Cine va rămâne statornic...

Evanghelia zilei:

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁷ "Nu vă încredeţi în oameni, căci vă vor da pe mâna Sinedriului şi vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸ Veţi fi târâţi înaintea dregătorilor şi a regilor pentru mine, acest lucru va fi o mărturie înaintea lor şi înaintea păgânilor. ¹⁹ Dar când vă vor da pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. ²⁰ Nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Tatălui este acela care va vorbi în voi. ²¹ Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. ²² Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui".

Este greu să ne explicăm de ce pentru numele lui Isus Cristos a existat în istorie atâta ură. Greu îi este și celui care nu are credință în Isus. Parcurgerea chiar și superficială a evangheliilor lămurește pe orice om că în ele nu se ascunde nici o ideologie antiumană, nici un cuvânt care să suscite repulsie sau oroare. De ce au avut cuvintele lui Isus un efect atât de sângeros de-a lungul veacurilor? Nu era firesc ca ele să trezească în oameni iubirea, înțelegerea reciprocă, așa cum atât de ușor se poate deduce din ceea ce spune și face? Figura martirului rămâne din perspectivă pur omenească o enigmă și o interogație. Pentru ce fel de rău este silit un creștin să răspundă cu propria viață?

        Prezicerea lui Isus legată de viitorul ucenicilor poartă cu sine culorile cele mai sumbre. Pe ucenici nu-i așteaptă pe acest pământ prestigiul sau gloria. Cuvintele lor nu se vor bucura de receptivitate. Dimpotrivă, ei vor stârni în ceilalți oameni, cu precădere în cei puternici, ura, în ciuda faptului că predica lor va fi despre iubire și milostivire. În ceasul cumplitei încercări, vor trebui să se justifice și atunci vor avea nevoie de cuvinte potrivite. În această privință nu vor trebui să-și facă griji. Lor le este garantat Duhului Tatălui care va suplini tot ce va fi slăbiciune în ei. El va vorbi în locul lor. Pe cât de dramatic va fi destinul lor pământesc, pe atât de măreață va fi lucrarea lui Dumnezeu în ei. Istoria creștină poate dovedi cu vârf şi îndesat împlinirea a ceea ce a profeţit Isus.

De ce plata unei asemenea uriaşe suferinţe? Găsim răspunsul citind rândurile sfântului Paul, adresate romanilor. Credinţa dă oricărui om o altă simţire a suferinţei. Nu în sensul că îl imunizează în faţa ei sau că-l scuteşte de ea, ci pentru că îi arată rostul: fericirea vieţii veşnice. Creştinul îşi rabdă suferinţa deoarece este fortificat de credinţă, speranţă şi iubire. Şi, atâta vreme cât este statornic, el este învingător, bine ştiind că savoarea victoriei survine abia în viaţa cealaltă. Nu strategiile de evitare a suferinţei trebuie căutate, nu lupta încrâncenată împotriva ei, ci statornicia. Vrednicia de a fi al lui Isus nu constă în performanţe deosebite, ci în faptul de a vrea să fii până la capăt al lui, cu toate adversităţile care apar pe cale.

Când predicatorul găseşte doar asentiment din partea oamenilor, înseamnă că nu a predicat integral învăţătura lui Cristos.     

Compliment de la Isus

către un centurion roman

   Ceea ce ne smulge admiraţia la evanghelia de astăzi nu este minunea vindecării unui sclav, ci credinţa unui centurion pe care Isus nu ezită să o complimenteze. Isus a fost fără îndoială un om de cuvânt, dar şi unul de acţiune. Totuşi, ideea de fond a evangheliei ar vrea să dea prioritate cuvântului. El vrea să se deplaseze, să meargă la faţa locului şi să săvârşească o vindecare printr-un contact nemijlocit cu slujitorul bolnav. Centurionul îşi cunoaşte bine poziţia şi menirea. Şi mai ales nevrednicia! Îşi cunoaşte şi identitatea în mijlocului unui popor care nu era al său. Isus Cristos era un iudeu, era al iudeilor, în timp ce el era roman. Însă un roman de excepţie! Episodul debutează cu medierea pe care un grup de bătrâni evrei o fac în numele lui. Ideea că evreii trăiau sub stăpânirea romană, continuu în vecinătatea milimetrică a vârfului de lance, la limita suportabilităţii se dovedeşte după lectura acestei relatări evanghelice o prejudecată ieftină. Romanii nu erau exterminatori. Ordinea publică şi controlul administraţiei erau principii fundamentale. Pentru religie şi tradiţii locale, ei ştiau să arate multă toleranţă. Centuriorul, ajutând la construirea unei sinagogi, îşi depăşeşte cu mult sfera obligaţiilor care îi revin într-o atare calitate, şi de aici şi simpatia pe care o câştigă în Cafarnaum.  

    Fineţea lui ne apare exemplară, iar cuvintele pe care le foloseşte vizavi de intervenţia lui Isus, memorabile. Nu puteau fi decât preluate de liturghie şi parafrazate în forma pe care o rostim la fiecare celebrare euharistică: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu..."

    Cititorul evangheliei de astăzi nu rămâne fixat neapărat pe miracolul vindecării, pe ultima constatare, cum că sclavul se vindecase, ci pe complimentul formulat de Isus. Să fii complimentat de însuși Fiul lui Dumnezeu, nu pentru bravuri militare, nu pentru rezultate profesionale, ci pentru credință. În tot Israelul nu găsise, ceea ce a aflat la un păgân: o credinţă căreia îi ajunge autoritatea cuvântului. În calitate de centurion, cunoştea el însuşi puterea cuvântului şi forţa care se ascunde în el, mai ales atunci când este rostit din partea unei autorităţi.

