El a rămas cu noi în Euharistie!

       Azi creştinătatea cântă cea mai mare şi mai sfântă din fântânile de har: Taina sfântului Altar. Sunt versurile unei cunoscute cântări care se intonează mai ales în această zi de sărbătoare: Trupul şi Sângele Domnului. Mi-a plăcut mereu să ascult secvenţa de la Sfânta Liturghie din Joia Verde vezi aici. Există o tresăltare şi un avânt în aclamarea acelor strofe, o manifestare verbală de veneraţie şi laudă şi exaltare pentru frumuseţea şi măreţia unei aşa taine precum Euharistia. Biserica nu are înlăuntrul ei un tezaur mai mare decât Euharistia; ea nu se poate lăuda cu ceva mai de preţ, decât cu Isus din Pâinea euharistică. 

      Creştinismul are la adresa raţiunii umane două lovituri puternice, de pe urma cărora aceasta se alege cu două mari câştiguri spirituale: conştiinţa clară a unei neputinţe intelectuale ineluctabile şi înţelepciunea resemnării în tăcere: Întruparea Cuvântului şi Taina Euharistiei. Cuvintele secvenţei ilustrează misterul, îl înfăţizează în cuvinte, însă nu-l explică. Imaginile folosite nu estompează, ci, dimpotrivă, potenţează caracterul sacru al Tainei dumnezeieşti: "Cum ne-nvaţă şi credinţa, chipul şi-a schimbat fiinţa; Şi din pâine-aceasta vie cât ia unul, iau şi-o mie" Luate numai şi aceste doua versuri, ele nu sunt în înţelesul lor imediat deloc raţionale. Nu raţiunea ne spune că un chip îşi schimbă fiinţa, cu atât mai puţin că dintr-o pâine iau şi o mie, la fel cum ia şi unul. Toate acestea ni le învaţă credinţa. 

       Ce mare dar e credinţa în sufletul unui om! Să vezi Ostia preasfântă, să-l auzi pe Isus în evanghelie rostind că ea este Trupul său şi tu să crezi. Cât de uşor şi de firesc, şi de normal, şi de raţional găsesc mulţi oameni să nu creadă. Până la urmă nu le-am putea explica mai nimic în direcţia credinţei. Le-am aduce în faţă unele exemple de minuni euharistice. Însă actul credinţei va fi decizia lor individuală, luată în intimitatea conştiinţei proprii, va fi infuzia unui har divin. 

         Nu e eficient să mă gândesc prea mult la acei oameni care din lipsa (poate nevinovată!) a credinţei în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, stau distanţi faţă de tezaurul viu al Bisericii noastre. Mai bine ar fi să întorc privirea asupra noastră, a celor care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Isus. În înţelepciunea lui divină, Isus a ales să rămână la noi (respecându-şi cuvântul: Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor!) într-o formă atât de vulnerabilă, de...ignorabilă. Tabernacolele sunt în poziţii centrale în orice biserică, multe din ele adevărate opere artistice, umplute cu multe broderii, lucrate din metale preţioase. O luminiţă sau o lumânare vrea să ne atenţioneze discret că la altar e o Prezenţă tot discretă, intensă, reală, divină. Câtă ignoranţă nu culege Isus din partea celor care trec prin faţa lui! Câtă neluare în seamă din partea celor care chiar cred că el este acolo! În această privinţă, o examinare exigentă trebuie să-mi fac mai ales mie! Ce să fie preoţia în afara Euharistiei! Din ce altă sursă să-ţi extragi statornicia în preoţie dacă nu din Euharistie! Orice înstrăinare şi rătăcire preoţească e consecinţa directă sau indirectă a unei decuplări de la energia spirituală a Euharistiei. Astăzi poate ne propunem să ne comportăm altfel! Ne face atât de bine să-i vorbim lui Isus în tăcere, să-i spunem de-ale noastre, să-i împărtășim din viața noastră!  

       E mare iubirea lui Isus pentru noi! În măreţia ei, această iubire se aşază în chipul unei bucăţi de pâine (care pâine fiind, totuşi nu mai e pâine!) pe palmele mele, pe limba mea, pe limbile noastre! Ea se lasă purtată în monstranţă şi se arată tuturor! Ce suavă realitate divină! Ce sacrament sublim! Ce iubire apropiată! Ce mister!

