Afară ninge liniştit...



   Nu! Nu-mi doream să treacă iarna, fără să văd căderea fulgilor de zăpadă pe pământ. Simţeam că e o lipsă esenţială în tabloul ei. Îi lipsea nu doar o nuanţă, ci efectiv culoarea, care de data aceasta nu era un simplu accident, ca la Aristotel, ci era substanţa ei. Altfel tradus, fără zăpadă, culoarea albă a zăpezii, iarna aceasta nu ar fi avut dreptul să-şi revendice decât calendaristic numele de iarnă. Într-una din cărţile lui, (cred că Jurnalul de la Tescani) Andrei Pleşu spunea că lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui tânăr e acela de a fi lipsit de capacitatea de a admira. Aceasta, cred eu, nu e însuşită în şcoală sau prin formare intelectuală, ci îngrijită să nu se piardă. Căci ea ne este tututor pre-dată! Şcoala şi ştiinţa nu ar avea altă menire mai înalţă decât să contribuie la sporul capacităţii de admiraţie din fiecare copil, din fiecare matur! 

     Pe cine nu îmbucură prima căderea a fulgilor de zăpadă?! Cine nu are sensaţia unei binecuvântări gratuite care coboară lin din înălţimi pentru a îmbrăca totul în alb? Cine nu se face, în taină, pe nesimţite, prietenul de bucurie al copiilor, în ochii cărora sclipeşte magia întâlnirii cu zăpada, poate cu prima zăpada a vieţii lor? Îţi doreşti să saluţi apariţia fulgilor ieşind în calea lor şi să te laşi captivat de jocul pe care îl regizează prin văzduh. Îţi ridici privirea şi chipul, şi vezi o mulţime imensă care se grăbeşte să întâlnească pământul. Dacă nu în timpul zilei, în mod sigur în ceasul serii, în raza unei lumini, fenomenul este fascinant. Te uiţi în sus şi te simţi învăluit de o imensitate care coboară abundent şi nesfârşit pe tine: pe fruntea, pe ochii, pe mâinile tale. Te simţi copleşit! Tăcerea din jurul tău îţi mijloceşte dezlipirea de pământ. Vrei să parcurgi printre fulgi drumul pe care l-au străbătut ei până la tine, să prinzi deodată aripi şi să zbori până la locul din care începe căderea lor tandră; vrei să vezi cum s-au format cristalele lor, cum s-au desprins unele de altele; vrei să ştii ce le face să se aştearnă atât de uniform pe pământ, atingând tandru orice lucru, fără ca să deranjeze câtuşi de puţin pe vreunul. 

     Sentimentul pe care mi-l induce căderea fulgilor de nea nu e comparabil cu cel pe care îl trăiesc atunci când stau în bătaia picăturilor de ploaie. Nu pot să privesc ploaia în faţă, să-i degust căderea peste mine. De regulă, mă feresc din calea ei, știind că mă poate și afecta. Nu știu ce aș spune despre ceață. Ea încă nu mi-a livrat nici un sentiment suprafiresc. Mai degrabă certitudinea unei opacităţi care marchează orice cunoaştere pe care o posed, chiar şi pe cea de sine. Zăpada, în schimb, poate veni spre mine cu un efect anesteziant, liniştitor. Ea îmi poate purta gândul spre o realitate unde nu va mai exista zbaterea continuă pe firul nenumăratelor nuanţe de gri pe care se situează viaţa mea. Îmi poate da speranţa într-un alb absolut, pe care îl înţeleg ca pe o lumină în razele căreia obscurităţile şi întunecimile mele efectiv pălesc şi se dizolvă. 

    Toate aceste gânduri își pierd aproape orice semnificație dacă cineva îndrăznește să le pună faţă în faţă cu informările meteo, cu avertizările de cod galben, de drumuri înzăpezite, autovehicule pierdute prin nămeți. Ce ar mai rămâne din "zăpada mea", din străile mele, din transcendenţa pe care ea mi-o mediază? Am convingerea însă că sentimentele mele nu sunt doar ale mele, că zăpada peste oricine ar cădea ar produce gânduri ca cele de mai sus sau similiare lor. Să ningă aşadar, să coboare fulgii peste mine, înălţându-mă din lumea mea, purtându-mă în visare, în lumină, în tandreţe, în linişte... 

Cine nu vrea să muncească...

 

...nici să nu mănânce.

      Sunt cuvintele pe care sf. Paul le scria creştinilor din Tesalonic, nu multe decenii după înălţarea lui Isus la cer. Ce l-a determinat pe Apostol să transmită un asemenea gând? Deveniseră tesalonicenii între timp, adică de la expedierea primei scrisori către ei, leneşi? Din ce motiv să nu mai fi vrut ei să lucreze în linişte ca să-şi câştige mâncarea cea de toate zilele? Înţelegem observaţia uşor necruţătoare a sf. Paul, nu recurgând din start la o interpretare spirituală a textului, ci la una istorico-critică, luând în seamă contextul comunităţii de atunci. Dacă nu explicit, atunci în mod sigur implicit, Paul a lăsat să se înţeleagă în rândurile finale ale primei scrisori către aceeaşi comunitate că venirea a doua a lui Isus nu va fi prea departe în timp şi că, prin urmare, tesalonicenii vor fi încă în viaţă când se va petrece acest eveniment grandios: "Însă voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea (ziua Domnului) să vă surprindă ca un hoţ" (1Tes 5,4).

      Fixaţi cu gândul pe venirea lui Isus, creștinilor din Tesalonic le-a apărut deodată fără sens să-și mai împletească zilele cu tot felul de munci, să-şi consume energiile cu totul felul de osteneli pământeşti inutile, din moment ce evenimentul prevestit de sf. Paul era iminent. Ce folos să-și cheltuiască energiile cu proiecte și eforturi pe termen lung, din moment ce orice zi putea realmente să fie ultima? Cum să-și petreacă în mod ordinar zilele când evenimentul pe care îl așteptau, era cum nu se putea mai extraordinar? Munca nu-și mai avea rostul. Încerc să-mi închipui pasivitatea creștinilor de atunci, dezinteresul lor evident pentru orice întreprindere concretă, fizică, maniera în care ajunge sf. Paul să fie informat cu privire la situația de la Tesalonic, reacţia lui promptă, grija lui de a stopa o tendinţă greşită. Intervenția lui are un caracter intransigent: munca îți dă dreptul să mânănci.  Trândăvia, în schimb, îți anulează acest drept. Muncești, mănânci. Nu muncești, nu emiți pretenția de a mânca.

       Așteptarea venirii Domnului a rămas valabilă până astăzi. Și generaţia noastră îşi asumă ultimele cuvintele din Biblie: "Vino, Doamne Isuse!" Cât timp va mai trece până la venirea lui Isus, nu ne este dat să ştim. Că va veni, avem dovadă scripturală clară. Când va veni, nu ştim. Însă tare am vrea să ştim. Contează atât de mult? Avem atâtea moduri de a simţi că Isus vine la noi, că este prezent în viaţa noastră, că ne umple de sens existenţa pământească atât de nenorocită pe alocuri. Nu ştiu dacă noi împrumutăm ceva din comportamentul tesalonicenilor. La generaţia timpului nostru s-ar vedea mai degrabă lipsa oricărei aşteptări extraordinare. Totul pare să se joace pe acest pământ. Aici ar fi toate fericirile. Omul este un inventator de fericiri pământeşti. Cu ce să ne mai surprindă cerul, când paradisul poate fi trăit pe pământ? Atâtea lucruri de mică valoare ne garantează trăiri paradisiace! Vigilenţa şi ochiul critic nu ne lasă totuşi să ne îmbătăm cu iluzii. Catastrofe, războaie, cutremure sunt şi-n timpul nostru. Ele vor să ne dea o mai mare conştiinţă a sfârşitului nostru. E foarte important să nu pierdem din orizontul nostru perspectiva sfârşitului. Seneca spunea că liber este acela care îşi gândeşte viaţa din perspectiva propriei morţi, pentru că doar aşa ştie de ce trebuie să se ataşeze, şi de ce anume trebuie să stea la distanţă.

     Aş vrea să corelez gândul sf. Paul cu ultimele cuvinte din evanghelia de astăzi: "cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va dobândi viaţa". Ideea pe care o preluăm de la sf. Paul e aceea că trebuie să ne trăim viaţa fără să ne dispensăm de obligaţiile care ne revin în calitate de preoţi, soţi, şcolari, studenţi, bătrâni,  oricât de zadarnic ni s-ar părea totul sau oricât ni s-ar acri de viaţă,. Şi ne arătăm statornici până la sfârşit în îndeplinirea acestor obligaţii, încredinţaţi că aceasta aşteaptă de la noi Dumnezeu.

       

Plimbare la munte

 

 

 

Spre vârful Zirbitzkogel (2396 m)

 

 

 

     Muntele pe care am urcat, Zirbitzkogel, după cum se vede, nu e o colină blajină. Acolo încă mai zăbovea zăpada pe creste, sfidând soarele care bătea generos şi peste noi şi peste ea. Nu mai trebuie să conving verbal pe nimeni că noi eram chiar sus.