    Credibilitatea pe care ţi-o oferă cineva plecând de la cuvintele pe care le rosteşti, este un semn clar de onoare. "E un om de cuvânt" este un compliment scump. Pentru centurion, Isus a fost un om de cuvânt. Isus spune şi se face. În cazul nostru, îi spunem cuvinte şi de multe ori rămânem doar cu ele. Lucrul de care ne-am putea acuza înaintea acestui centurion este că de x-ori am rămas la nivelul cuvintelor. El ne este o pildă, iar cuvintele lui o plăcută împrospătare a credinţei noastre.  

 

 

Când eram copil...

Din nou copil

     Dacă mi s-ar da şansa recapitulării propriei vieţi, şi dacă cineva m-ar întreba ce capitol al trecutului meu aş vrea să-l retrăiesc, şi dacă mi s-ar deschide poarta pentru intrarea în galeriile timpului de până acum, în care s-a înscris întreaga mea viaţă, atunci aş începe să merg înapoi prin anii vieţii, săltând de bucurie până aş ajunge în miezul copilăriei mele, până aş recăpăta toate trăsăturile copilului care am fost altădată. Cred că acest gând îl are la un moment dat orice tânăr, orice adult sau vârstnic, orice om matur în care copilul interior n-a murit, ci vrea să iasă în scenă şi să ia cuvântul.

Aş vrea să fiu din nou copil. Aş fi în stare să invoc motive serioase şi credibile pentru apărarea şi susţinerea dorinţei mele? Nu cumva trebuie să recurg în cazul de faţă la argumente mature, raţionale şi bine ticluite ca să fiu credibil? Dar faptul de a încerca să motivez o asemenea dorinţă nu înseamnă să vreau ceva cu totul copilăresc? Gândurile mi se încurcă, iar cuvintele nu vor să vină în susţinerea străduinţei mele de a fi clar şi pe înţelesul tuturor. Nu. Şi asta pentru că nu mai poate fi ca altădată, cu ani în urmă, în epoca de aur a vieţii mele. Atunci reuşeam, fără nici un efort să vorbesc simplu aşa încât toată lumea să mă înţeleagă "din prima".
    Când eram copil, nu mă gândeam că trebuie să recurg la expresii deosebite, aşa încât să nu cumva să creadă celălalt ceea ce eu nu intenţionam să zic despre el, ci mereu spuneam cum îmi venea pe limbă. Când eram copil şi vorbeam, toate cuvintele mele se refereau la ceva, aveau un conţinut, chiar dacă acesta era din lumea reală sau din cea a poveştilor, chiar dacă era de pe pământ sau din cerul lui Dumnezeu.
     Când eram copil, eram sărac pentru că aveam buzunarele goale şi nu posedam decât foarte puţine lucruri personale, şi eram bogat pentru că niciodată nu m-am gândit că ar trebui să fie pline cu bani; eram sărac pentru că eram lipsit de orice grijă şi de orice problemă, şi eram bogat pentru că n-am simţit niciodată mulţimea preocupărilor şi frământărilor de mai târziu.
     Când eram copil, aveam aşa o fantezie că mă duceam până sus în cer, de câte ori voiam, şi mă plimbam cu uşurinţă printre îngeri şi-i admiram pe sfinţi şi aşa mergeam ţopăind când pe un picioar când pe un altul pe-ntinsul norilor pe care stăteau ei acolo sus, fără ca să simt că nu sunt vrednic să stau cu ei, pentru că inima şi capul îmi erau atunci altfel.
      Când eram copil, lumea era mai simplă şi Pământul avea mai mult pământ decât apă, deoarece tot ce vedeam cu ochii era aproape numai pământ. Când eram copil, credeam în Dumnezeu, în sfinţi, în Isus Cristos şi în Fecioara Maria, în purgator, în iad şi în paradis, în tot ce spunea preotul, fără ca să-mi treacă vreodată prin minte vreo îndoială sau mai ştiu eu ce întrebări.
       Când eram copil, trăiam clipa prezentă cu maximă intensitate, jucându-mă frenetic, fără să-mi pese de viitor, fără să îmi pară rău de ceva din trecut şi fără să tânjesc la ceea ce nu aveam. Când eram copil, mă puneam în pat seara şi visam multe înainte de a închide ochii şi nu-mi păsa că trebuie să mă scol devreme, pentru că ceasul nu suna niciodată pentru mine.
      Când eram copil..."vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil" (cf. 1Cor 13,11) şi în asta nu era chiar nimic rău.

        Acum am devenit matur. Acum gândurile îmi sunt uneori sucite şi judecăţile confuze. Acum realitatea s-a complicat foarte mult şi limbajul meu la fel. Acum Dumnezeu şi credinţa nu-mi mai apar ca altădată. Acum ştiu mai mult şi mă îndoiesc de mai multe. Ştiu că nu tot ceea ce se vede e adevărat; că oamenii pot să spună cuvinte frumoase în spatele cărora sunt fapte false; acum am atâtea sentimente pe care trebuie să le gestionez cu grijă şi cu efort pentru ca să-mi păstrez decenţa şi demnitatea, şi verticalitatea, şi coerenţa cu ceea ce am ales să fac în această viaţă; acum mă trezesc umplut cu repeziciune de ură şi aversiune, de răutate şi gânduri negre sau secătuit în sufletul meu de tot felul de nelinişti. Acum trebuie să am grijă de mine, fără ca să aştept ca cineva să-mi ceară "mânuţa". Acum nu pot să "fug în casă" din calea oamenilor care mă privesc urât şi care îmi dau de-nţeles că nu mă iubesc.