      Slava lui i-atât de mare, că nicicând n-am fi în stare, vredniceşte ca să-i dăm cinstea ce i-o datorăm!

    Isuse drag,  pentru rămânerea ta cu noi în Euharistie, din inimă îți mulțumim!

Seara Cinei de Taină

   Sunt zile pe parcursul unui an peste care sufletul nu poate să treacă fără a le marca cu gânduri şi trăiri speciale. Joia Mare este o asemenea zi, încărcată cu haruri, cu recunoştinţă, cu intimitate sprituală. Aş vrea să mă las călăuzit pe firul gândurilor mele de cuvintele lui Isus rostite la Cina cea de Taină:  "Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea" (Luca 22,14). El şi-a început activitatea în mijlocul oamenilor singur şi a continuat-o cu cei doisprezece pe care i-a ales după cum a considerat el; a învăţat cum nimeni altul lucruri despre lumea aceasta şi mai ales despre cea de dincolo; a iertat de păcate şi a avertizat cu privire la gravitatea săvârşirii lor; s-a rugat singur şi împreună cu ceilalţi; s-a exprimat pe înţelesul tuturor şi a vorbit şi în parabole. Acum era la final. La final de drum, de operă, de viaţă. Mai rămăseseră doar ultimele zile pe care memoria posterităţii nu avea voie să le uite. Ele erau desăvârşirea unei opere divine, plăsmuită în veşnicie, din compoziţia căreia făceau parte cuvinte nemaiauzite, adevăruri inimaginabile minţii de atunci şi de acum, gesturi memorabile şi sacrificiul de sine care a culminat cu moartea.

    Evangheliile ne lasă să vedem grija cu care Isus pregăteşte această Cină. Ea va avea un caracter unic. Va fi Cina cea de Taină! Atmosfera este de o intimitate aparte. Aşa cum ne relatează Ioan evanghelistul, Isus se ridică de la masă, se încinge, toarnă apă într-un vas şi începe să spele picioarele ucenicilor. Scena dă peste cap toate aşteptările ucenicilor. Şi ale noastre. Era prea mult! Cine să înţeleagă gestul lui? Unde să mai fi văzut ei, atunci, şi noi, acum, o mai mare umilinţă? Cum să coboare Isus atât de jos? El spală picioarele de praful şi mizeria pe care le-au adunat de pe drumurile păcătoase pe care le-au străbătut. El le spală pentru a ne învăţa că la masa lui avem voie să luăm parte numai dacă suntem curaţi. El ne atinge în acele locuri, unde celorlalţi oameni le este ruşine să ne atingă. Şi le este ruşine pentru că nu ne iubesc aşa cum ne-a iubit el. "Înţelegeţi ce am făcut pentru voi?" (Ioan 13,12) Porunca iubirii...Ah, cât este de grea! Cât este de anevoie să speli picioarele altora, să faci servicii atât de umilitoare! Cât este de greu să te laşi spălat de alţii, să accepţi că există în tine pete şi murdării care se pot şterge numai dacă Dumnezeu intervine, numai dacă altcineva ţi le remarcă şi ţi le spală în numele lui Dumnezeu! Cât de exigentă este această poruncă! Şi cum să ne fie uşor să luăm şi noi ştergarul, dacă nu ne uităm la Isus? 

    Spălarea picioarelor era un gest imens. Însă nu era încă totul. Cuvintele ce urmează să se facă auzite din gura lui Isus erau năucitoare pentru orice minte umană. Isus le rosteşte, conştient fiind că aceasta îl va costa mult. Atât de mulţi nu-l vor înţelege şi nu vor lua în serios adevărul cuvintelor lui. Isus ştia însă şi că atâtea suflete nu vor avea altă fericire pe pământ decât cea revărsată din Euharistie. Ceea ce el stabilea şi lăsa pentru ucenici era o comoară, cum mai mare Dumnezeu nu ar mai fi putut face pământului şi inimii omului: dăruirea Trupului şi Sângelui său! Mare este taina sfintei Euharistii! Cum să avem pretenţia de a o înţelege? 

    A fost celebrată atunci, într-o seară, la Cina dinaintea ultimului Paşte a lui Isus pe pământ, şi va fi celebrată mereu pentru că aşa şi-a dorit Isus. Ea se va perpetua de-a lungul timpurilor şi Biserica îşi va găşi în ea hrana ei principală şi indispensabilă. Iar privilegiul de a continua celebrarea sfintei Euharistii, Isus îl va acorda ucenicilor săi şi celor care i-au urmat. 