  

 

      Pe drum am întâlnit, nu departe de proprietatea unui persoane, câteva lame simpatice. Erau familiarizate cu oamenii. Pentru vizitatorii lor au ieşit din staul şi au ţinut să vină până aproape de ei. De la ele am plecat nescuipaţi.  

O lama a ţinut să fie fotografiată frontal. Pentru specia ei, trebuie să recunoaştem că e fotogenică.

Pe una din pietrele din spatele nostru a fost celebrată sfânta liturghie cu câteva săptămâni în urmă, de pr. paroh Claudiu Budău, în prezenţa a peste 400 de credincioşi. Un adevărat eveniment în natură. În imagine, împreuna cu pr. Marius Enăşel şi pr. Claudiu Budău.

O panoramă de excepţie. Un senin solemn care pune în lumină atâtea piscuri şi lasă privirea să ajungă până departe. Până în nemărginit.

 

Mi-ar fi prins bine un toiag de care să mă sprijin în urcare. Nu ştiu cine e domnul sculptat. Să fie primul cuceritor al acestui pisc?

Lacul Wildsee. Plăcut şi rece indiferent de anotimp, cuibărit bine în creierii munţilor.

Raze oglindite în apă. Apusul tot mai minunat în culori şi efecte luminoase.

 

 

"Am la voi o mică rugăminte: muntele nicicând să nu-l uitaţi!" (cuvinte dintr-un cântec cu un titlu necunoscut mie)

Vanità di vanità

     Pentru această duminică, mi se pare incontestabil de potrivit mesajul melodiei compuse de A. Branduardi, cunoscută mai mult din filmul "State buoni se potete". Filmul e de fapt o ecranizare a vieţii sfântului Filip Neri, pentru vizualizarea căruia, cred că nu mai trebuie făcută nicio recomandare. E condimentat cu umor, cu trăiri spirituale edificatoare. Se poate găsi pe youtube integral. Deci, vizionaţi-l!

     Videoclipul afişează cu insistenţă înaintea ochilor mesajul pe care Qohelet ni-l transmite astăzi la prima lectură: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. Cuvântul cărei limbi redă mai bine ceea ce a vrut să transmită autorul sacru atunci? Poate e prea puţin important cuvântul cât mai ales înţelegerea gândului său. Cugetăm astăzi la faptul că atâtea lucruri sunt deşarte, atâtea căutări izvorâte doar din vanitate şi din amor propriu, atâtea trăiri şi griji, şi nelinişti, şi egoisme peste care se aşterne cândva pulberea uitării. Qohelet are cuvinte al căror termen de valabilitate este nelimitat. Să-i luăm în seamă mesajul!

Vanità e cuvântul obsesiv al acestui videoclip. Şi totuşi eu vă doresc audiţie plăcută!

 

Câmpii aurite (Fields of Gold)

 Secerişul este mare

     Melodia "Fields of Gold", în interpretarea Evei Cassidy, îmi place mult. Mă duce cu gândul la spicele de grâu, la lanurile imense unde persistă doar culoarea aurie, şi la capătul cărora azurul cerului se uneşte cu galbenul uniform al câmpiilor de grâu. În chiar aceste zile se petrece marea transformare a verdelui în galben. Pe lângă asta, am în minte şi timpul atât de sublim pe care îl trăiesc în aceste zile preoţii nou-sfinţiţi, în prezenţa cărora se face atât de frecvent referinţa la cuvântul lui Isus: secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Se poate vedea aşadar că secerişul este mare...

    

     Cântecul, redat de o voce atât de cristalină, cu o emisie a sunetelor plină de emoţii nostalgice, revine cu un laitmotiv îmbietor: ne vom plimba prin câmpiile de aur. O plimbare chiar şi imaginară (spun asta pentru că una reală nu e tocmai recomandată) poate ascunde plăceri sufleteşti aparte. Nu mai apucăm sau nu ni se mai dă ocazia să pipăim cu mâinile noastre spicele, aşa cum se întâmpla în cazul bunicilor noştri, cărora această lună le rezerva o muncă specială: seceratul. Timpurile au evoluat aşa încât să nu mai avem atât de intens simţul pământului sau, mai exact, a ceea ce ne oferă el, ca noi să ne lăsăm îndemnaţi să ne ridicăm ochii sus şi să mulţumim cerului. Însă n-avem voie în aceste zile, dacă ni se oferă şansa, să trecem superficial cu vederea peste frumuseţea unui lan de grâu, fără să ne plimbăm de-a lungul lui şi să simţim că sufletul ni se descătuşează, fără să ne trecem chiar degetele peste spicele coapte, atingând prin asta direct binecuvântarea lui Dumnezeu care dă hrană trupurilor noastre, cu gândul, (de ce nu?) că din unele se vor culege boabele din care se vor pregăti ostiile pe care cuvintele liturgice sacre ale noilor sacerdoţi le vor transforma în Pâinea sufletelor noastre.

    

    Doresc fiecărui cititor să se lase pătruns de vibraţia plăcută a sunetelor acestei melodii şi să fie înălţat sufleteşte de frumuseţea câmpiilor...aurite.     

 

 

 

Clipe şi simţiri

Gânduri disparate 

       Anunțat fiind că voi celebra o înmormântare, am coborât la birou pentru o discuție cu un apropiat de familie, menită să cuprindă detalii de organizare, gânduri consolatoare și însemnarea unor date generale despre cel în cauză, așa cum e obișnuit pe aici. Înaintea ochilor mei era un om cu o îmbrăcăminte simplă, ușor ponosită, cu o atitudine închisă și preocupată. Stătea în picioare, dând impresia că vrea să rezolve anevoie ceva. L-am invitat să ia loc și să-mi spună de răposata pentru care a venit, de tipul de relație care îi unește, de eventuale dorințe pe care le are legate de oficierea ritualului. Era vorba de o nonagenară (nimic extraordinar pentru mediul în care trăiesc. Răposații înmormântați în ultima vreme s-ar înscrie în intervalul 1919-1925), care și-a petrecut ultimii ani într-un azil. În fața mea era fiul ei înfiat, nici el neputând să-mi spună de ce. La întrebarea mea cu privire la numărul celor care vor participa la înmormântare, primesc un răspuns care îmi oprește ritmul firesc al clipirii și al respirației: unul singur, "numai eu", adaugă repede, ca să mă lămurească până la capăt. Familie nu avea răposata, iar cei de la azil erau şi ei la rândul lor destul de neputincioşi ca să se mai deplaseze la înmormântarea colegei lor de instituţie. Îmi mai spune că preferă ceva simplu, nu liturghie, deorece cadrul este cât se poate de modest. A încercat să sune pe la nişte îndepărtate rubedenii din alte localităţi, însă lipsa contactului le-a motivat îndeajuns absenţa.

       Mă prezint a doua zi în capela cimitirului. Atmosfera este pustie, fundalul muzical e abia perceptibil, lipseşte orice rumoare, rugăciunea rozariului nu are cine să o recite. Ies şi, spre surprinderea mea, întâlnesc alături de omul meu alte două persoane, despre care îmi spune ulterior că una, ea, este fosta lui soţie, iar cealaltă, el, un necunoscut. Este singura dată când constat lipsa oricărei flori. Încep recitarea rugăciunilor, ne rugăm împreună Tatăl nostru şi intonez cântarea finală (din ritualul de aici!): Îngerii să te conducă în paradis. De ce nu erau mai mulţi la acest moment de despărţire? Doar se întâlnise în lunga ei viaţa cu atâţia. Muriseră chiar toţi? Cum de îngăduise Dumnezeu aşa o plecare din lumea asta? Măcar să fi venit personalul de la azil, sau o parte din el, sau sau măcar unul....Nimeni, Doamne! Murise oare prea târziu? Îmi amintesc de o vorbă de-a lui Petre Ţuţea, în care exprima ideea că e un lucru foarte important să mori la timp. În linia lui Qohelet vorbind, este un timp şi pentru a muri. Murise bătrâna mult peste timpul potrivit ei de a muri? Era parcă nedrept după amarul de ani să o vezi în singurătate. Dar era aşa probabil doar pentru mine. Din perspectiva ei poate nici nu mai avea importanţă. Din perspectiva ei...îmi repet în şoaptă, în dorinţa de a înţelege ceva din aceasta.