Trei copilasi din parohia Weiz

      Chiar în acest moment îmi dau seama nostalgic că toată copilăria mea, cu tot tezaurul de amintiri pe care îl are, a trecut. Însă copilul care am fost, deşi nu mai poate fi acelaşi niciodată, totuşi mai există în mine; el s-a perpetuat sub unele aspecte şi uneori îl simt vibrând în trupul meu matur. Şi acest lucru l-ar putea spune împreună cu mine oricine. Cine ar reuşi de fapt să elimine cu totul copilul din el? El există de fiecare dată în noi şi poate exista fără întrerupere atunci când renunţăm să fim complicaţi, când ne bucurăm pentru lucrurile simple, când spunem dezinvolt adevărul, când nu avem pofte sau dorinţe costisitoare, când în noi nu este meschinărie şi răutate, când inima ne este curată, când îl iubim pe Dumnezeu cu cele mai curate gânduri şi îl rugăm cu cele mai calde simţăminte, când ne facem timp să privim răsăritul şi să ascultăm cum cântă păsările; când ne jucăm cu cei mici, fără să ne gândim deloc că ne pierdem timpul cu ei.

      Este ziua copilului. Câte nu sunt bucuriile pe care le datorăm noi, cei mari, copiilor? Ce să fie mai cristalin decât ochii lor? Ce mai diafan, decât pielea obrajilor lor? Ce privire mai curată decât cea întâlnită la ei? Unde o nevinovăţie mai mare decât cea din inima lor? Cineva spunea că orice copil care vine în lume e o dovadă că Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi copiii din lumea întreagă. Ne bucurăm împreună cu ei şi o facem trezind copilul din fiecare dintre noi ca să ne lăsăm încântaţi aici pe pământ de atâtea şi atâtea lucruri frumoase şi aşa să fim convinşi de accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

     Eu, în acest sens, vreau să fiu din nou...copil.
(publicat pe 1 iunie 2012)   

Suntem credibili dacă suntem uniţi!

Reflecţia duminicală

      Evangheliile ne spun de multe ori doar că Isus se roagă. Cum se roagă Isus şi ce spune atunci când se roagă, ne descoperă astăzi în evanghelie sfântul Ioan. "Tatăl nostru" e rugăciunea pe care am învăţat-o de la el. N-am putea prelua din evanghelia acestei duminici întreaga rugăciune a lui Isus pentru a o rosti cu buzele noastre, deoarece în unele locuri el vorbeşte în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Isus îl roagă pe Tatăl lui altfel decât îl rugăm noi, deoarece relaţia cu el, Părintele lui ceresc, este una dincolo de orice comparaţie sau asemănare, lucru asupra înţelegerii căruia nu e nevoie să ne străduim pentru că nu ajungem departe.

    Pe noi ne interesează ce anume se roagă Isus, ce-i spune Tatălui. Şi aflăm că el nu se roagă pentru prosperitatea pământului, sănătatea ucenicilor, succesul lor misionar sau alte lucruri lumeşti. Îi stă la inimă în schimb, mai mult decât orice altceva, unitatea apostolilor şi a celor care vor crede cuvântului lor. Pentru ea se roagă cu toată ardoarea. Unitatea creştinilor de toate confesiunile, ne gândim repede. Dacă ea este recuperată, dorul fierbinte al lui Isus Cristos este împlinit. Înainte de a ajunge aşa departe însă, să vedem cum e unitatea din interiorul Bisericii Catolice. Departe de a fi ireproşabilă! Există în Biserica noastră curente conservatoare, rezervate  în faţa oricărei tendinţe justificate de reînnoire şi schimbare, pentru care expresia: Ecclesia semper reformanda (Biserica este mereu reformabilă) nu are nicio acceptabilitate. Ele se opun la orice inovaţie, la orice schimbare în plan eclezial sau liturgic. Există apoi curentele progresiste, nerăbdătoare să introducă schimbări în structura ierarhică a Bisericii, în practicile pastorale, plecând de la considerentul că cele prezente sunt vechi, demodate şi inadecvate timpului nostru; să dea o nouă înţelegere doctrinei sacramentelor, să admită viziuni foarte largi cu privire la preoţie, care nu trebuie să fie doar masculină, ci, de ce nu şi feminină. Există oameni permisivişti în plan moral, dar şi oameni pentru care principiile etice creştine sunt imutabile şi intangibile asemenea unor stânci. La nivelul creştinilor, luaţi la nivel de comunitate şi individual, unitatea este iarăşi

un desiderat şi nu o realitate de zi cu zi.

     De ce ne este greu să fim uniţi? De ce sunt atât de mari diferenţele? Cine ne-a creat atât de diferiţi? Dumnezeu este responsabil pentru diferenţele dintre oameni. El este responsabil pentru varietatea caracterelor, a firilor omeneşti, a temperamentelor, a chipurilor şi mentalităţilor. Am putea admite deosebiri şi în interiorul Sfintei Treimi? Tatăl este Tată pentru că are un Fiu, Fiul este Fiu pentru că are un Tată, Duhul este Duh pentru că este suflat de aceştia ca Iubire a lor. Am reţinut din teologia trinitară că persoanele divine se disting, dar nu se deosebesc. Subtila formulare merită un minut de reflecţie, nu atât în înţelegerea lui Dumnezeu, cât mai ales a noastră, a oamenilor. 

