Clipe şi simţiri

Gânduri disparate 

       Anunțat fiind că voi celebra o înmormântare, am coborât la birou pentru o discuție cu un apropiat de familie, menită să cuprindă detalii de organizare, gânduri consolatoare și însemnarea unor date generale despre cel în cauză, așa cum e obișnuit pe aici. Înaintea ochilor mei era un om cu o îmbrăcăminte simplă, ușor ponosită, cu o atitudine închisă și preocupată. Stătea în picioare, dând impresia că vrea să rezolve anevoie ceva. L-am invitat să ia loc și să-mi spună de răposata pentru care a venit, de tipul de relație care îi unește, de eventuale dorințe pe care le are legate de oficierea ritualului. Era vorba de o nonagenară (nimic extraordinar pentru mediul în care trăiesc. Răposații înmormântați în ultima vreme s-ar înscrie în intervalul 1919-1925), care și-a petrecut ultimii ani într-un azil. În fața mea era fiul ei înfiat, nici el neputând să-mi spună de ce. La întrebarea mea cu privire la numărul celor care vor participa la înmormântare, primesc un răspuns care îmi oprește ritmul firesc al clipirii și al respirației: unul singur, "numai eu", adaugă repede, ca să mă lămurească până la capăt. Familie nu avea răposata, iar cei de la azil erau şi ei la rândul lor destul de neputincioşi ca să se mai deplaseze la înmormântarea colegei lor de instituţie. Îmi mai spune că preferă ceva simplu, nu liturghie, deorece cadrul este cât se poate de modest. A încercat să sune pe la nişte îndepărtate rubedenii din alte localităţi, însă lipsa contactului le-a motivat îndeajuns absenţa.

       Mă prezint a doua zi în capela cimitirului. Atmosfera este pustie, fundalul muzical e abia perceptibil, lipseşte orice rumoare, rugăciunea rozariului nu are cine să o recite. Ies şi, spre surprinderea mea, întâlnesc alături de omul meu alte două persoane, despre care îmi spune ulterior că una, ea, este fosta lui soţie, iar cealaltă, el, un necunoscut. Este singura dată când constat lipsa oricărei flori. Încep recitarea rugăciunilor, ne rugăm împreună Tatăl nostru şi intonez cântarea finală (din ritualul de aici!): Îngerii să te conducă în paradis. De ce nu erau mai mulţi la acest moment de despărţire? Doar se întâlnise în lunga ei viaţa cu atâţia. Muriseră chiar toţi? Cum de îngăduise Dumnezeu aşa o plecare din lumea asta? Măcar să fi venit personalul de la azil, sau o parte din el, sau sau măcar unul....Nimeni, Doamne! Murise oare prea târziu? Îmi amintesc de o vorbă de-a lui Petre Ţuţea, în care exprima ideea că e un lucru foarte important să mori la timp. În linia lui Qohelet vorbind, este un timp şi pentru a muri. Murise bătrâna mult peste timpul potrivit ei de a muri? Era parcă nedrept după amarul de ani să o vezi în singurătate. Dar era aşa probabil doar pentru mine. Din perspectiva ei poate nici nu mai avea importanţă. Din perspectiva ei...îmi repet în şoaptă, în dorinţa de a înţelege ceva din aceasta.

      Era de aşteptat pentru mine că va urma să fie dusă la crematoriu. E ceva firesc aici. Îmi amitesc de polemica din ţară legată de Sergiu Nicolaescu. În Graz fiind vicar, din aproape 30 de înmormântari cred că am celebrat vreo 5 la cimitir. Îmi devenise familiar crematoriul. Opţiunea pentru el este motivată (e adevărat, nu exclusiv) financiar. Termin în capelă şi ne îndreptăm spre maşina aflată în aşteptare. Totul se petrece atât de simplu. Ne luăm rămas bun cu toţii, stropind cu apă sfinţită. Termin orice cuvânt de rostit. Mă retrag în sacristie şi ies din nou cu alba în mână. De regulă mă retrag, lăsând îndoliaţii în faţa maşinii. De data asta şi numai de data asta revin. Era totul prea scurt. Pe nesimţite, mă trezesc aliniat celor trei, cu alba şi cu stola în mână. Nu mă mai întreb de ce m-am oprit şi de ce nu am acţionat ca la alte înmormântări. Zăpada cădea în dezordine pe pământ, muzica unduia peste sufletul meu, iar eu priveam pierdut deplasarea cât se poate de înceată a maşinii. Aveam senzaţia că asist la un sfârşit care se consuma uşor sub ochii mei, la o despărţire pe care orice încercare de a o curma o simţeam zadarnică, ba chiar inutilă. Mă aflam într-o dispoziţie aşezată, calmă, proptit parcă pe hotarul dintre viaţa şi moarte, urmărind netulburat traversarea lui de către răposata de care ne-am despărţit. Lipsa multor participanţi îmi facilita amplasarea spirituală parcă în afara lumii. Am rămas numai noi şi cadrul dinaintea mea, din care eu nu eram interesat să văd nimic anume. Adunarea s-a desfăcut repede, eu apucând-o spre biserică, cei doi în direcţia opusă, iar interlocutorul meu din ziua dinaintea înmormântării,venind şovăitor în urma mea. Toţi patru pe drumuri încă pământeşti, cu gândul la drumul, cu sens unic, spre veşnicia cea de dincolo de viaţa aceasta.