    Numai pentru că se întrepătrunde atât de mult cu Euharistia, este Preoţia măreaţă şi divină. Preoţia s-a născut în Joia Mare, la Cina cea de Taină şi ea trăieşte în fidelitate faţă de Isus atâta vreme cât rămâne grefată pe Euharistie. 

     Celebrăm îndată sfânta Liturghie, numită în Joia Mare "Cina Domnului". Intrăm la masa pe care ne-o pregăteşte Isus. Auzim cuvintele pe care le-au auzit şi ucenicii pentru prima oară atunci. Ce mister minunat! Suntem împreună cu preoţii din lumea întreagă. În atâtea limbi şi în atâtea locuri se aud aceleaşi cuvinte asupra pâinii şi asupra vinului: Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi. Acesta este Trupul meu! Luaţi şi beţi din acesta toţi. Acesta este Sângele meu. Faceţi aceasta în amintirea mea! Vom fi în prezenţa lui Isus, cu inimile curate, pentru a face sărbătoare cu El, cu Domnul şi Învăţătorul nostru, cu Euharistia sufletelor noastre...

       Domnului din inimă îi mulţumesc pentru că pot să celebrez Sacramentul Iubirii lui Isus, Sfânta Liturghie. E cel mai mare şi mai preţios dar pe care l-am primit: Preoţia. Despre el, mai multe aici: http://cristian-diac.blogspot.it/2012/04/preotia.html#comment-form

Vocaţia bobului de grâu

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ²⁴ "Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. ²⁵ Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. ²⁶ Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti.

 

Când e vorba de viaţa noastră sau, mai exact, de salvarea ei, orice bogăţie devine deodată relativă şi nesemnificativă. Pentru menţinerea propriei vieţi, nici un preţ nu ni se pare exagerat. Cuvintele lui Isus par să ţină prea puţin cont de acest adevăr îndeobşte împărtăşit. Imaginea bobului de grâu este grăitoare şi cum nu se poate mai potrivită pentru realitatea spirituală pe care urmează s-o exprime Isus. Bobul de grâu trebuie să plătească cu propria viaţă ca din el să rezulte alte vieţi. Pentru o rodnicie maximă, trebuie să moară! Dar de ce trebuie să fie şi în cazul nostru aşa? Isus nu vorbeşte deloc după logica acestei lumi. Cum să-ţi pierzi viaţa, din moment ce cauţi să ţi-o salvezi? Şi cum să fie salvată o viaţă din moment ce e pierdută? De la cea mai mare înălţime a căzut pentru noi un bob de grâu unic. El a „căzut” de la pieptul Tatălui (cf. In 1,18) şi și-a „pierdut” viața pentru ca noi s-o avem din plin. Altfel înțelegem cuvintele lui Isus, dacă ne gândim că el a asumat în trupul său în gradul cel mai înalt vocația bobului de grâu.

Gândul divin al lui Isus nu se grefează pe nici o înţelepciune de tip omenesc. Pentru un om ancorat pe acest pământ, valoarea supremă o deţine viaţa care pulsează în trupul lui; pentru un om ancorat în credinţă, există o valoare pentru care această viaţă merită „pierdută”. Efectiv pierdută dacă circumstanţele o cer! Isus nu vrea să ne dea de înţeles că trebuie să ne urăm viaţa, ci faptul că pe ea nu trebuie să fixăm preţul suprem. Binele ultim spre care trebuie să ţintim, esenţialul de la care nu trebuie să ne abată nimic, ni-l spune în cuvintele: „Unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu”. A fi acolo unde este Cristos înseamnă totul, indiferent dacă în locul respectiv este foamete, lipsă, prigoană sau sabie. Cu cât patos întreabă sfântul Paul: Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos?” ca să răspundă cu o înflăcărare de care să se molipsească orice cititor al său, că nimic, nici măcar moartea nu poate să provoace această despărţire. Cine s-a convins că a fi cu Isus înseamnă totul, a înţeles în acelaşi timp că fără el, orice altceva e până la urmă nimic.