     Isus se roagă pentru unitate, pentru că preţul ei este mare: "ca să creadă că tu m-ai trimis". Dacă nu suntem uniţi, nu suntem credibili. Dacă nu suntem uniţi, lumea nu crede că Isus a fost trimis de Tatăl la noi. E zguduitor acest adevăr, aruncând o privire peste istoria creştinismului! Nu sunt în măsură să fac comentarii şi să încep să detaliez perioade istorice. Mă gândesc doar că marea eroare a multora era aceea de a vedea în unitate uniformitate, când de fapt Dumnezeu a creat diversitate! El este responsabil pentru difersitatea fascinantă şi admirabilă din această lume! El nu a vrut uniformitate. De ce am ceda ispitei de a o instaura noi cu forţa? Ca toţi să fie una, nu înseamnă ca toţi să fie la fel! Iubirea din Sfânta Treime. Iubirea dintre noi. Unitatea şi iubirea...

    

Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!

Mă îndoiesc, deci (şi) cred

      Îmi place duminica a 2- a a Paştelui de mulţi ani, de când eram copil. Îmi place pentru că este numită duminica albă şi că prin asta mă trimite cu gândul la cei care se botezau în primele veacuri de creştinism şi umblau îmbrăcaţi în alb. Încerc să-mi închipui ce privelişte frumoasă se crea în bisericile de atunci, ce încântare şi bucurie spirituală se vedea pe feţele noilor încorporaţi în Biserică. Însă îmi place această duminică mai ales pentru că mi-l pot imagina pe Toma şi tot scenariul legat de întâlnirea lui cu Isus înviat din morţi; încăpăţânarea lui de a crede celorlalţi 10 care îi vorbeau de Isus cel viu şi pretenţiile lui de a-şi pune degetul în coasta lui Isus. Îl privesc "prăbuşit" cu totul înaintea lui Isus Cristos, capitulând în tot ce a fost în sufletul său obstinaţie, dubii, nelămurire şi necredinţă. Altfel decât sub eticheta cu care îl auzeam în timpul anului în fel şi fel de contexte banale: "tu eşti ca Toma necredinciosul", apărea acum în relatarea evangheliei cu scenariul în care el îşi juca pe durata temporală a unei săptămâni necredinţa şi frământările care au culminat într-o splendidă şi neegalată mărturisire de credinţă, de ceilalţi apostoli. Nu simţeam nicio asemănare cu Toma la nivel mental ori emoţional, cu atât mai puțin la nivel spiritual, întrebându-mă mereu cu o subînţeleasă învinuire la adresa lui, cum de a putut să se manifeste aşa. Cum să nu fi găsit el în lăuntrul lui atâta dispoziţie pentru a da crezare confraţilor săi? De ce a îndrăznit să fie necredincios? Cum şi-a permis să nu vrea să creadă? E posibil aşa ceva? Mă plasam singur de partea celor zece ucenici. Nu puteam nicicum să-mi aplic calificativul "necredinciosul".

    
      Figura lui Toma îmi place astăzi, pentru că felul lui de a-şi lucra credinţa şi de a-şi face proprie convingerea că Isus a înviat se regăseşte în mulţi oameni de după el. Toma nu este un caz singular; el este un tip emblematic. În nenumăraţi oameni s-au regăsit frământarea şi zbuciumul său interior, neputinţa dureroasă de a consimţi la conţinuturile credinţei, tentaţia greu de stârpit a tăgadei, cumplita zbatere singuratică între consimţire şi respingere. Câte suflete nu simt incursiunile nemiloase ale întrebărilor care răscolesc dulcile şi liniştitele convingeri de altădată, întrebările care îşi fac intrarea in interiorul fiinţei parcă fără nicio cauză și de nicăieri sau care se nasc din tot felul de lecturi şi experienţe şi care nu mai vor să dea pace! Câte clipe de mistuitoare îndoială care se consumă în sufletul atâtora, mai ales în cel al tinerilor, în care parcă nimic nu mai este trainic şi asigurat în edificiul credinţei şi în care totul înclină să ia distanță rând pe rând de tot ce ține de universul credinței și al lui Dumnezeu! Aşadar credinţă şi îndoială! A cui să fie acestea două şi confruntarea dintre ele? A celor imaturi şi mici în credinţă? A minţilor ştiinţifice? A celor care stabilesc drept adevărat doar ceea ce poate fi supus verificării simţurilor? A celor nefamiliarizaţi cu cele sacre? Ca să arăt că nu este numai a acestora, şi că, în realitate, priveşte şi pe cele mai alese şi lucrate suflete în viaţa spirituală, voi reda câteva cuvinte dintr-o mărturisire a sfintei Tereza a Pruncului Isus: "M-au chinuit gânduri oribile. Modul de a gândi al celor mai răi materialişti m-a asaltat: mai târziu va explica ştiinţa totul pe cale naturală". Nu cred că există om în credința căruia să nu fie puțin din îndoiala și necredința lui Toma, chiar în cea mai diluată sau diminuată formă. Și cât este de trist că în cazul atâtora durează poate ani de zile! Necredinţa lui Toma s-a consumat la opt zile după înviere, când Isus era la a doua întâlnire cu ucenicii. Prima întâlnire, din seara Paştelui, o ratase Toma. Pe asta nu şi-a mai permis s-o rateze. Prea îl răscoliseră spusele despre învierea lui Isus. A ţinut să se convingă singur, a vrut printr-o atingere să spulbere orice obscuritate, orice rest de îndoială. Cadrul pentru aşa ceva i-a fost oferit de însuşi Isus care l-a invitat să facă ce și-a fixat în minte, numai să creadă! Și Toma, încolțit parcă din toate părțile, împins până în fața celei mai impozante evidențe, crede!

