vizibile şi mai puţin vizibile de pe chipul unei frunze sunt cele rezervate şi vieţii mele. Ea îmi mai spune că trebuie să iubesc cu-adevărat viaţa, pe a mea şi pe a celorlalţi, înfruptându-mă, departe de orice rezervă imprudentă sau zgârcenie, din frumuseţile ei. Toamna îmi deschide braţele pentru a cuprinde privelişti pentru a căror frumuseţe n-am cuvinte şi pentru a elibera din mine doruri şi aspiraţii care numai mie îmi sunt cunoscute.

 

  

      

Cine ar îndrăzni să condamne toamna pentru melancoliile pe care le revarsă peste noi? Cine ar refuza ochilor delectarea pe care ea o oferă celui care îşi mişcă paşii pe întinsurile ei? Cine ar respinge plăcerea de a ieşi la plimbare doar cu sufletul propriu, cu gândurile, cu frământările şi cu năzuinţele care îl însoţesc?  

 

 

 

Cine nu i-ar lăsa lui Dumnezeu accesul liber în interiorul fiinţei, la vederea atâtor frumuseţi pe care degetul lui creator le-a lăsat în natura dinaintea ochilor noştri? Cine şi-ar îngrădi imaginaţia şi nu ar îndrăzni să-şi şlefuiască tot mai mult geniul creator în încercarea de a-i replica lui Dumnezeu la frumuseţile ieşite de sub mâna lui cu orice frumuseţe artistică săvârşită de mâna omenească? 

 

 

 

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru oferta de frumos pe care mi-o face în acest timp; pentru admiraţiile în care se poate adânci spiritul meu. L-am zărit undeva pe Fiul său,  adormit pe crucea sa, cu faţa îndreptată spre cer. Două frunze au cutezat să se oprească din căderea lor spre pământ şi să-şi găsească popas pe crucea lui. Două frunze căzute pe cel înălţat...pentru a-i veghea moartea dinaintea învierii.

 

      În panoplia de trăiri tomnatice este ascuns sentimentul bucuriei care survine la capătul unei împliniri. Natura îşi trăieşte împlinirea ei apoteotică şi îşi îndeamnă contemplatorul la exaltare lăuntrică, la deschidere şi regăsire cosmică. În gloria ei aurită, îmi permite să adulmec gloria ce vine spre mine cu fiecare apus, cu fiecare amurg. Mă bucur să pot răspunde invitaţiilor pe care mi le face toamna, gândurilor pe care în felul ei aparte le aşterne peste sufletul meu, pentru a mă bucura aici...pentru a aştepta bucuria de dincolo.