      Era de aşteptat pentru mine că va urma să fie dusă la crematoriu. E ceva firesc aici. Îmi amitesc de polemica din ţară legată de Sergiu Nicolaescu. În Graz fiind vicar, din aproape 30 de înmormântari cred că am celebrat vreo 5 la cimitir. Îmi devenise familiar crematoriul. Opţiunea pentru el este motivată (e adevărat, nu exclusiv) financiar. Termin în capelă şi ne îndreptăm spre maşina aflată în aşteptare. Totul se petrece atât de simplu. Ne luăm rămas bun cu toţii, stropind cu apă sfinţită. Termin orice cuvânt de rostit. Mă retrag în sacristie şi ies din nou cu alba în mână. De regulă mă retrag, lăsând îndoliaţii în faţa maşinii. De data asta şi numai de data asta revin. Era totul prea scurt. Pe nesimţite, mă trezesc aliniat celor trei, cu alba şi cu stola în mână. Nu mă mai întreb de ce m-am oprit şi de ce nu am acţionat ca la alte înmormântări. Zăpada cădea în dezordine pe pământ, muzica unduia peste sufletul meu, iar eu priveam pierdut deplasarea cât se poate de înceată a maşinii. Aveam senzaţia că asist la un sfârşit care se consuma uşor sub ochii mei, la o despărţire pe care orice încercare de a o curma o simţeam zadarnică, ba chiar inutilă. Mă aflam într-o dispoziţie aşezată, calmă, proptit parcă pe hotarul dintre viaţa şi moarte, urmărind netulburat traversarea lui de către răposata de care ne-am despărţit. Lipsa multor participanţi îmi facilita amplasarea spirituală parcă în afara lumii. Am rămas numai noi şi cadrul dinaintea mea, din care eu nu eram interesat să văd nimic anume. Adunarea s-a desfăcut repede, eu apucând-o spre biserică, cei doi în direcţia opusă, iar interlocutorul meu din ziua dinaintea înmormântării,venind şovăitor în urma mea. Toţi patru pe drumuri încă pământeşti, cu gândul la drumul, cu sens unic, spre veşnicia cea de dincolo de viaţa aceasta.     

24 decembrie!

 

Ajunul Solemnităţii Naşterii lui Isus

 

 

 

 

 

     Este dimineaţa unei zile atât de frumoase din an. E Ajunul Crăciunului. E timpul pentru colindul "Bună dimineaţa la moş Ajun!". Mă gândesc la emoţiile pe care le simţeam pe parcursul acestei zile, în anii trecuţi, dinaintea preoţiei, şi în cei dinaintea seminarului. O zi dedicată în întregime pregătirilor: brazii de la biserică, pregătirea colindelor, ajutorul prin casă, primirea colindătorilor şi, punctul culminant, Liturghia din Noaptea Crăciunului. Doresc fiecărui cititor al acestui blog o pregătire cât mai frumoasă a Zilei de Naştere a lui Isus! Secvenţele filmului de mai jos ne pot ajuta în adâncirea noastră în misterul acestei minunate sărbători! Ea este a noastră a celor de pe pământ, dar şi a cerului! Să ne bucurăm în suflete şi să cântâm slava Domnului!  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfârșitul nu-i aici!

când va fi, numai Dumnezeu știe!

(și e bine așa, că numai El)

pentru cei adânc deziluzionați și spulberați în credulitatea lor,

pentru cei care, în ciuda așteptărilor lor, soarele încă strălucește undeva dincolo de nori,

pentru cei care trebuie să se resemneze cu continuarea vieții pe acest pământ,

pentru cei care sunt nevoiți să se confrunte mai departe cu traume și neîmpliniri mundane,

pentru cei care s-ar fi mulțumit mai degrabă cu ruperea definitivă a firului vieții pământești,

pentru cei care trăiesc cu speranța că mâine va fi loc de mai multă lumină în suflet,

pentru cei în inima cărora optimismul e pe cale de dispariție,

pentru cei care chiar își doresc să se bucure de noi primăveri și de noi minuni ale existenței pe pământ,

pentru cei care țin ca în faptele lor să se reflectă tot mai admirabil iubirea lui Dumnezeu,

pentru cei care cred cu tărie că Dumnezeu este stăpânul timpului și al istoriei, al începutului și al sfârșitului, 

MAI ESTE ÎNCĂ TIMP,

PENTRU CĂ

SFÂRȘITUL NU-I AICI!

(în alegerea acestui cântec, am ținut cont îndeosebi de titlul lui, și nu neapărat de conținutul fiecărui vers sau al unuia anume)  



Augusta lună august

Amintiri actualizate

     Acum exact şase zile a început luna august. Pe nesimţite parcă anul acesta. Îmi place această lună din mai multe motive. În primul rând, ea îmi trezeşte tot felul de amintiri. Prima zi a ei îmi aminteşte de începutul activităţii mele ca preot vicar în parohia Rădăuţi acum şase ani, de prima mea predică

ţinută în biserica acestui oraş, despre sfântul Altfons Maria de Liguori. Îmi aminteşte de venirea mea la catedrală, la Iaşi, exact după un an, de timiditatea pe care am avut-o în acea primă zi cu atâţia necunoscuţi şi necunoscute în jurul meu.

Ziua de 2 august a fost una mereu specială, mai ales din punct de vedere liturgic. Era ziua pe care o petreceam în cimitirul satului. Acolo există o capelă cu hramul "Sfânta Maria a îngerilor". Era şi Porţiuncula, ziua în care se dobândea indulgenţă plenară pentru cei răposaţi. Era ziua marilor revederi şi reîntâlniri. Reveneau în sat cei plecaţi la oraş, ajungeau în sat cei plecaţi în Italia sau în alte ţări occidentale, şi sărbătoarea era mare tocmai datorită acestei duble regăsiri: cu cei de sub noi, care populau cimitirul şi care sigur ne întreceau la număr, şi cu noi, cei veniţi acolo, deasupra lor, în mişcare. Ne întâlneam cu cei care se odihneau nestingheriţi de agitaţia lumii pe care o părăsiseră. Îmi plăcea mereu, fiind acolo, să citesc inscripţii, să caut cunoscuţi printre răposaţi, să ţin aspersorul (aşa numeam noi obiectul de care se ajuta preotul pentru a stropi cu apă sfinţită), să mă rog cu cei care se strângeau în spatele crucilor. În felul acesta simţeam că este o comuniune mare între noi, temporală şi atemporală, indiferent de locul unde ne ducem vieţile şi că odată şi-odată ne va aduna cimitirul acela pe toţi laolaltă. Cei plecaţi dincolo erau rememoraţi, recapitulaţi, cumva cuprinşi în unitatea unei familii cu dimensiuni foarte mari, pe arcul întregului timp: trecut, prezent şi viitor, iar faptul că simţeam aşa, mă copleşea de o bucurie pe care o simţeam singur, fără să-mi vină s-o împărtăşesc cu nimeni. Îmi doresc mereu în această zi să nu fiu nicăieri în altă parte din lumea asta decât în cimitirul satului meu, găsindu-mi timp, pe lângă rugăciuni, să mă plimb printre morminte şi să mă gândesc în tihnă, de exemplu, la ce înseamnă să fii şi să nu mai fii şi totuşi să continui să fii.

    Apoi era Schimbarea la Faţă de pe 6 august, zi începând cu care natura se schimba şi ea la faţă, aşa cum auzeam de la bătrânii din sat. Nu începea încă toamna, dar începea savoarea atâtor fructe, pentru că luna gustar îţi dădea voie să guşti deja din multe roade. Tot în acest timp aduceam porumb în lapte de pe câmp, pe care trebuia să-l depănuşez şi să-l pun la fierb şi odată cu el să-mi pun la fiert şi răbdarea. Începeam să-l mâncăm cu un mic moment de mulţumire la adresa cerului că am ajuns şi în anul respectiv să beneficiem din roadele muncii noastre şi din mila Celui de Sus.
    Treceau alte câteva zile şi gândul îmi era la marea solemnitate de pe 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Se vorbea de Cacica, de pelerinajul de acolo, de vremea care în Bucovina nu e aceeaşi cu cea din zona Bacăului. Cacica era un prilej de întâlnire cu Maica Domnului, cu mulţi preoţi cunoscuţi, dar mai ales cu colegii de seminar. Recapitulam momente de vacanţă, activiţăţi legate de parohie, cateheze, campusuri, ne lăudam  cu implicarea noastră pastorală atât cât ne permitea condiţia de seminarişti; ne gândeam la porţia de vacanţă rămasă până la începerea unui nou an de liceu sau de facultate. Cred că tocmai din acest motiv sunt iubite pelerinajele, pentru că ele sunt de fiecare dată momente de regăsire cu harurile cerului şi cu chipurile atâtor oameni cunoscuţi, o prefigurare frumoasă a ceea ce ne aşteaptă în viaţa de dincolo.
    Zilele treceau şi totul era din ce în ce mai copt: prin grădini: merele, perele, prunele; pe câmpii: bostanii, fasolea, porumbul; pe dealuri: strugurii, murele. Era o senzaţie generală plăcută să vezi câmpiile decolorându-se şi să știi că zilele toride sunt pe sfârşite, că luna îşi căpăta treptat măreţia ei, aşa cum o indica şi numele: august.
    Bucuriile naturii şi bucuriile ce decurgeau din întâlnirea cu atâţia oamenii erau rezervate - şi asta îmi era din ce în ce mai mult clar, de la an la an - chiar acestei a opta luni a anului. Pentru plinătatea şi încărcătura de emoţii şi evenimente şi-a câştigat pentru mine un statut cumva privilegiat, iar amintirile cuprinse pe arcul celor 31 de zile ale ei am ţinut să mi le actualizez în rezumat. Celor care trezesc sentimente similiare celor descrise de mine, celor care savurează încă zilele de vacanţă şi concediu, le doresc destindere plăcută, relaxare revigorantă, linişte interioară şi bucurie pentru tot ceea ce face Domnul pentru noi prin intermediul naturii şi prin ceilalţi oameni, în augusta lună august.
       