     Vorbind mai sus de îndoială, mi-a venit în minte Decartes și teoria lui științifică: dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. Aș îndrăzni să reformulez (că doar n-aş fi primul şi nici n-ar fi prima reformulare!!!) silogismul cartegian: dubito, ergo credo, credo, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cred. Dacă mă îndoiesc, înseamnă că încă mai cred. În orice credință se poate ascunde o fărâmă de îndoială. Însă inversând întrebarea, se poate spune și că în marile îndoieli persistă măcar puțină credință? Dacă te îndoiești, înseamnă că te îndoiești de ceea ce încă mai ai în tine, adică de credință, respectiv de necredință, îndoiala fiind faza dinaintea opțiunii definitive pentru una sau alta. Un proverb japonez scurt sună așa: dacă mergi, să mergi; dacă stai, să stai. Niciodată să nu eziți! De-ar fi atât de ușor să aplici cuvintele acestea și pentru domeniul credinței! Dar nu e așa! Aici ești invitat să crezi incredibilului și să mărturisești invizibilul. Evidența în fața căreia a stat Toma, nu ne este acordată și nouă. Noi totuși ne gândim că-l putem întrece pe Toma pentru că Isus ne rezervă nouă fericirea celor care nu văd și totuși cred. De fapt, avem încotro? Mă întreb câți dintre noi, având șansa vederii directe a lui Isus, șansa lui Toma, n-ar opta mai degrabă pentru ea, decât pentru fericirea celor care cred fără să vadă? Și pe câți n-ar elibera o asemenea șansă, să fie ea și de o secundă, de multele și chinuitoarele zbateri între credință și necredință? Dar mă mai întreb: de ce nu l-am crede toți pe Toma care a mers până la ultima probă, care a văzut cu ochii lui? De ce nu l-am crede cu toții pe acest om extrem de realist, făcut dintr-o bucată, care nu se dă mulțumit doar cu zvonuri și vorbe, care e departe de a fi un visător sau iluzionist? De ce n-am găsi în el un reprezentant în stare să eradicheze definitiv din toţi, din noi toţi, orice îndoială şi orice suspiciune?

    
      Sunt oameni privilegiați cu o credință curată, constantă, senină, nezdruncinată şi neîncercată. Ce-i drept, puțini, foarte puțini. Așa o credință este, din punctul meu de vedere, pur și simplu un dar, un dar la cerului. Dar în majoritatea cazurilor, în marea familie a credincioșilor, credința are ingredientul (neplăcut!?) al îndoielii. E foarte comod fără îndoieli, însă dacă ele există, atunci ele trebuie să ducă la...mai multă credință. Dacă mă îndoiesc, asta înseamnă că în mine credința e în mișcare, în mine se petrec transformări și prin însăşi îndoială pot accede la mai multă credinţă. Îndoiala nu va putea să mă aducă în fața unei necredințe pure. Nimeni nu-și va putea argumenta convingerea că tot ce conține credința este un mare fals. Nimeni nu va reuși asta! Se poate vedea asta și la Cioran și la alți gânditori care acuză că nu găsesc în ei capacitatea de a crede. Asta e altceva! Nu voi putea eu demonstra de ce mai degrabă cred decât nu cred. Nu voi putea explica ce înseamnă să cred. Însă nici necredinciosul nu-mi va putea aduce argumente care să mă convingă că de fapt nu este nimic de crezut.

Mă întorc la apostolul Toma și-l aud rostind, cutremurat de înfățișarea divina a lui Isus: Domnul meu și Dumnezeul meu! Îi mulțumesc Domnului pentru credința pe care o am împreună cu toți cei care cred în ceea ce cred și eu. De va fi să se infiltreze îndoieli în multele încăperi ale sufletului meu, le voi primi şi-l voi ruga pe Domnul nostru să nu mă lipsească de harul său pentru a le depăşi, ca să pot să dobândesc mai multă, din ce în ce mai multă credinţă!

Calea Crucii...pe zăpadă

Împreună, alături de Isus

      Astăzi a nins toată ziua. Şi norii încă nu s-au golit. Cum să nu fie de mirare din moment ce în timpul Crăciunului erau în repaus? Cu câteva săptămâni în urmă a fost trecut în programul parohiei Calea Sfintei Cruci în natură, într-un sătuleţ situat în mijlocul pădurilor, un fel de filială a parohiei. Vremea de afară a ridicat în mine un troian de scepticism cu privire la respectarea lui. Mă aşteptam să primesc un telefon din partea organizatoarei din sat, prin care să fiu informat că anul acesta nu mai are loc, că oamenii n-or să iasă din case, că e frig şi întuneric. Telefonul l-am primit, însă pentru a afla că programul se va respecta în ciuda vremii şi că dânsa se aşteaptă la o prezenţă mai redusă, dar totuşi considerabilă, de oameni. I-am răspuns, fără să implic seriozitate maximă în cuvintele mele, că va fi un eveniment de credinţă ceea ce se va întâmpla în sat în această seară. Brusc am început să fiu nedumerit cu privire la ora începerii: de ce tocmai ora 19.00? E şi frig, dar e pe deasupra şi întuneric. De ce aşa târziu?  Copiii erau şi mai devreme acasă, nu mai spun oamenii: nu-s industriaşi.