Câmpii aurite (Fields of Gold)

 Secerişul este mare

     Melodia "Fields of Gold", în interpretarea Evei Cassidy, îmi place mult. Mă duce cu gândul la spicele de grâu, la lanurile imense unde persistă doar culoarea aurie, şi la capătul cărora azurul cerului se uneşte cu galbenul uniform al câmpiilor de grâu. În chiar aceste zile se petrece marea transformare a verdelui în galben. Pe lângă asta, am în minte şi timpul atât de sublim pe care îl trăiesc în aceste zile preoţii nou-sfinţiţi, în prezenţa cărora se face atât de frecvent referinţa la cuvântul lui Isus: secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Se poate vedea aşadar că secerişul este mare...

    

     Cântecul, redat de o voce atât de cristalină, cu o emisie a sunetelor plină de emoţii nostalgice, revine cu un laitmotiv îmbietor: ne vom plimba prin câmpiile de aur. O plimbare chiar şi imaginară (spun asta pentru că una reală nu e tocmai recomandată) poate ascunde plăceri sufleteşti aparte. Nu mai apucăm sau nu ni se mai dă ocazia să pipăim cu mâinile noastre spicele, aşa cum se întâmpla în cazul bunicilor noştri, cărora această lună le rezerva o muncă specială: seceratul. Timpurile au evoluat aşa încât să nu mai avem atât de intens simţul pământului sau, mai exact, a ceea ce ne oferă el, ca noi să ne lăsăm îndemnaţi să ne ridicăm ochii sus şi să mulţumim cerului. Însă n-avem voie în aceste zile, dacă ni se oferă şansa, să trecem superficial cu vederea peste frumuseţea unui lan de grâu, fără să ne plimbăm de-a lungul lui şi să simţim că sufletul ni se descătuşează, fără să ne trecem chiar degetele peste spicele coapte, atingând prin asta direct binecuvântarea lui Dumnezeu care dă hrană trupurilor noastre, cu gândul, (de ce nu?) că din unele se vor culege boabele din care se vor pregăti ostiile pe care cuvintele liturgice sacre ale noilor sacerdoţi le vor transforma în Pâinea sufletelor noastre.

    

    Doresc fiecărui cititor să se lase pătruns de vibraţia plăcută a sunetelor acestei melodii şi să fie înălţat sufleteşte de frumuseţea câmpiilor...aurite.     

 

 

 

Corpus Domini!

Laudă şi mulţumire să fie în orice moment,

Preasfântului şi dumnezeiescului Sacrament

 



    Joia Verde e una din sărbătorile pe care le-am îndrăgit mult în copilărie. Era sărbătoarea Preasfântului Sacrament care în acea zi ieşea în procesiune şi trecea pe la fiecare colibă care i se pregătea prin sat, ca să poposească, să binecuvânteze oamenii adunaţi, iar apoi să meargă mai departe până când se întorcea în tabernacol. Era o stare de mobilizare generală, mai ales pentru femei. Tot ce puteau să aibă casele mai frumos ca zestre: covoare, tapeturi, preşuri, era adus afară pentru a împodobi locul unde Isus Cristos zăbovea pentru câteva clipe pentru a fi adorat.

       În faţa lui Isus înălţat de mâinile preotului îngenunchia toată adunarea, fără să stea pe gânduri că praful ar murdări pantalonii sau că gestul ar fi prea exagerat. Căci cine putea să fie mai mare, mai sfânt, mai adorabil, mai lăudabil decât măreţul ascuns în ostia cuprinsă de monstranţă? Cântările erau răsunătoare, copiii mulţi care roiau în jurul baldachinului. Nu ştiu de ce-mi părea mie că prin case nu rămânea nimeni, atâta lume se strângea pe stradă. Nu trebuia să înţeleg mult ca să simt că acolo se manifestă ceva scump pentru inima credincioasă a fiecărui om. Nu mi-a explicat nimeni ce căuta baldachinul peste Sfânta Taină, de ce se numeşte monstranţa monstranţă, şi pentru ce veneraţia mai presus de orice a lui Isus Euharisticul. Mi-e dor de aceea credinţă de copil, mică şi totuşi atât de mare, de misterul pe care îl simţeam în biserică şi în tot ceea ce era manifestare de credinţă.

     Frumoasă şi minunată este Taina Sfintei Euharistii! Să credem că în bucata de ostie consacrată îl avem pe Isus, să-l credem pe el pe cuvânt, să credem fără să ajungem să vedem vreodată! Să credem şi să ne bucurăm cu el în faţa noastră, cu el în noi, să facem sărbătoare, să jubilăm purtăm un trofeu în mijlocul nostru, un tezaur, o comoară mai presus de orice comoară, ştiind că în procesiunile noastre roiesc îngerii în cete, cântând şi adorându-l împreună cu noi pe Isus, Pâinea vieţii şi a îngerilor!

