Căsătorie reuşită

Reflecţia unui outsider

   Cu ce pretenţii de cunoaştere se poate exprima un preot catolic în privinţa problemelor legate de căsătorie, din moment ce el este un veşnic outsider? Desigur, nu-i va lipsi probabil îndemânarea oratorică de a expune frumoase fraze şi idei, însă nu va putea reda învăţături şi experienţe simţite pe propria piele. Şi atunci unde ar mai fi justificarea să-i acorzi ascultare sau atenţie? Aceasta introducere nu face decât să-mi anuleze orice drept de a continua să mai scriu ceva legat de căsătorie, iar pe voi, cei care până aici aţi citit cu oarece interes, să vă oprească din citit, fiindcă subiectul scriitor nu este împuternicit de felul lui de viaţă să furnizeze gânduri despre o asemenea temă. Şi totuşi lucrurile nu au cum să stea doar aşa. Cunoştinţele noastre nu au toate la bază propria experienţă. Un medic, de exemplu, îţi vorbeşte profesionist despre o sumedenie de boli, fără să le fi simţit el însuşi mai întâi în propriul trup. Expunându-şi preţioasele cunoştinte, nimeni nu se gândeşte dacă să-i acorde credibilitate sau nu. 

      Cred că nu există oameni mai umpluţi cu mărturii legate de căsătorie şi de noianul de probleme care decurg din viaţa matrimonială decât preoţii. Simţirea problemelor le rămâne străină (şi e cel mai bine să rămână aşa!), însă cunoaşterea lor este una destul de solidă, acumulată de-a lungul activităţii pastorale, nu neapărat din cărţi. Fie că vor, fie că nu vor, destăinuri dintre cele mai variate, confesări, împărtăşiri în negativ şi în pozitiv vin fără oprire spre ei. Şi apoi, dacă avem în vedere cunoaşterea în sine, ne-am întrebat ce disproporţie mare este între ceea ce cunoaştem prin studiu sau informare, şi ceea ce cunoaştem prin experienţă proprie? O sumedenie de cunoştinte transmitem mai departe pentru că aşa le-am primit, aşa le-am citit noi undeva sau aşa ni s-au spus, şi nu pentru că aşa le-am trăit noi înşine. Şi în asemenea situaţii, am scoate noi din buzunar de fiecare dată biletul de neîncredere sau discreditare doar pentru că cele care parvin la urechea noastră, n-au trecut încă prin filtrul nostru de gândire, de voinţă şi mai ales de simţire?

     Considerând că toate frazele de mai sus s-au închegat într-o consistentă premiză de credibilitate pentru ceea ce urmează să scriu şi că prin ele mi-am făcut destulă apologie, încep cu o povestioară, ruptă dintr-o carte intitulată: "Acolo unde se găseşte fericirea", avertizând că titlul cărţii nu se referă neapărat şi în mod exclusiv la căsătorie:

      "Unei femei care lăuda în mod excesiv frumusețile iubirii, un înţelept i-a relatat următoarea istorioară. Nasrudin (un nume, pur şi simplu!) încerca să o mângâie pe soția sa care zăcea pe patul de moarte. Soția se uită în ochii lui şi îi spune: Aceasta va fi probabil ultima mea noapte. Nu voi mai vedea soarele de mâine. Nasrudin, cum vei suporta tu moartea mea? Cum voi suporta eu moartea ta? Voi înnebuni, îi răspunse acesta scurt şi afectat. Deși starea sănătății ei era foarte gravă, soția nu putu totuși să-și alunge zâmbetul ironic: Potlogar viclean, te ştiu eu pe tine destul! Nu vei rămâne nici măcar o lună necăsătorit după moartea mea. Ce vrei să spui cu asta? replică Nasrudin indignat. Fireşte că voi înnebuni, continuă el, dar nici chiar aşa încât să mă mai căsătoresc o dată."
    Că nu e uşor să găseşti o definiţie pentru căsătorie, o recunosc în primul rând cei căsătoriţi. Unii spun că ar fi o afacere proastă în care pierderile sunt de ambele părţi, alţii că ar fi una dintre nevoile cu care omul trebuie să se acomodeze; iarăşi alţii, că aşa e legea firii, ca bărbatulsă se pună în căutarea femeii care i se potriveşte şi cu care să-şi împărtăşească viaţa; sau că este cadrul în care doi oameni realizează cea mai frumoasă comuniune de iubire, care nu cunoaşte nicio condiţionare şi nicio îngrădire. Căsătoria e toate aceastea şi mult mai mult.
     Am putea spune că e o banalitate, în sensul că există în toate părţile lumii, la toate popoarele, indiferent de cultură sau religie, poate cu unele excepţii. E ceva comun, o convenţie la care recurg aproape toţi, pentru că intră în algoritmul acestei vieţi. Cine ar vrea să rămână însă doar la aceste consideraţii, n-ar face decât să-şi dea în vileag propria sărăcie spirituală şi îngustime de gândire. Eu unul, chiar outsider, nu pot să văd numai atât. Un tânăr spunea în această vară (Robert, la Durău) că, în privinţa căsătoriei, se poate vorbi de o loterie: ai noroc, îţi găseşti perechea, nu ai, te resemnezi purtându-ţi eşecul o viaţa întreagă sau cât te ţin răbdarea şi puterile. Are şi aceasta afirmaţie adevărul ei. Întâlnirea dintre doi oameni, cunoaşterea lor reciprocă prin deschidere şi împărtăşire, iubirea lor declarată în mod sincer şi matur şi demonstrarea ei în toate formele posibile, de la grandios până la neînsemnat, decizia de a rămâne unul pentru altul toată viaţa şi efectiva rămânere împreună, toate acestea mie îmi apare ca o taină. Aşa ceva nu poate fi banal, ordinar, strict omenesc, de ordin biologic, ci de-a dreptul uimitor, frumos, preţios, demn de toată lauda şi tot respectul, ceva ce depăşeşte rânduiala umană a lucrurilor, lăsând să se vadă ceva din orânduirea divină a vieţii.
     Pentru că mă simt deja suspectat de o anumită doză de idealism, aş vrea să redau succint (deşi pagina blogului nu e cât un A4, ca să-mi impună nu ştiu ce limitări) câteva idei, de fapt trei realităţi care poartă spre o căsătorie reuşită şi care, asumate în orice căsătorie, o menţin în condiţia de reuşită. Ele apar pe larg comentate în cartea scriitoarei Ruth Stafford Peale, Aventura de a fi soție. Este vorba de trei lucruri simple, universale, proprii fiecărui om, deci nu neapărat celor căsătoriţi. Însă aceste trei lucruri, preluate şi trăite permanent în căsnicie, o fac pe aceasta fericită.
    În primul rând, fiecare om simte nevoia de a fi pe primul loc în viaţa cuiva. Există mulţi oameni pentru care însemni ceva, eşti de valoare, eşti o sursă de ajutor, însă pentru cineva din această lume eşti acel Unul unic, înaintea tuturor şi a toate. Există în germană o expresie foarte puternică folosită în declaraţiile de dragoste: Du bist mein Ein und Alles!, adică, tu ești unul meu şi totul. Acest lucru îl simte oricine la un moment dat şi vrea să şi-l asigure pentru totdeauna, indiferent de gradul intelectual sau de statutul social pe care îl are. Constatarea acestui lucru, bineînţeles acordând timp relaţiei de prietenie şi nu plecând de la o simplă demonstraţie verbală, făcută, ştiu eu, la lună plină, îţi permite să te gândeşti la căsătorie, fără să te oblige încă să recurgi la ea. Şi cum să nu fie inexprimabil de frumos când doi oameni, bărbat şi femeie, simt să-şi declare că celălalt e pe primul loc în viaţa lor! Pentru toată lumea din jurul tău poţi să rămâi un oarecare, însă pentru cineva tu eşti totul.