      Plec de acasă cu maşină. Nu uit să iau cu mine staţia şi microfonul, gândind în sinea mea că vor fi oricum inutile pentru puţinii temerari, însă fac cum mi se spune, şi, ajuns în faţa responsabilei cu organizarea, o întreb cu mirare, din ce motiv ora târzie. Îmi dezvăluie repede motivul: oamenii satului sunt ţărani (nu are nicio conotaţie peiorativă termenul!) şi începând cu orele 17.00 ei trebuie să-şi mulgă vacile! Răspunsul l-am întâmpinat cu un scurt blocaj verbal. Era simplu şi adevărat. Acum mergeam spre ei pe jos, prin zăpadă. Când am ajuns la locul adunării, am rămas uimit. Acolo aşteptau 50-60 de oameni, de toate vârstele. Un domn era pregătit cu chitara în mână, doi-trei cu lanterne, făclii; copiii erau instruiţi să citească textele de la staţiuni şi de la rugăciunea credincioşilor. Pe aceşti creştini, familiarizaţi cu pădurea, cu iarna şi cu natura în toate înfăţişările ei, pare să nu-i fi deranjat prea tare ce se întâmplă afară. Recunoşteau că nu e vreme de Calea Crucii, de Săptămână Mare, ci mai degrabă de Rorate, de Advent. Ne-am rugat împreună, am cântat, am recitat rozariul.       

   Eram silit să recunosc că în această seară în acel sat a avut loc realmente un eveniment de credinţă. Era sacrificiul mic adus în faţa marelui sacrificiu săvârşit de Isus pentru noi toţi; era un drum de credinţă pe care în această Săptămână Mare l-am străbătut împreună. Îi mulţumesc lui Isus pentru această seară, pentru toţi cei cu care m-am rugat şi am cântat. Reţin şi împărtăşesc ceea ce am citit astăzi undeva:

   A evita Crucea lui Isus e totuna cu a ocoli pe o stradă care este o fundătură!

Câteva imagini făcute de un fotograf neexperimentat, care se semnează pentru acest articol.     

      

Anul credinţei

Doamne, cred. Ajută necredinţei mele! (Mc 9,24)

   

     Astăzi, 11 octombrie 2012, noi, creştinii Bisericii Romano-Catolice, am început Anul Credinţei, la  exact 50 de ani de la deschiderea lucrărilor celui de-al II-lea conciliu din Vatican (1962-1965). După ce am avut anul paulin şi apoi cel dedicat preoţiei, papa ne invită acum să parcugem anul dedicat credinţei noastre prin meditaţie, reflecţie personală, celebrări liturgice, cateheze şi alte manifestări creştine. 

    Avem la dispoziţie atâtea materiale, avem un acces fantastic la atâtea documente şi lucrări prin intermediul internetului, cum cei de acum 50 de ani nu au visat să poată avea. Avem un instrumentar fantastic, avem vorbitori erudiţi şi cărţi nenumărate. Ne rămâne să ne întrebăm serios în ce fel avem noi credinţa din toate acestea. 

     E un privilegiu atât de mare să poţi să crezi, e o sursă dătătoare de atâta pace şi echilibru să ai credinţă în Dumnezeu. Starea sufletului celui care nu are credinţă este demnă de compasiune. Acest lucru nu-l spun gândindu-mă doar la profilul moral sau imoral al faptelor lui, ci, mult mai mult, la viaţa şi sensul lui în această lume. De aceea, diferenţierea oamenilor se conjugă şi pe binomul a avea sau a nu avea credinţă.

     În titlul acestui articolaş am redat strigătul unui tată care vrea cu orice preţ ca baiatul lui să fie vindecat. Pentru cel care crede, toate sunt cu putinţă, îi spune Isus. Iar tatăl: Doamne cred. Ajută necredinţei mele! Este o rugăciune atât de intensă şi de sensibilă în aceste câteva cuvinte: ajută necredinţei mele! Cum putem să le înţelegem? Din ce inimă au izvorât ele? Cum să vină Isus Cristos în ajutorul necredinţei noastre? Cât de mult ni se poate subţia firul credinţei? Ce răspunsuri se pot găsi la aceste întrebări şi de unde vin ele spre sufletul nostru?

     Suntem în această viaţă cu noi înşine, cu familiile noastre, cu prietenii şi cu cei pe care viaţa i-a pus în preajma noastră. Suntem şi cu Biserica din care facem parte. Sau nu mai suntem. Papa Benedict al XVI-lea ne invită să ne revizuim atitudinile fundamentale cu privire la viaţa noastră în fața credinței. Merită să citim ce ne scrie în documentul Porta fidei. Sper să fie un text accesibil pentru orice cititor. Pentru o succintă introducere, merită să citim şi ce a scris PS Petru Gherghel în scrisoarea pastorală cu ocazia anului credinţei. Sunt şi atâţia alţii de la care avem mărturii bune, în numele credinţei și pentru afirmarea ei. Să ne lăsăm introduşi în spiritul Bisericii care vrea ca noi toţi să luminăm cu credinţa noastră.