     Mă bucur şi mă uimesc la gândul  că ocupaţia mea zilnică este sfânta Liturghie. E ceva cutremurător de măreţ, de care nu îmi dau seama îndeajuns de mult! Ce activitate să fie de o calitate mai înaltă, mai eficientă, mai profitabilă? În care alt loc să găseşti atâta sacru? Unde să se întrepătrundă omul cu Dumnezeu mai mult? Unde să fie mai multă îndestulare pentru suflet?  

      Isus în Preasfântul Sacrament, în Taina Altarului, în dumnezeiasca Euharistie! Isus rămas cu noi pentru ca să ne hrănească, să ne iubească şi să fie iubit! În faţa lui ne închinăm şi pe el îl rugăm hrana sufletelor noastre pe drumul vieţii.

 

Prima Sfântă împărtăşanie

 

Bucuria primirii lui Isus

 

    În biografia unui copil creştin catolic, ziua Primei Sfinte Împărtăşanii (scriu cu majuscule pentru a scoate în evidenţă faptul că e denumirea unui eveniment) este unică în frumuseţe şi semnificaţie. El vine la biserică plin de emoţii, însoţit de părinţi, rude şi prieteni, îmbrăcat cât se poate de frumos şi festiv. Albul complet în cazul vestimentaţiei fetiţelor este impresionant. Emoţii puternice îi sunt rezervate şi preotului celebrant. Pentru prima oară în viaţa lor, copiii îl primesc în sufletul lor pe Isus Euharisticul. Un mai mare cadou nu li s-ar putea face! De aceea, trebuie marcată bine această zi, fericita oră a sfintei Liturghii în cadrul căreia se împărtăşesc pentru prima oară cu Trupul lui Cristos, cu multă grijă în jurnalul copilăriei lor.

    Duminica trecută am putut să trăiesc şi să celebrez bucuria Primei Împărtăşanii cu 15 copilaşi, în biserica secundară a parohiei noastre. Sfânta Liturghie a fost pregătită cu multă dăruire. Mamele lor au format un cor special pentru această zi. Ei înşişi au pregătit cântece pe care le-au animat cu gesturi şi mişcări artistice. Evanghelia cu cei doi ucenici de la Emaus şi recunoaşterea lui Isus la frângerea pâinii a fost jucată pe roluri. Copiii au înţeles că Isus este prietenul care merge alături de ei şi-i însoţeşte în toate momentele lor grele; El este totodată cel care schimbă tristeţea lor în bucurie. După ce Isus frânge pâinea, dispare ca să rămână în alt mod mai departe. Unde? În cer, a răspuns un copil. Un alt a dat răspunsul pe care îl aşteptam: în pâine. La orice sfântă Liturghie, Isus vine la noi în pâinea euharistică pe care o transformă în Trupul său! Copiilor le-am spus că nu pot înţelege acest mister şi i-am asigurat că nici mai târziu nu-l vor înţelege. Isus se face prezent, iar noi suntem bucuroşi să putem să credem în el!

     Celor 15 copilaşi le doresc bucuria inimii curate, însoţirea cu Isus Cristos pe drumul copilăriei şi dorul de a reprimi acest preţios şi divin cadou: Sfânta Împărtăşanie.

 

 

   

Joia Verde

Cu Preasfântul Sacrament în procesiune

     Îl sărbătorim astăzi pe iubitul nostru Mântuitor divin, prezent cu Trupul şi Sângele său în sfânta Taină a Altarului, pe Isus Cristos oferit sufletelor noastre ca cel mai preţios dar. Îi cântăm imnuri înălţătoare  prin care ne exprimăm lauda şi gratitudinea pentru că este în bisericile noastre în tabernacol şi se face hrana sufletelor noastre.