     

Reflecţia duminicală

Colaborare cu Dumnezeu

     Evanghelia după sfântul Ioan este alcătuită din două mari părţi: cartea semnelor (primele 12 capitole) şi cartea gloriei (celelalte 9 capitole). Minunea înmulţirii pâinilor se înscrie în prima carte şi este unul din marile semne pe care le săvârşește Isus pentru a arăta ceva din identitatea sa divino-umană, şi anume că el este Pâinea Vieţii. În dialogul cu samarineana a arătat că el este apa vie; în vindecarea paraliticului din Bestaida, că el este suprema lege, superioară sabatului; în vindecarea orbului din naştere, că el este lumina lumii. Minunile lui Isus ascund un înţeles dincolo de extraordinarul pe care îl conţin, pe care ochii spirituali trebuie să-l descopere cu ajutorul inspiraţiei divine. E prea puţin să îţi stagnezi uimirea pe săturarea miraculoasă a unei mulţimi de 5000 de bărbaţi, fără să te laşi purtat mai departe spre sensul ascuns, asemenea miezului de nucă, al acestui semn. În privinţa asta, Isus însuşi a trebuit să trăiască mari decepţii din partea acelora care l-au urmat. Acesţia s-ar fi bucurat să se repete la nesfârşit minunea, fără să le mai pese de faptul că lui Isus îi stătea la inimă să li se ofere pe sine ca Pâine a vieţii. Dar despre aceasta vom asculta într-una din duminicile următoare. Isus săvârşeşte minunea în evanghelia de astăzi. Cum?

    El vede limpede că mulţimea care îl urmează este înfometată. Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Acest gând trebuie să-i fie amintit oricărui om care chiar îşi hrăneşte existenţa, limitându-se la oferta acestui pământ. Cel care vrea să se hrănească din cuvântul lui Dumnezeu, observă din gestul lui Isus şi înţelege pentru sine că viceversa acestui gând e la fel de valabilă: cel care ascultă cuvântul lui Dumnezeu are indispensabilă nevoie şi de hrana materială pentru a răspunde necesităţilor trupului său şi, mai ales, pentru a ajunge să-l şi aplice la propria viaţă.
     Lui Filip îi adresează Isus o întrebare: "De unde vom cumpăra pâine?" Nu voia Isus să trimită pe nimeni să cumpere pâine, şi chiar dacă ar fi fost mai multe sute de dinari, n-ar fi recurs la nici un gest comercial. Întrebarea lui Isus dă naştere unei alteia: se poate recurge de fiecare dată la un act de cumpărare  pentru a rezolva problema foamei în rândul oamenilor? Pentru ca omului să nu-i mai fie foame, trebuie neapărat să cumpere pâine? Să plătească pentru ea? Devine chiar imposibil să-ţi procuri necesarul fără a avea bani la dispoziţie? Noi, modernii, ne-am grăbi să-i spunem că e imposibil fără ei, că de ceva vreme ne-am pus singuri sub guvernarea banilor, că în funcţie de ei gândim şi îi gândim şi pe ceilalţi, că ei decid în multe situaţii de ordin existenţial, că e musai nevoie de ei ca să trăim. Isus, ne spune evanghelistul parcă la ureche, dând în vileag ceea ce era ascuns doar în mintea lui, ştia ce avea de gând să facă.  Nu mai voia să recurgă la un gest care ar fi subliniat supremaţia şi atotputernicia comercială persistentă astăzi. Avea nevoie de un altul, cel de generozitate dezinteresată, gratuită, venit din partea unui băiat care avea la el cinci pâini de orz şi doi peşti. Şi asta ca să ne arate că umanitatea noastră există şi se construieşte pe asemenea simple acţiuni şi nu pe comerţ, pe puterea de vânzare sau cumpărare.
      Postulând atotputernicia lui Isus, el putea săvârşi minunea exact cum Tatăl său a adus totul în fiinţă, adică din nimic. Dar sf. Augustin spune că Cel care te-a creat fără de tine, nu vrea să te mântuiască fără de tine. Isus nu vrea ca noi să nu facem nimic pentru că şi-aşa el poate cu toată lejeritatea să facă totul. Nu vrea să suprime din noi capacitatea noastră lucrătoare şi cooperantă cu el, cu Dumnezeu. Acest gând al colaborării, al cooperării cu Dumnezeu îmi pare minunat pentru că e o invitaţia grandioasă de a-mi lucra mântuirea direct cu Dumnezeu şi prin întrepătrundere cu ceilalţi oameni. Sunt chemat să colaborez, să muncesc împreună cu el, aşa cum arată etimologia acestui cuvânt: cum (cu), laborare (a lucra). Al doilea termen folosit îmi pare mai iluminatoriu şi mai propriu pentru subiecţii împlicaţi: eu (oricine) ca om şi Dumnezeu, şi anume cel de cooperare, şi asta pentru că din el se poate extrage ideea de operă. În consecinţă, lucrezi cu Dumnezeu pentru opera mântuirii tale, prin însăşi generozitatea de a-i pune la dispoziţie puţinul pe care îl ai pentru a fi valorificat de Dumnezeu cum ştie el mai bine. Oferta omului este o perfecţiune umană: cinci plus doi, adică şapte. Efectul intervenţiei lui Dumnezeu este o perfecţiune divină, 12. Îi mulţumim Domnului pentru grija pe care o are pentru noi. Să avem mereu în noi spirit de colaborare!

Răbdare cu Dumnezeu

Lectură

    Am vrut să destăinui titlul cărţii pe care, atât cât îmi permite timpul, o citesc în perioada asta: Răbdare cu Dumnezeu, de Tomáš Halík. Cartea a fost recomandată aici de către oameni cu prestanţă şi stare spirituală serioasă. Sunt la începuturile ei. Însă înainte de a o achiziţiona, m-am oprit asupra titlului care mi-a apărut cumva ca o revelaţie. Încă nu mi-a fost dată nicio ocazie să reflectez măcar puţin la această virtute esenţială oricărei credinţe creştine mature: răbdarea. Şi nu orice fel de răbdare sau faţă de nu știu ce semen, ci chiar faţă de Dumnezeu. Cum vine asta, să ai răbdare cu Dumnezeu? Încă nu mă gândisem niciodată cât de copleşitoare este importanţa acestei virtuţi.

     Autorul scrie în prima pagină: "marea diferenţă dintre credinţă şi ateism o văd în răbdare". Cel care are răbdare, continui eu, are credinţă. În sufletul şi mintea unui nerăbdător, credinţa nu-şi poate face culcuş. În câte circumstanţe nu ne arătăm nerăbdători cu Dumnezeu! Îl zorim, îi cerem promptitudine în intervenţie, după felul nostru de gândire şi calcul, suntem contrariaţi că harurile, favorurile, ajutoarele cerute cu atâta stăruinţă, cu atâta implicare emoţională şi, în plus, cu oferte financiare, nu vin pe cât am vrea noi de repede. Ne pierdem răbdarea. Răbdarea cu Dumnezeu! Parcă nu ne mai place. Simţim cum ne dezamăgeşte din ce în ce mai mult şi că, fără să-l afecteze asta, rămâne mai departe în insensibilitatea lui. Încercăm să facem totul să-l determinăm să răspundă exact pe doleanţa noastră, pe care i-o rostim cu insistenţă şi nu ne trece prin minte să-i acordăm răbdare: "Doamne, ţi-am făcut cunoscută rugăciunea mea şi vreau să ştii că voi aştepta cu răbdare răspunsul tău, că voi avea răbdare cu tine!" 

   Repezeala e trăsătura omului superficial. Răbdarea e virtutea oamenilor care realizează din viaţa lor adevărate opere. Răbdarea în credinţă înseamnă purtarea ei spre forma cea mai autentică şi profundă, înseamnă să-i laşi lui Dumnezeu spaţiu de acţiune în momentele în care vrea el şi mai ales cum vrea el. Să ne închipuim doar cât au răbdat acum câteva zeci de ani preoţii, episcopii în închisori, cu conştiinta că sunt aleşii Domnului şi că în închisoare nu-şi pot exercita deloc puterea preoţească, nu pot predica, ci pot şi trebuie doar să aibă răbdare, răbdare cu ei înşişi şi cu neînţelesul Dumnezeu.
    Autorul cărţii este un preot trecut prin sârma ghimpată a comunismului ateu. Ştie din propria viaţa cât de întunecat poate deveni orizontul vieţii şi cât de stins optimismul, dispoziţia de a trăi. El vorbeşte ca unul care a văzut crâncena încercare a credinţei şi a celor care o susţineau, în ciuda oricărei interdicţii, a înţeles că arma indispensabilă sufletului său trebuie să fie răbdarea. Dumnezeu nu e calculabil, el nu este o reţetă, nu este un răspuns pregătit şi valabil pentru toate timpurile, el este un mister din  care iese continuu iubire,  în orice timp, în formele cele mai variate şi imprevizibile.