     Sunt mulţi cei care cred. Sunt mulţi şi cei care nu cred, care nu au crezut niciodată, care au încetat să creadă sau care nu știu de ce ar fi bine să înceapă să creadă. Ceea ce face Biserica noastră în acest an, prin toate manifestările ei, sper să fie o interogație serioasă pentru cei din ultimele categorii, și un imbold. Mă bucur să scriu în decursul acestui an lucruri legate de credință pe acest blog. Să fie spre afirmarea credinţei noastre, spre conştientizarea valorii ei şi spre edificarea întregii noastre vieţi în Dumnezeu, cel Unic în fiinţă şi întreit în Persoane, prin asistenţa, ocrotirea şi mijlocirea Maicii Preacurate, Maria.  



Isus s-a rugat astfel

Reflecţie la evanghelia duminicii

      Ne este prea bine cunoscut pentru ce se roagă oamenii, în ce scop apelează la Dumnezeu, ce îi cer în cuvintele pe care le exprimă ei înşişi de la ei sau din ce au învăţat de la alţii. Într-o postare anterioară, am văzut ce îi cere Efrem Sirul în rugăciunea sa lui Dumnezeu. Sunt lucruri ce ţin de viaţa spirituală, care sensibilizează poate prea puţin pe acei oameni care trăiesc numai în această lume şi pentru ea. Cum trebuie să ne rugăm şi ce să-i spunem lui Dumnezeu? Am fost întrebat în mai multe rânduri: cu ce intenţie să mă rog pentru tine? Ai putea să-mi spui pentru ce? Simţeam că e nevoie să mă concentrez, să-mi adun gândurile. Ce aş vrea să-i cer lui Dumnezeu? Cineva vrea să mijlocească prin rugăciunea lui pentru mine. Trebuie să fiu atent, pentru că nu tot ceea ce cer, voi primi, şi, din experienţă, îmi e deja cunoscut că nu tot ce am primit, a fost ceea ce am şi cerut. Nu am dreptul să sper la orice. Că Dumnezeu nu îmi dă orice, îmi este limpede. Şi bine face, pentru că eu chiar nu am nevoie de orice, iar de unele lucruri sub nicio formă, pentru că mai mult m-ar încurca. Pe ce anume voi pune accentul? Cum va trebui să sune în urechile lui Dumnezeu cererile mele? Pe ce criterii să mi le formulez?  Cine spune că rugăciunea este o ocupaţie uşoară, se înşală grav. Rugăciunea este o activitate grea, care cere concentraţie, adunarea simţurilor din risipirea lor frecventă şi focalizarea lor spre cele mai importante lucruri, care au rezonanţa veşniciei în ele.

N-aş vrea astăzi decât să-l privim pe Isus Cristos în ipostaza în care el însuşi este un rugător. Nu se roagă în calitatea sa de Dumnezeu, ci în aceea de Cap al Trupului mistic. Se roagă în numele membrelor acestui Trup către Tatăl şi pentru ele, cum învaţă sfântul Augustin. Se roagă şi pentru că este Marele Preot al Bisericii sale. Isus "şi-a ridicat ochii spre cer", ne destăinuie sfântul Ioan, şi s-a rugat. Şi nu cred că îmi este greşit gândul că Isus, odată cu ochii, a ridicat tot ceea ce avea uman în persoana sa, la cer. Câtă ardoare şi ce intonaţie tainică a avut Isus Cristos în rugăciunea sa! Ce putere inimitabilă de unire cu Tatăl lui a făcut să iasă aceste cuvinte din gura sa divină! Cât de esenţiale şi indispensabile erau pentru creştini lucrurile pe care el le cerea de la Tatăl!

Isus s-a rugat astfel: păstrează-i în credinţă pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi! De cât de importantă este credinţa, îţi dai seama abia în absenţa ei sau când te confrunţi cu reversul ei. Când nu o vezi la atâţia oameni din jurul tău, chiar ajungi să te întrebi de ce o ai tu. Cu ce te diferenţiază sau cu ce te ajută pe tine? De ce anume se lipsesc cei care se abţin să creadă? Cum poți să evaluezi justificările pe care le aduc oamenii în favoarea necredinţei lor? Pentru mulţi dintre noi, credinţa este o calitate a vieţii noastre, ceva cu care ne-am născut şi am crescut, fără să ne gândim vreodată la cum am arăta din punct de vedere mental şi comportamental fără credinţă în noi. De ce se roagă Isus pentru credinţă şi pentru păstrarea ei? Mi-am dat seama în mediul în care trăiesc ce mare privilegiu este să te numeri printre cei care cred. Şi am ajuns la convingerea că este o mare favoare să poţi crede cu uşurinţă toată viaţa, acţionând ca un anesteziat la semnalele nocive din exteriorul tău care vor să chinuie şi să anihileze convingerile tale, pe acelea nefundate pe nici o argumentare raţională, ci doar pe...credinţă. Adânceşti înţelegerea anumitor lucruri doar când stai în faţa opusului lor. Isus se roagă pentru credinţă. Pentru ceva generic? Pentru ceva omniprezent în societatea oamenilor din care fac parte?!? Pentru ceva de la sine înţeles? Nu, pentru ceva care, din păcate, nu mai e de la sine înţeles. "Păstrează-i în credinţă!" Isus a ştiut bine, penetrând cu acei ochi ridicaţi la cer toată desfăşurarea istoriei umane şi a celei creştine, că păstrarea credinţei cere voinţă, cere să rămâi de partea a ceea ce îţi rămâne de neînţeles: să rămâi de partea lui Isus, a Fiului lui Dumnezeu, când ceilalţi de mult deja au luat distanţă de el; înseamnă să rezişti la orice provocară intelectuală, încăpăţânându-te să-ţi spui: eu contez şi mă bazez pe Isus orice mi s-ar spune împotriva lui; înseamnă să respingi orice gând născut în tine în iureşul îndoielilor sau  al clipelor sterile din nopţile fără somn şi fără linişte, care ţi-ar spune că totul, şi deci şi tu, se termină din nimicul din care ar fi început. Şi încă atâtea altele. Să mă păstreze în credinţă îl rog şi eu pe Dumnezeu astăzi, pentru că eu cu puterea mea, mi-e teamă că nu voi reuşi, şi, Doamne fereşte, ce poate să iasă din mine, cu o minte şi o inima necredincioase.

