Un tânăr trist

Reflecţia duminicală

     Evanghelia acestei duminici este una tristă. Scena parcă mi se deschide în faţa ochilor. Îl văd pe acel tânăr venind, ba alergând, până în faţa lui Isus şi plecându-şi genunchiul, şi mă las impresionat de un asemenea comportament, dar mai mult de întrebarea pe care o formulează: "Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" Ce întrebare capitală! Ce simţ al chintesenţei vieţii! Acest tânăr a ţintit în inima lucrurilor! Întrebarea nu venea din partea unui bătrân aflat în vecinătatea morţii, din partea unui adult acomodat cu problemele lumeşti, ci din partea unui om în care pulsa prospeţimea vieţii, aspiraţia după fericire, preocuparea pentru ceea ce este de valoare ultimă. Aşa era acel îngenunchiat în faţa lui Isus. Câţi tineri formulează întrebarea cu privire la viaţa veşnică? Cât de mulţi sunt cei care rămân la preocupări intrinsece acestei lumi, fără ca să le pese de o eventuală viaţă veşnică? Din acest punct de vedere, tânârul din evanghelie merită toată aprecierea, iar pentru interogaţia lui este demn de a fi imitat de toată lumea.

     El vine la Isus pentru a obţine un răspuns. Şi-l obţine imediat şi de la cine trebuie. Pentru dobândirea vieţii veşnică era necesară atunci, şi este şi astăzi, respectarea poruncilor. Nicio o noutate nu află de la Isus. Familiaritatea lui cu poruncile era deja veche. După primirea răspunsului, putea să se ridice în picioare şi să plece mulţumit acasă. I se confirmase doar că ceea ce făcea îl purta negreşit spre viaţa veşnică. Dar în reluarea pe care o face: "toate acestea le-am păzit din tinereţe", el ne lasă să înţelegem că în el se ascunde o dorinţă pentru ceva mai mult decât păzirea unor porunci. El voia mai mult de la această viaţă decât împlinirea unor legi. Simţea că e în stare de mai mult decât standardul general. Numai datorită acestui lucru, vine spre el din partea lui Isus o privire aparte, o iubire particularizată şi o invitaţie. Simţindu-l nemulţumit de nivelul comun de moralitate căruia îi corespunde perfect, Isus îi face oferta vocaţiei speciale. El nu-i cere apriori (înaintea oricărui dialog sau cunoştinţe) dispensarea de tot ceea ce posedă, ci numai după ce surprinde în el dorinţa inexplicabilă  de mai mult îi propune urmarea lui.

     În interiorul tânărului trebuie să fi avut loc o confruntare puternică. Auzea ceva peste aşteptările lui. Să nu fi existat altă cale pentru potolirea dorinţei de mai mult dintr-însul decât renunţarea la tot ce avea? Avea bogății și totuși îi mai lipsea ceva. Ceva care nu putea să stea totuși laolaltă cu bogățiile sau să li se adauge. Acel lucru care-i lipsea putea să-și facă cuib în sufletului lui numai dacă erau eliminate celelalte. Ce condiționare intransigentă! Nu. Suprapunerea, juxtapunerea nu le admitea exigent devenitul Învățător dinaintea lui, care îi aruncase o privire atât de iubitoare. El nu juca pe jumătăți de măsură. Trebuie că tânărul a rămas pentru o clipă blocat complet, lipsit de orice replică și de orice continuare. Știa că vrea mai mult de la viață, însă nu-și imagina că trebuie să acceadă la așa o renunțare. Și deznodământul acestei unice întâlniri este unul trist. L-a îndrăgit Isus, însă fără efectul dorit. I-a cerut prea mult. "E firesc să ai atât de puțini prieteni," îi reproșează sf. Tereza de Avilla lui Isus, "din moment ce ești atât de exigent." Tânărul a plecat mâhnit.

     A avut parte de o zi unică, de o zi în care totul era banal și totuși o zi care conținea atât de mult extraordinar. Fericitul Ioan Paul al II-lea spunea că ziua în care un tânăr recunoaște în Isus pe cel mai important prieten, este cea mai importantă din viața lui. Tânărul din evanghelie a plecat cu toate bogățiile lui și cu încă ceva în plus: cu o tristețe pe care nu știu cine i-a putut-o spulbera. Isus a rămas și el trist. Am putea spune că era un eșec pentru el. A încercat o investiție puternică. Zadarnic. Și câte altele nu i s-au adăugat de-a lungul istoriei creștine. A încercat sigur și cu alți tineri. Și-a repetat zâmbetul particular și privirea iubitoare de încă multe ori, dar fără efectul dorit.

     Îmi place de Isus pentru că nu îl condamnă pe tânăr. Era destul și amarul tristeții cu care pleca. Aș vrea să înțeleg din ce în ce mai mult, aș vrea să înțeleg cu toți tinerii că Isus este mai presus de orice avem. Benedictinii au o vorba: nimic să nu fie preferat înaintea lui Cristos. Despărțirea de Isus, separarea de el, are un cost foarte mare. Pe factura care se eliberează la despărțirea de el scrie un singur cuvânt: tristețe. 

    Să fie o ocazie evanghelia de azi de a ne ruga pentru toți tinerii, pentru ca ei să-și pună întrebarea tânărului din evanghelie, să o studieze atent și să nu-și gândească viața prin prisma lucrurilor, mai mult decât prin prisma lui Cristos. Să ne mai rugăm și pentru tinerii cu vocația particulară a urmării lui Isus, ca pe chipul lor să se vadă bucuria că acel lucru care i-a lipsit tânărului, e prezent în sufletul lor, îl stăpânește și face ca viața lor să fie umplută de sens.