    De atâtea ori trebuie să avem răbdare cu Dumnezeu!

      Răbdarea cu el e de un alt tip faţă de răbdările noastre omeneşti, cel puţin cât priveşte durata, dar şi intensitatea. Răbdarea care îl implică pe el este aceea a aşteptării în absenţa de cele mai multe ori a oricărui indiciu că s-ar putea petrece realmente ceva, schimbarea mult aşteptată. Este starea de calm în nesfârşitul şir de zile şi nopţi în care se ridică întrebări şi întrebări din întrebări, fără ca să vineă şi răspunsuri şi lămuriri la ele de la vreun om şi cu atât mai puţin din înaltul cerului. Ea e antidotul neadministrat de toţi acei oameni care au ajuns la disperare, la revoltă împotriva cerului, la indiferenţă existenţială, la detaşare completă de sacru.
    Dar n-aş vrea să limitez valoarea acestei virtuţi doar la situaţiile extreme sau ieşite din comun ale vieţii. Îmi vine în minte, de exemplu, eşecul la un examen şi starea apăsătoare care te invadează imediat după aflarea rezultatului. Nu poţi să accepţi. Nu poţi să te împaci cu gândul că te-ai rugat fără nici un efect pozitiv. Ai mizat pe ajutorul lui Dumnezeu. Pe ce mai mult decât pe al lui? Voiai să fii admis la acea şcoală, la acea facultate. De ce nu a vrut şi Dumnezeu ca tine? Sau se poate întâmpla (întâmpla?!?) să cadă peste tine o boală care să-ţi încurce planurile, ieşirea cu colegii, rezolvarea unor probleme urgente, de maximă importanţă pentru tine, şi din cauza ei să stai pur şi simplu frământând pe toate părţile învălmăşeala de gânduri din tine, fără să dai de vreun rost al situaţiei defavorabile şi neprevăzute. Nu înţelegi nimic. Să te pripeşti, să te agiţi, să intri în panică, să te iriţi şi să te reverşi isteric nu te ajută deloc. E binefăcătoare în aceste momente şi în altele înrudite cu ele răbdarea. Dar o răbdare nu înţeleasă ca stratagemă umană, ca tactică, ci ca virtute care să te cupleze la Dumnezeu, de la care chiar nu ai aşteptări imediate, precise şi palpabile, ci pentru care ai marea ofertă a răbdării tale. El ştie pentru ce se petrec toate. Cauza, sensul şi finalitatea tuturor evenimentelor sunt în abisul înţelepciunii lui nepătrunse.
     Îmi amintesc că intenţionam să dau examenul de admitere la liceul seminarial din Bacău. Stăteam mai mulţi băieţi pe marginea unui şanţ, iar eu, din ce aflasem de la preotul paroh, i-am spus unuia că şcoala mea până să ajung preot durează 10 ani. Îmi amintesc cu ce exclamaţie a repetat numărul anilor cel căruia îi vorbeam: 10 ani?!? O clipă m-am simțit eu însumi nesigur și nu știam dacă într-adevăr vreau de la mine asta. A trecut examenul și începusem liceul. Trecuse abia o lună de școală. Eram abătut și descurajat. Mă uitam la numărul anilor dinaintea mea. Am simțit că nu voi rezista. Era copleșitor de mult. Am ajuns în fața pr. Petru Mareș (Dumnezeu să-l fericească), preot spiritual în seminar, și m-am lamentat că nu voi fi în stare să parcurg atâta drum de formare, că anii sunt prea mulți și că nu voi avea atâta răbdare. Și el, cu o față zâmbitoare și cu dezinvoltură în voce, mi-a spus în așa fel încât să rețin cât trăiesc: "Cristian, au mai rămas 9 ani și 8 luni" (am redat exact răspunsul pe care mi l-a dat în luna octombrie a anului 1995). De fapt, anii până la preoție au fost până la urmă 11 ani.
Îmi doresc ca toți să găsim în noi răbdare în atâtea împrejurări în care Dumnezeu ca un regizor neîntrecut al vieților noastre, lucrează intens cu noi şi în favoarea noastră, mereu, chiar dacă de multe ori din culise.     

Revenire

În urma vacanţei

      Am revenit mai târziu decât mi-am închipuit pe acest blog, după o vacanţă bogată, plină de întâlniri, de revederi frumoase şi regăsiri cu cei dragi inimii mele. Când trăieşti în ţară străină, vacanţa o aştepţi şi o trăieşti cu o intensitate pe care, acasă fiind, n-ai cum s-o simţi. Mărturisesc că nu altfel mi s-a întâmplat. Ritmul activităţii cotidiene se rupe odată cu ziua plecării acasă, calendarul se umple cu alte activităţi, îndeosebi cu întâlniri, fragmentarea este resimţită în fiecare zi, în sensul că timpul este împărţit pentru a cuprinde pe cât mai mulţi. Îi mulţumesc Domnului pentru tot ce am putut să trăiesc, pentru toate clipele de comuniune; pentru participarea la sfinţirea întru Preoţie a celor 16 candidaţi pe 29 iunie şi, implicit, pentru rememorarea celebrării hirotonirii mele în urmă cu 6 ani; pentru primiţia sărbătorită în satul natal de preotul nou-sfinţit Mihail Cojan, pentru frumoasele revederi cu cei de acasă, cu cei de la Iaşi şi din altă parte, pentru celebrările sfinte, pentru toată buna dispoziţie simţită din plin în sufletul meu în cele 10 zile petrecute acasă.
     E pur şi simplu minunat când constaţi că multe legături nu încetează să existe în ciuda spaţiului atât de mare care se interpune între tine şi ceilalţi. Îi mulţumesc mult lui Dumnezeu pentru oamenii dragi pe care mi i-a dat şi de care m-a legat, de împărtăşirile frumoase pe care le-am avut.

Orice vacanţă e o rupere de ritm. M-am întors zilele trecute. Exerciţiul de a scrie îl lăsasem deoparte. Stăteam în faţa minţii mele şi nu ştiam ce voi mai scrie, cum voi continua, cu ce anume voi mai umple rândurile. Nu e uşor să scrii. Nu e lejer să formulezi idei aşa încât să-ţi placă ţie mai întâi să le citeşti şi apoi să le autorizezi plecarea spre alte minţi şi ochi care să le lectureze. Aşadar cu oarece anevoie şi greutate m-am silit să scriu. 

      Vă mulțumesc tuturor celor care mă citiți, celor care mi-ați dat de înțeles că ar fi bine să mai scriu. Vă salut cu maximă cordialitate și vă doresc binecuvântarea Cerului în lucrurile pe care le faceți, în cuvintele pe care le rostiți și în gândurile cele mai intime ale sufletelor voastre.   

Puterea cuvântului

Influenţa verbală

   

    

    Era în timpul când Rusia şi Finlanda, ţări învecinătate, îşi trasau graniţa. Despre un ţăran finlandez se povesteşte că a aflat, suprins, că graniţa trecea chiar prin mijlocul gospodăriei lui. Dată fiind situaţia neprevăzută, i s-a dat posibilitatea să aleagă din care stat să facă parte. Ţăranul făgăduise că se va gândi foarte serios asupra acestui lucru. După câteva săptămâni de reflecţie a declarat că el vrea să aparţină Finlandei. Un şir întreg de ruşi supăraţi şi nemulţumiţi au venit asupra lui ca să-i explice în fel şi chip, cu multe argumente toate avantajele care decurg din apartenenţa la Rusia, ca şi cum nu era ţara lor destul de mare, că mai voia cu orice chip şi anexarea gospodăriei unui biet ţăran.  

    Omul a ascultat în tăcere spusele lor şi la sfârşit a declarat: "Sunt întru totul de acord cu tot ce spuneţi. Într-adevăr a fost din totdeauna dorinţa mea de a trăi în Mama Rusie. Însă, cu ceva timp în urmă, am auzit la radio că iernile în Rusia ar fi crâncene şi geroase. Am cugetat şi am socotit că la vârsta mea înaintată n-aş mai putea supravieţui nici măcar unei singure ierni, şi de aceea dorinţa îmi este să rămân definitiv în Finlanda." 