     În al doilea rând, fiecare om simte nevoia de a găsi în cineva din lumea aceasta un ajutor. Nimeni nu se poate descurca singur, nicio capacitate nu-ţi dă voie să-ţi afirmi autosuficienţa în raport cu oamenii. De prea multe ori trăim sentimente de neputinţă, dezorientare, însingurare. Avem nevoie de cineva. Nu se poate să trăim în aşa fel încât să ne dispensăm de orice ajutor. Ne dorim însă ca din partea cuiva anume, din partea unei anumite persoane, din partea uneia şi aceleiaşi persoane să obţinem ajutor. Simţim nevoia de a avea pe cineva, la sprijinul căruia să recurgem şi care să ni-l dea nu în schimbul unui profit financiar, nu compensatoriu, ci de dragul nostru, în numele iubirii faţă de noi. Ştii că ai putea să îţi mărturiseşti oful cutărui ori cutărui om, dar tu vrei ca doar un anumit om să te asculte şi de la el să primeşte mângâiere, consolare şi susţinere. Cum să nu fie frumoasă căsătoria când se realizează între cei doi această nevoie în toate complexităţile inerente vieţii!
     În al treilea rând, fiecare om simte nevoia de a fi util, folositor cuiva. Asta nu înseamnă că cineva trebuie să se folosească de tine, ci că tu prin felul tău de a fi şi de a acţiona devii util pentru cineva. Cât de amar şi strident pot să sune cuvintele: Tu nu foloseşti la nimic! Eşti inutil în această viaţă! Nimeni nu te solicită în niciun fel! Te întrebi ce rost mai ai în această lume, din moment ce nimeni nu are nevoie de tine. Este, în schimb, o sursă inepuizabilă de bucurie să ştii că cineva anume recurge la ajutorul tău, că-l aşteaptă şi se bucură de el, că apreciază serviciile tale, că îţi este recunoscător pentru ceea ce faci. Cât de frumoasă poate să fie căsătoria, când această nevoie de a fi util, folositor pentru cineva, este mereu pusă în valoare şi menţinută vie?
    Ai găsit persoana în viaţa căreia eşti pe primul loc? Primeşti ajutor şi susţinere din partea unei anumite persoane? Simţi că prin ceea ce faci, prestezi, lucrezi, eşti cotat de cineva la adevărata ta valoare? Înseamnă că ai premizele umane pentru încheierea unei căsătorii. Aplicarea lor continuă cere statornicie, răbdare şi perseverenţă. Pe cât sunt ele de simplu formulate, pe atât sunt de greu practicabile. Altfel nu am avea atâtea eşecuri matrimoniale. Pentru menţinerea lor în stare activă, e nevoie nu doar de minţi instruite sau voinţe de fier, ci de racordarea celor doi la Voinţa lui Dumnezeu. (Era şi firesc ca preotul să nu poată să-l excludă din toată expunerea lui pe Dumnezeu, îşi vor spune unii, ajunşi cu lectura aici). Aceste nevoi primare există în om pentru că Dumnezeu a vrut să existe căsătoria!
    În actul sacramental al căsătoriei, săvârşit în mod matur şi responsabil, Dumnezeu vrea şi El ca cei doi să-şi aparţină şi să se dăruiască reciproc, fără rest, şi acţionează asupra lor luându-i mereu împreună şi nu separat. Aceştia însă trebuie să aibă mereu în vedere cele trei nevoi, să le examineze unul în faţa celuilalt, în sinceritate şi înţelegere, şi să împrospăteze mereu valabilitatea lor în faţa lui Dumnezeu.
    Ceea ce Dumnezeu uneşte, omul să nu despartă, spune Isus. Ce bine ar fi să fie aşa! Cititorilor căsătoriţi ai acestui articol le doresc să simtă în ei vii şi înflorite cele trei nevoi fundamentale. Şi încă le mai doresc ceva: niciodată să nu ajungă la nebunia de a se gândi la o altă căsătorie! Pe cititorii necăsătoriți îi sfătuiesc să nu se teamă de căsătorie și să facă această alegere avându-l pe Dumnezeu însoţitor al iubirii lor! Iar cât mă priveşte, rămân mai departe, în bucuria vocaţiei mele, un outsider, admirând ceea ce a orânduit Dumnezeu pentru a ne iubi unii pe altii şi cu toţii pe El, Iubirea însăşi.