El a rămas cu noi în Euharistie!

       Azi creştinătatea cântă cea mai mare şi mai sfântă din fântânile de har: Taina sfântului Altar. Sunt versurile unei cunoscute cântări care se intonează mai ales în această zi de sărbătoare: Trupul şi Sângele Domnului. Mi-a plăcut mereu să ascult secvenţa de la Sfânta Liturghie din Joia Verde vezi aici. Există o tresăltare şi un avânt în aclamarea acelor strofe, o manifestare verbală de veneraţie şi laudă şi exaltare pentru frumuseţea şi măreţia unei aşa taine precum Euharistia. Biserica nu are înlăuntrul ei un tezaur mai mare decât Euharistia; ea nu se poate lăuda cu ceva mai de preţ, decât cu Isus din Pâinea euharistică. 

      Creştinismul are la adresa raţiunii umane două lovituri puternice, de pe urma cărora aceasta se alege cu două mari câştiguri spirituale: conştiinţa clară a unei neputinţe intelectuale ineluctabile şi înţelepciunea resemnării în tăcere: Întruparea Cuvântului şi Taina Euharistiei. Cuvintele secvenţei ilustrează misterul, îl înfăţizează în cuvinte, însă nu-l explică. Imaginile folosite nu estompează, ci, dimpotrivă, potenţează caracterul sacru al Tainei dumnezeieşti: "Cum ne-nvaţă şi credinţa, chipul şi-a schimbat fiinţa; Şi din pâine-aceasta vie cât ia unul, iau şi-o mie" Luate numai şi aceste doua versuri, ele nu sunt în înţelesul lor imediat deloc raţionale. Nu raţiunea ne spune că un chip îşi schimbă fiinţa, cu atât mai puţin că dintr-o pâine iau şi o mie, la fel cum ia şi unul. Toate acestea ni le învaţă credinţa. 

       Ce mare dar e credinţa în sufletul unui om! Să vezi Ostia preasfântă, să-l auzi pe Isus în evanghelie rostind că ea este Trupul său şi tu să crezi. Cât de uşor şi de firesc, şi de normal, şi de raţional găsesc mulţi oameni să nu creadă. Până la urmă nu le-am putea explica mai nimic în direcţia credinţei. Le-am aduce în faţă unele exemple de minuni euharistice. Însă actul credinţei va fi decizia lor individuală, luată în intimitatea conştiinţei proprii, va fi infuzia unui har divin. 

         Nu e eficient să mă gândesc prea mult la acei oameni care din lipsa (poate nevinovată!) a credinţei în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, stau distanţi faţă de tezaurul viu al Bisericii noastre. Mai bine ar fi să întorc privirea asupra noastră, a celor care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Isus. În înţelepciunea lui divină, Isus a ales să rămână la noi (respecându-şi cuvântul: Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor!) într-o formă atât de vulnerabilă, de...ignorabilă. Tabernacolele sunt în poziţii centrale în orice biserică, multe din ele adevărate opere artistice, umplute cu multe broderii, lucrate din metale preţioase. O luminiţă sau o lumânare vrea să ne atenţioneze discret că la altar e o Prezenţă tot discretă, intensă, reală, divină. Câtă ignoranţă nu culege Isus din partea celor care trec prin faţa lui! Câtă neluare în seamă din partea celor care chiar cred că el este acolo! În această privinţă, o examinare exigentă trebuie să-mi fac mai ales mie! Ce să fie preoţia în afara Euharistiei! Din ce altă sursă să-ţi extragi statornicia în preoţie dacă nu din Euharistie! Orice înstrăinare şi rătăcire preoţească e consecinţa directă sau indirectă a unei decuplări de la energia spirituală a Euharistiei. Astăzi poate ne propunem să ne comportăm altfel! Ne face atât de bine să-i vorbim lui Isus în tăcere, să-i spunem de-ale noastre, să-i împărtășim din viața noastră!  

       E mare iubirea lui Isus pentru noi! În măreţia ei, această iubire se aşază în chipul unei bucăţi de pâine (care pâine fiind, totuşi nu mai e pâine!) pe palmele mele, pe limba mea, pe limbile noastre! Ea se lasă purtată în monstranţă şi se arată tuturor! Ce suavă realitate divină! Ce sacrament sublim! Ce iubire apropiată! Ce mister!

      Slava lui i-atât de mare, că nicicând n-am fi în stare, vredniceşte ca să-i dăm cinstea ce i-o datorăm!

    Isuse drag,  pentru rămânerea ta cu noi în Euharistie, din inimă îți mulțumim!