 (Anthony de Mello, traducere şi prelucrare proprie)

 

    Nu realizăm cât de mult ne construim convingerile noastre în funcţie de mesajele verbale care ne parvin, de cele mai multe ori prin mass-media. Mass-media lucrează de fapt prin cuvânt. Am vrut ca acest blog să fie în tot conţinutul lui o simfonie de cuvinte întru Cuvânt. Îmi dau seama că nu e chiar uşor ca toate cuvintele să fie reflecţii, oglindiri cât mai fidele ale unicului Cuvânt născut din veşnicie din Tatăl şi, în timp, din Maria Fecioara. Trăim din cuvinte, ne hrănim cu ele, gândim prin prisma lor, prin ele formulăm judecăţi şi sentinţe. Prin cuvintele pe care le scriu aici permit celui ce le citeşte o privire asupra gândirii mele, asupra sufletului meu. De ele mă servesc pentru a transmite idei şi gânduri, pentru a stârni reflecţia. Prin cuvinte, mă las citit pe mine.
       În ultimă instanţă, cuvintele în sine au doar o valoare mediatoare, mijlocitoare. Nu trebuie să ne mulţumim să le înghiţim în mintea noastră, fără ca să ne preocupe adevărul lor, gradul în care corespund cu realitatea pe care o prezintă. Fie că sunt emise, fie că sunt receptate, cuvintele trebuie să fie filtrate de gândire. Îmi doresc să fie în noi discernământ în primirea mesajelor verbale. Aş vrea ca fiecare cuvânt citit să aibă în el idei care să placă sufletului şi să ajute la edificarea lui. Nu mă refer neapărat la cuvintele mele, ci în general la toate cuvintele. Aş vrea ca în judecăţile pe care le formulăm cu privire la oamenii cu care trăim, să fim exigenţi examinatori ai afirmaţiilor verbale, până ne convingem de adevărul lor. Aş vrea să avem înţelepciunea de a citi şi de rosti cuvintele întru Cuvântul plin de har şi de adevăr, Isus Cristos.  

Observaţii filologice

Cuvinte şi idei

      Studiul limbilor clasice este în accepţiunea unora o preocupare pentru lucruri care au depăşit de mult orice termen de valabilitate şi nu mai dovedesc nicio utilitate pentru mersul vieţii prezente. Există şi concepţia că interesul pentru asemenea limbi poate fi deschizător de orizonturi largi în înţelegerea sensului multor cuvinte şi, odată cu aceasta, şi a multor realităţi contemporane. Eu mă asociez celor care împărtăşesc această concepţie. Nu mă declar cunoscător al limbii latine. Printre disciplinele de la bacalaureat a fost în cazul meu şi latina, însă nu am dovedit perseverenţă în studierea ei şi agoniseala de atunci s-a mai subţiat cu trecerea anilor. Greaca am digerat-o în anii de filosofie mai întâi cu anevoie. Cititul în această limbă devenise cu timpul din ce în ce mai cursiv. Însă nici cu această limbă n-am avut o relaţie marcată de fidelitate. Aşa că, de două ori mea culpa: o dată pentru latină, în latină, şi o dată pentru greacă, tot în latină. Însă cu studiile de acum, a revenit greaca în scenă. De la bun început precizez că e vorba de greaca Noului Testament. Cum aşa? Există mai multe feluri de greacă? Bineînţeles că există. Aşa cum limba română a secolului al XVIII-lea nu e cea a timpului prezent, la fel şi greaca Noului Testament nu e greaca vorbită de grecii de astăzi. Desigur, esenţa rămâne aceeaşi, dar şi diferenţele sunt considerabile. În seminar obişnuiam să folosim următorul joc de cuvinte pentru a exprima dificultatea acestei limbi: grea ca greaca nu mai e! Cu puţină străduinţă, reuşesc să imprim totuşi câteva concepte pe suprafaţa ( în mare parte desigur neocupată!) memoriei mele, cu ajutorul cursului care mi se oferă. Ca să nu mă bucur de înţelegerea unor conexiuni lingvistice singur, aş vrea să pun pe suprafaţa acestui ecran nişte exemple, pentru ca ceea ce este, probabil, doar cunoştinţă individuală până în prezent, să devină bun intelectual comun, al nostru deci, de aici încolo.   

     Cine este episcopul, ştie toată lumea, indiferent dacă este ortodox sau catolic, prostestant sau chiar necreştin. Însă ce înseamnă numele lui şi de unde vine, ne spune limba greacă. Există mai întâi substantivul episkopos. Mă gândesc că aici chiar nu are nici un rost să folosesc caracterele greceşti. Fără să mai caut transcrierea, spun că acest cuvânt se referă la persoana care priveşte peste, care se uită cumva dintr-o poziţie ridicată, asupra altor persoane. Verbul grecesc ar fi episkopein care înseamnă a exercita acţiunea de supraveghere, de atenţie asupra celorlalţi. Pentru ca să nu fie deja totul spus, purcedem sau procedăm la disecarea acestui verb şi avem deodată două cuvinte: epi şi skopein, primul însemnând mai multe lucruri, printre care şi peste, deasupra, de sus, iar al doilea a observa. Tragem concluzia repejor spunând că episcopul este acel om care are în sarcină supravegherea, observarea de sus a lucrurilor, a persoanelor şi în special a sufletelor. Pentru a folosi un termen chiar pe înţelesul imediat al multor tineri, aş putea să spun că el este un supervisor. Lui îi revine, în virtutea vocaţiei înalte în mijlocul poporului lui Dumnezeu, vederea de asamblu asupra a tot ceea ce se petrece în dieceza sa. Observând toate lucrurile, încearcă să le şi adune şi să le confere o unitate, conducându-le, cum bine ştim cu toţii, spre ţelul mântuirii.  

     Legat de asta, ştim cu toţii ce înseamnă cuvântul simbol. El vine tot de la greci şi în forma lui originară e symbolon care înseamnă ceva pus împreună. Verbul lui e symbalo şi el înseamnă a pune ceva alături, a aduce laolaltă, adică a subînţelege mai multe lucruri sub acelaşi semn. Dacă aşa stau lucrurile cu symbolon, atunci exact pe dos e sensul cunoscutului termen diabolos, din care derivă cuvântul românesc diavol. Termenul grec are ca element comun cu symbolon doar gruparea de litere balo. În contrast puternic stau la aceste două cuvinte prepoziţiile syn şi dia. Primul înseamnă: cu, împreună, laolaltă, în timp ce al doilea: prin, între, adică ceva ce trece prin lucruri despărţindu-le. Vocaţia pe care o are diavolul nu este la origine alta decât aceea de a despărţi, de a dezbina, de a separa. El creează sciziune, ruptură. El este, conform numelui său, împotriva unităţii. Orice persoană care prin comportamentul şi atitudinile pe care le manifestă, provoacă dezbinare şi dispersie, are o purtare diabolică. Este o deducţie directă şi drastică, dar pe linia seminificaţiei acestui termen. E un prilej de a ne analiza înclinaţia de a uni, de a concilia oamenii, de a opta pentru unitate sau, dimpotrivă, de a provoca separatisme.
      Tot ceea ce începe cu syn (sau în limba română sin sau sim) desemnează unirea şi legătura. De exemplu, simpatie, sinergie, sinteză, simbioză, simfonie, care, ultima, este punerea laolaltă a mai multor sunete (fonos de unde termenul fonetică) etc. În cazul în care eu nu voi reuşi să am exprimări frumoasă, se cheamă că voi avea de-a face cu cacofonia. Ultima parte a cuvântului ne este cunoscută. Dar la ce se referă caco? Nu e vorba nicidecum doar de acele alăturări nereuşite de cuvinte, mai ales în vorbire, în care primul cuvânt se termină cu ca şi al doilea începe tot cu ca sau, mai rău, cu cat, rezultând o emisie sonoră deranjantă. "Caco" vine de la kakos care înseamnă în greceşte urât, rău, prost. Deci orice exprimare sonoră urâtă, proastă, e cacofonie, nu doar cea legată de gruparea de litere ca sau cat. Că doar putem să avem şi repetiţii de silabe de genul: celula la care am fost azi, fără ca să vorbim în acest caz de lalofonie, ci tot de cacofonie.

     Eu mă retrag în speranţa că încursiunea în înţelesul acestor cuvinte n-a creat o nebuloasă în jurul lor, ci dimpotrivă lumină şi o temeinică întelegere, adică plecând chiar de la temelia pe care s-au format sau de la etimologia lor.   

   

       

Sinceritate

Lacrimi la înmormântare

    "La înmormântarea unui om foarte bogat, preotul a observat un străin printre cei îndoliaţi, care plângea la fel de tare precum rudele lui cele mai apropiate. După celebrare, s-a apropiat de el cu curiozitate şi l-a întrebat: sunteţi cumva vreo rudă îndepărtată de-a răposatului? Nu, răspunse acesta cu lacrimi. Şi atunci de ce plângeţi? Tocmai de asta, că nu sunt."

(Anthony de Mello, Povestioare înţelepte, traducere proprie)

     Am aşternut această povestioară nu pentru a provoca alte lacrimi faţă de cele vărsate de îndureratul străin. Mă gândesc că motivul plânsului lui l-ar putea prelua până la urmă oricare dintre noi, atâta vreme cât nu poate găsi vreo legătură de rudenie cu bogatul răposat. Dar nu se cuvine. Nu de alta, dar în primul rând am fi ridicoli. Într-o asemenea conjunctură, lacrimile ajung să stârnească râsul. Există categoria de oameni, pentru care viaţa în toată complexitatea ei, se concentrează doar pe un singur subiect: cel propriu. Să te ai doar pe tine şi grijile tale este până la urmă, cred, împovărător şi ridicol. Ca să te mai eliberezi, poţi să mai întrebi măcar şi de problemele şi grijile altora, ca să nu mai zic de  împărtăşirea sau asumarea unora dintre ele. Egoismul este abia atunci enervant când îl experimentezi la celălalt. Cu al nostru, care există fără pericol de dispariţie completă niciodată, ne arătăm continuu toleranţi. Uneori el poate să se manifeste în latura lui caricaturală. Ne amuzăm, aşa cum ne amuzăm de falsitatea afişată de străinul nimerit la înmormântare. Dar el n-a fost până la urmă chiar atât de fals. Ba dimpotrivă. În faţa preotului a mărturisit adevărul. Plângea şi el de grija lui.   