    Isus s-a ţinut de cuvântul pe care l-a dat la finalul evangheliei după sfântul Matei: "Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor." (Mt 28,20). Comoara pe care o ascunde fiecare biserică creştină nu stă în valoarea artistică a picturilor sau în cantitatea de marmură, sau în somptuozitatea arhitecturii, ci în Pâinea euharistică pe care o adăposteşte tabernacolul. Acolo este Isus euharisticul în faţa căruia, împreună cu îngerii, ne plecăm fruntea şi genunchii. Isus nu s-a mulţumit să ne ofere cuvintele sale, să săvârşească minuni pe pământ, să vindece bolnavi, să sufere pe lemnul crucii şi să învie. A vrut să fie aproape de noi, în oraşele în care trăim, în satele din care facem parte, în lumea oamenilor, şi toate acestea prin taina sfintei Euharistii! Cât de minunat este Dumnezeul nostru în lucrările sale!

    Cât de mare este Dumnezeu! Pe El nu-l pot cuprinde cerurile cerurilor, după cum se exprimă psalmistul! Cât de mic este Dumnezeu în Fiul său! Pe el îl poate cuprinde o bucăţică de ostie! În faţa acestui mister alung orice tentaţie de a mă gândi cum e posibil aşa ceva, şi spun cu omul din evanghelie: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" (Mc 9,24)

    Am celebrat astăzi sfânta Liturghie împreună cu comunitatea. Numărul credincioşilor a fost mult mai mare ca de obicei. Copiii de la Prima Împărtăşanie au fost şi ei de faţă. După celebrarea euharistică a urmat Procesiunea specifică acestei zile. Isus stă în toate zilele anului în tăcerea tabernacolului, primind vizita celor care îl iubesc. Astăzi el este purtat pe străzile satelor şi oraşelor, iese în lume, pentru a ne arăta că este centrul şi sensul existenţei noastre, că este Domnul care însoţeşte şi asistă existenţa noastră în lume, pe stradă, în desişul problemelor noastre sociale; că este Binecuvântarea locurilor în care trăim. Astăzi arătăm că noi nu avem o credinţă de domeniu privat, particular, ascuns, limitat doar la dimensiunile unei biserici, ci una vizibilă, publică, manifestă. Comoara din bisericile noastre iese afară, se face vizibilă tuturor oamenilor.

    Ochii multor oameni privesc astăzi spre Isus Euharisticul. A celor fără credinţă privesc doar o simplă ostie în cutia unei monstranţe, a celor cu credinţă privesc prezenţa reală a lui Isus Cristos sub chipul pâinii. Când Isus a rostit la Cină cuvintele consacratoare: Luaţi şi mâncați, acesta este Trupul meu, luaţi şi beţi, acesta este Sângele meu, el a vorbit în sensul cel mai propriu şi mai tare al acestor cuvinte. Nu a fost în cuvintele lui nici figură de stil, nici metaforă, nici parabolă. Nu a folosit sensul figurat şi nici nu a rostit o exagerare. Ceea ce a spus atunci, în intimitatea acelui moment sacru, a dat multă bătaie de cap oamenilor. Ce minunat dar este credinţa în Isus din sfânta Euharistie! O spun pentru că ştiu că atâţia oameni, chiar creştini, nu o mai au şi chiar nu se sinchisesc să o recupereze! Ce de valoare este conştiinţa că în biserică locuieşte permanent o prezenţă divină, chiar Isus, şi asta numai din iubire pentru noi!

    Îi mulţumim lui Isus că a rămas cu noi, că este în sfânta Împărtăşanie, că, în ciuda păcatelor pe care le avem, vine totuşi în inimile noastre. Îi mulţumim pentru că putem să credem aşa o taină, şi că prin această credinţă lăsăm să vină în sufletul nostru atâtea haruri şi bucurii de care nu putem să vorbim şi pe care nu suntem în stare să le explicăm unui necredincios! Îi cerem să fim vrednici de primirea lui în inima noastră. Nu ni s-a dat un dar mic, ci chiar Trupul şi Sângele Preascump al Domnului şi Mântuitorului nostru Isus, căruia să-i fie toată lauda şi mulţumirea. Amin.

   

Corpus Domini

Trupul şi Sângele Domnului

Azi creştinătatea cântă

Cea mai mare şi mai sfântă

Din fântânile de har

Taina Sfântului Altar.

Laudă şi mulţumire să fie în orice moment

Preasfântului şi Dumnezeiescului Sacrament!

Vă doresc tuturor o sărbătoare frumoasă, plină de harurile pe care le revarsă Isus Cristos prin Sacramentul nesfârşitei sale iubiri, Sfânta Euharistie! Să ne bucurăm şi să-l preamărim pe cel care din iubire pentru noi a spus: Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20)