    Egoismul nostru poate nu capătă aşa o expresivitate "mişcătoare" în faţa celorlalţi, dar sigur ascunde faţete subterane, care ne fac să ne ruşinăm atunci când răzbesc la suprafaţa realităţii. Ne-am putea cerceta. Numai să fim sinceri cu noi înşine! 

Papa Ioan Paul al II-lea în România (13 ani)

Fericitul Ioan Paul al II-lea

Fericite Ioan Paul al II-lea, roagă-te pentru noi!

    Am folosit două apelative diferite (titlu şi subtitlu) pentru a diferenţia între două momente deosebite din viaţa mea, care m-au pus în legătură cu măreţia unui om, oferit nu doar Bisericii, ci lumii întregi: Ioan Paul al II-lea. A fost mai întâi vizita papei Ioan Paul al II-lea în ţara noastră, din care îmi amintesc multe lucruri, îndeosebi sf. Liturghie din Parcul Izvor unde am putut să fiu de faţă. Era în clasa a XII-a, la liceul seminarial din Bacău. A fost o atmosferă de sărbătoare. Autocarele curgeau spre Bucureşti. România era toată concentrată pe acest eveniment istoric. Cel care  colindase în numele Domnului toate meridianele pământului, pentru a-l vesti pe Isus, dar şi pentru a arăta în fiinţa lui ce înseamnă să fii însufleţit de Duhul Sfânt şi să trăieşti bucuria de a fi fiu predilect al Fecioarei Maria, era în faţa noastră, ne celebra sfânta Liturghie şi ne vorbea în limba română. Ce avanlaşă de emoţii a cunoscut acel loc, ce puternice au fost ovaţiile noastre, cât de emoţionant momentul îmbrăţisării lui cu Preafericitul Teoctist în fundalul sonor atât de puternic care se ridica tot mai sus spre cer, din gurile tuturor: catolici, greco-catolici şi în mod sigur ortodocşi, şi care articula tot mai răsunător un cuvânt: UNITATE!  

Am cântat împreună (eram şi eu unul din mulţii corişti care au animat sfânta Liturghie), ne-am rugat cu iubitul nostru papă Ioan Paul al II-lea care a considerat să numească patria noastră nu altfel decât "grădina Maicii Domnului". Ce frumos era să-l vezi aievea, să-l asculţi, să-l aplauzi, să strigi cu toată forţa: trăiască Papa!!! Mă bucur astăzi, amintindu-mi de aceea zi, şi-i mulţumesc Domnului pentru că pot să o aşez cu grijă între cele mai scumpe părţi ale biografiei mele de până acum.
Celălalt apelativ evocă un alt eveniment al Bisericii noastre, la care am avut bucuria să particip: Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, anul trecut, pe 1 mai 2011, la Roma: Papa Ioan Paul al II-lea devenea Fericitul Pp. Ioan Paul al II-lea Am cuprins aceste două evenimente împreună, nu pentru că ar fi legături deosebite între ele, ci pentru că amândouă au avut loc în luna mai şi, mai ales, pentru că le-am fost martor. Am încercat să scriu câte rânduri din ceea ce am trăit atunci. Redau articolul care a fost publicat şi pe ercis.

"Sunt zile în istoria Bisericii când pământul se învăluie parcă de splendoarea şi măreţia lui Dumnezeu, iar cerul cu locuitorii lui coboară până aproape de noi, cei care aspirăm la fericirea adevărată şi nesfârşită. Fără îndoială, ziua de 1 mai 2011 este o asemenea zi în care venerabilul slujitor al lui Dumnezeu şi al tuturor slujitorilor lui (servus servorum Dei) a fost declarat fericit şi astfel ridicat la cinstea altarelor.

O privire pur omenească asupra biografiei lui Ioan Paul al II-lea este deja în stare să ne facă să recunoaştem în el un om cu o măreţie excepţională, o personalitate greu sintetizabilă în câteva fraze, o figură creatoare de evenimente politice şi sociale de anvergură mondială; un lider de Biserică ce a făcut istorie, în interiorul şi în afara ei; un exponent şi o referinţă pentru timpul dintre milenii.

O privire marcată de credinţă recunoaşte în viaţa papei Ioan Paul al II-lea în primul rând pe alesul lui Dumnezeu pentru a conduce destinele Bisericii, succesul eminent al harului care a lucrat în viaţa lui; chipul plin de iubire a lui Cristos care vrea să rupă orice barieră şi să depăşească orice obstacol pentru a ajunge la fiecare dintre noi oricât de departe am fi unul de altul şi toţi faţă de el, ca să ne cuprindă în misterul unicei şi nediferenţiatei sale iubiri; vede în acest om un predilect şi devotat fiu al preacuratei Fecioare Maria; un purtător de cruce în sensul tare, propriu şi figurat al cuvântului; un urmaş al sfântului Petru care, acolo unde s-a făcut prezent, a lăsat să se vadă pe chipul şi în cuvântul său splendoarea şi frumuseţea lui Cristos, răscumpărătorul oricărui om.

Este duminică, 1 mai 2011, Duminica Divinei Îndurări, ora 8.00. Piaţa "Sfântul Petru" este, în ciuda dimensiunilor ei impresionante, prea mică pentru a-i cuprinde în braţele coloanelor sale pe cei veniţi mai ales din Polonia, din celelalte ţări şi de pe celelalte continente. Privirea plimbată asupra mulţimii oamenilor îţi trezeşte uimirea, emoţia şi întrebarea: ce anume i-a adus pe toţi aici, în centrul creştinătăţii catolice? Cine i-a atras într-un mod atât de irezistibil? Numărul celor prezenţi la sărbătoare se ridică la un milion şi jumătate. Peste tot în Vatican şi pe străzile Romei abundă în zeci şi zeci de ipostaze aceeaşi imagine devenită acum icoană: cea a fericitului papă Ioan Paul al II-lea. În piaţă, un poster imens îl arată pe cel care şi-a contopit viaţă cu crucea şi misterul lui Cristos, pe cel care în această duminică face sărbătoare, aici şi în întreaga lume. La ora 9.45 clopotele bazilicii sună falnic anunţând imediata începere a sfintei Liturghii: Liturghia de beatificare a papei Ioan Paul al II-lea.

Emoţia momentului e copleşitoare. Piaţa care din luna octombrie a anului 1978 a auzit de atâtea ori vocea şi cuvintele pătrunzătoare ale suveranului pontif, este pregătită acum să audă rostite din gura urmaşului său, Benedict al XVI-lea, cuvintele prin care se declară demnitatea lui de fericit. La ora 10.00, suveranul pontif îşi face intrarea solemnă prin mulţime. Puţin după începerea sfintei Liturghii, un cardinal citeşte în faţa papei biografia lui Ioan Paul al II-lea în care se evidenţiază virtuţile, credinţa şi lucrările pe care le-a făcut în viaţă, care, toate, îl recomandă pentru ridicarea în rândul fericiţilor din cer. Peste cuvântul scurt al papei care a urmat s-a revărsat un ropot de aplauze pline de entuziasm. Pânza care acoperea imaginea sa este uşor îndepărtată şi peste toţi cei prezenţi se revarsă zâmbetul lui plin de mângâiere şi speranţă. Bucuria cerului este şi bucuria noastră. Se intonează Gloria. Nu putem să nu cântăm faptele minunate pe care Domnul le face în timpul nostru în Biserica sa.

După proclamarea lecturilor în limba polonă şi respectiv engleză, şi după cântarea Evangheliei în limba latină, urmează predica. De la început recunoaşte Sfântul Părinte că procesul de beatificare s-a desfăşurat rapid şi că ziua a sosit: "A venit repede pentru că aşa i-a plăcut Domnului: Ioan Paul al II-lea este fericit". De ce tocmai astăzi, în Duminica Divinei Îndurări? Papa explică, spunând că în ajunul acestei sărbători, după planul providenţei divine, predecesorul său şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. Făcând referinţă la cuvintele din Evanghelie: "Fericiţi cei ce cred fără să vadă" (cf. In 20,29), papa îl vede pe Ioan Paul al II-lea numărat între cei care cred fără să fi văzut. El este fericit, în consecinţă, şi ca urmaş al lui Simon, fiul lui Ioan, care a fost declarat fericit de Isus pentru ce i-a fost revelat de Tatăl ceresc. Însă Ioan Paul al II-lea este fericit mai ales asemenea celei despre care Elisabeta a spus că este fericită că a crezut cele spuse ei de Domnul: Fecioara Maria. E o bucurie, a mai spus papa, că beatificarea papei Ioan Paul al II-lea are loc la începutul lunii mai, lună închinată Fecioarei Maria, faţă de care el şi-a exprimat devotamentul prin cuvintele totus tuus (cu totul al tău). Sfântul Părinte şi-a exprimat bucuria şi mai ales recunoştinţa că a putut să colaboreze timp de 23 ani cu cel beatificat, că a putut să se lase purtat de "profunzimea spirituală şi bogăţia intuiţiei" în activitatea pe care a întreprins-o: "Rugăciunea lui exemplară m-a atins şi m-a edificat mereu". "Fericit eşti tu, papă iubit, - a conchis Sfântul Părinte - că ai crezut. Te rugăm să întăreşti din cer credinţa poporului lui Dumnezeu! Atât de des ne-ai binecuvântat în această piaţă. Astăzi te rugăm: Sfinte Părinte, binecuvântează-ne! Amin".

Sfânta Liturghie continuă împletită cu armoniile cântărilor gregoriene. După sfânta împărtăşanie, mulţimea celor prezenţi este invitată la câteva clipe de tăcere şi reculegere. La sfârşit papa mulţumeşte în mai multe limbi celor prezenţi şi mai ales milioanelor de credincioşi care au fost în legătură directă pe calea undelor. Se intonează imnul cu ocazia beatificării lui Ioan Paul al II-lea. Aplauzele celor prezenţi încheie sărbătoarea liturgică. Piaţa începe să se elibereze, mulţimile se retrag.

Dar chipul blând şi surâzător al fericitului Ioan Paul al II-lea rămâne mai departe pentru privirile şi conştiinţele noastre. Şi cuvintele lui răsună în continuare cu convingere şi duioşie: "Nu vă fie teama! Deschideţi, daţi la o parte porţile în faţa lui Cristos!" Şi el va continua să ne înveţe cum să trăim, cum să ne purtăm cu propria suferinţă, cum să-i tratăm pe semenii noştri; să ne spună că omul este drumul Bisericii şi că drumul omului este Cristos; că numai acolo este libertate unde este adevăr; că trebuie să luptăm pentru demnitatea vieţii şi nu pentru cultivarea morţii; că tinerii sunt speranţa Bisericii în care merită mereu să investeşti; că oamenii laolaltă şi fiecare în parte sunt subiectul iubirii şi îndurării infinite a lui Dumnezeu; că slujirea lui Dumnezeu este menirea cea mai nobilă a oricărei creaturi; că Fecioara Maria este mama lui Cristos şi a fiecăruia dintre noi; că cuvintele lui Cristos sunt singurele care dau viaţă, viaţă eternă. Da, el ne învaţă mai departe cum sa fim în definitiv oameni.

Îi mulţumim lui Dumnezeu că ni te-a dăruit, fericite Ioan Paul al II-lea, şi ne bucurăm că ne eşti mijlocitor! Ne fii alături, te rugăm, pe drumul către casa Tatălui de la a cărei fereastră să nu uiţi să ne priveşti şi să ne întăreşti. Amin."

Fericitul Papă să ne mijlocească harurile cereşti si să ne orienteze viaţa spre frumuseţea trăirii cu Isus!

Germana pe care n-o învăţ!

Poliloghie mixtă

      Aş vrea să vă kommunizieren ceva, dar nu doar auf rumänisch, ci şi pe limba maternă a lui Papst Benedikt, care este, în limbaj laic, der Chef ( a se citi "ş") al Bisericii römisch-katholisch. Şi în spaţiul german ca şi la noi, oamenii telephonieren la Telefon sau pe Mobil, dar când sunt în Biserică îl setează pe Vibrieren. Şi aici se întreabă mulţi dacă existieren Reduzierungen în magazine, dacă die Produkte sunt reduziert. În Fabriken se produzieren multe lucruri care se kommerzialisieren în toată Europa. Asta impliziert ca marfa să fie transportiert pe Strassen bune, ca să ajungă în Kaufland (ţara cumpărăturilor!), în Iaşi, pentru că şi acolo existieren mulţi oameni care vor să konsumieren Produkte din Germania sau Occident.

     La Fakultät, die Studenten trebuie să studieren ca să aibă Resultate bune. Asta impliziert muncă. Ca să îţi konstruierst viitorul, trebuie să-ţi utilisieren die Intelligenz, să nu trăieşti isoliert, ci zusammen cu ceilalţi (nu-mi spuneţi că n-aţi dedus ce înseamnă zusammen!) Și Biserica vrea ca oamenii să partizipieren la sf. Eucharistie, unde noi îi kommemorieren pe sfinții lui Dumnezeu și suntem zusammen cu ei in Kommunion, aşa cum sperăm să fim cândva şi în Paradies.

     Eu mă opresc aici în speranța că am indus măcar o fărâmă de apetit pentru neîntârziata începere a învățării acestei preamelodioase limbi. Să nu cumva să-și spună careva că n-a înțeles textul de mai sus, întrețesut cu cuvinte pur nemțești. Câte alte cuvinte nu ar mai fi de pomenit! 

Dintr-un anumit (mic) punct de vedere, germana e așadar simplă. Însă din (ar urma să spun: "din alt punct de vedere", dar nu vreau să mint pe nimeni, şi mă străduiesc să găsesc o formulare conformă cu realitatea) alte 10, 20 sau nenumărate puncte de vedere, ea este atât de nedigerabilă! Sau de-a dreptul incomestibilă. Fărâma de apetit provocată cu textul de mai sus sper să nu se fi pulverizat deja. Expresia: "ştie germana la perfecţie" mi-a apărut de fiecare dată ca o minciună monumentală în materie de limbi, pentru care chiar e nevoie de piedestal, că altfel stă numai la pământ. 

    Pentru mine, slujitor în parcela austriacă a viei Domnului, germana e o nevoinţă pe care o practic cu seninătate, şi în acelaşi timp o sursă de umilinţă, de atenţie şi de modestie. Să nu ai nicio sursă pentru asemenea scumpe virtuţi, iarăşi cred că nu e bine. De ce spun asta? Aş vrea să exemplific. În germană verbul a merge e simplu: gehen (a se pronunţa un e luung, lăsând complet la o parte consoane h!). Nu îl foloseşti decât atunci când pentru mers îţi pui în mişcare picioarele. Cu un asemenea verb nu te-apuci să mergi pe bicicletă, ca să nu mai zic de maşină sau tren, darmite avion. Pentru acest ultim tip de mers, în care de fapt altceva merge şi nu tu, subiect pasiv care suferi  acţiunea de a merge, germana te invită cu insistenţă să foloseşti alt verb.
Însă acestui verb, gehen, îi sunt anexate în partea din faţă tot felul de prepoziţii, că doar germana nu aproximează acţiunile, ci le precizează; nu caută să le nimerească, ci le ţinteşte de-a dreptul cu o certitudine univocă, fără pic(ătură) de confuzie. Aşa că e de ajuns să se pună în faţa acestui verbuleţ o simplă prepoziţie auf, care înseamnă de regulă "pe": aufgehen, şi ai verbul german pentru românescul a răsări; îl ştergi pe auf  şi îl scrii pe unter care înseamnă jos, şi ai verbul untergehen, care înseamnă a apune. Hai că e logic: soarele  merge pe cer când răsare şi merge jos de pe cer când apune! Mai este şi eingehen şi ausgehen. La primul mergi în, la al doilea mergi din, adică mergi în biserică şi mergi din biserică, adică intri şi ieşi. Dar mai este şi übergehen, care înseamnă a trece peste sau a trece pur si simplu sau a depăşi. Încă n-am ajuns la capăt. Ar mai fi nachgehen care bineînteles înseamnă a merge după, că asta înseamnă nach, dar pe lângă asta, mirare mare, şi a ceda. Când mergi după cineva, când ai permis ca el să meargă înaintea ta şi tu, deci, după el, nu înseamnă că i-ai cedat? Îl pomenesc repede şi pe fortgehen, adică a pleca departe, a te duce (fără să ieşi totuşi din limitele spaţio-temporale). Am dat nişte exemple aşadar cu acelaşi verb care primeşte cu plăcere prepoziţii ca să-şi contureze parca interminabila-i polisemie. Însă ce înseamnă el la atâta amar de lexic? Dacă îţi spui că nu te priveşte, nu foloseşti verbul a privi, ci tot gehen, anexându-i prepoziţia an, care înseamnă "la", şi storci logica întrebându-te: ce merge la mine treaba asta, adică ce mă priveste? Aşa că te saturi de toate şi vrei să pleci, adică să abgehen, adică să mergi de tot.

   Pe mine mă amüsiert să aflu că tot ceea ce este neologism se germanizează după aceeaşi regulă, rezultatele fonetice apărându-mi ciudate. De aceea, ca vorbitor străin îţi permiţi să variieren şi să differenzieren în fucţie de cine te ascultă. Numai să nu fie oameni simpli, că ei nu vor differenzieren niciodată între două lucruri, ci mereu vor unterscheiden, adică vor tăia între, mot-a-mot!

    Eu mă bucur pentru toate aceste cuvinte şi mă simt, într-o formă stâlcită, puţin ca acasă, bucurându-mă de germana pe care nu trebuie s-o învăţ!

    Celui în care ispita limbii germane este năvalnică, îi doresc să-i dea curs şi să fie perseverent!