Isus ştie cine este adversarul nostru, de aceea îl roagă pe Tatăl: "păzeşte-i de Cel Rău". Suntem nestatornici şi fragili; suntem vulnerabili şi atât de delăsători. Câţi nervi nu îţi faci, constatând cu tristeţe că Cel Rău face cu tine de multe ori cam ce vrea el! Ceea ce trebuie pus pe seama lui nu e doar contrastul între creştini şi ceilalţi, ci mai ales disensiunea între creştini. Noi creştinii îl percepem pe Isus atât de diferit. Între noi este atâta neînţelegere şi de multe ori ură. Ne jucăm pe credibilitatea lui Isus în faţa celor care nu sunt creştini. La inima lui Isus stă unitatea noastră, armonia dintre noi.  

    Isus ne lasă să înţelegem de ce avem nevoie: consfinţeşte-i în adevăr. Cine este adevărul? Evanghelistul scrie ca să fie clar pentru toată lumea: Cuvântul tău este adevărul, adică, conform originalului, logos-ul tău este adevărul. Nu mă limitez doar să rostesc adevărul, ci să fiu consfinţit în adevăr, în adevărul care este pentru mine şi pentru cei care cred ca şi mine unul: Isus Cristos.

      Îl rog pe Isus şi împreună cu el pe Tatăl să mă păstreze cu orice preţ în credinţă şi să mă păzească de Cel Rău. Cei care cred şi care aşa vor să rămână toată viaţa, credincioşi, posedă adevărul. Numai cel care are credinţă, posedă tot adevărul, nu pe cel matematic sau logic, ci pe cel metafizic, adica adevărul despre rostul şi sensul vieţii, adevărul în formă de persoană: Isus Cristos.  

     Pentru tine şi pentru mine s-a rugat Isus. Şi el s-a rugat atunci şi în această duminică astfel şi îi mulţumesc.

În cortul Mariei cu cei de la Iaşi

Întâlnire la Mariazell,

Bazilica Nașterii Maicii Domnului

      Această zi îmi rămâne în memorie pentru că poartă amprentă mariană. Am plecat şi eu, ieri 17 mai, în pelerinaj singur spre Mariazell, locul principal de pelerinaj marian din Austria pentru a o întâlni pe Fecioara Maria, dar nu singur, ci împreună cu grupul de pelerini veniţi de la Iaşi. A fost totul atât de concentrat şi intens, plăcut și îmbietor. Am salutat chipuri dragi și oameni de bunăvoință. M-am bucurat să-i revăd pe pr. paroh al Catedralei din Iași, Iosif Dorcu, pe pr. Alois Fechet, pr. Vasile Petrișor; să salut persoane dragi de la Iași și altele alăturate lor din Satu Mare, de la Sibiu. Împreună formam o unitate în jurul Preacuratei.

       Cuvintele din titlu nu le-am pus la întâmplare. Mariazell înseamnă de fapt cortul Mariei, aşa cum mi-a spus un călugăr de acolo, dar şi încăpere rudimentară în care iniţial a stat statuia.  În intimitatea Maicii Domnului ne-am strâns și noi astăzi pentru a celebra sfânta Liturghie, pentru a-i cânta și a o încânta. Pentru a arăta apartenența noastră comună, domnul Emil, așa cum se vede în imagini, s-a făcut purtătorul steagului național. Am pășit în curtea bazilicii intonând cântări. Așa am înaintat până în fața altarului unde este statuia Maicii Domnului, o statuie veche din secolul XII. Acolo am stat în rugăciune tăcută înaintea Celei care mijlocește har. A urmat sfânta Liturghie, după care alte clipe petrecute în bazilică.

      Survolând peste veacurile de istorie creștină a acestei localități, nu poți decât să te minunez de lucrarea pe care Sfânta Fecioară o face pentru oameni și între oameni. Mariazell-ul a fost inițial o bisericuță. Statuia a fost purtată de un preot dintr-o localitată învecinată. Acesta, în drumul lui spre Mariazell, conform unei tradiții, a așezat-o într-un cort, de aici derivându-i și numele: Mariazell. În secolul al XIV-lea s-a construit o biserică gotică cu turnul alb, actualmente în mijloc. Între anii 1644-1683 s-au construit celelalte doua turnuri laterale în stil baroc. Altarul harului (Gnadenaltar), unde este statuia Maicii Domnului, a rămas în mijlocul bazilicii. În anul 1907, biserica a fost ridicată la rangul de basilica minor. O renovare recentă (1992-2007) o redă în toată splendoarea și claritatea culorilor, a reprezentărilor picturale și a altarelor principale și secundare din interiorul ei.

     Biserica are șapte clopote, primind fiecare dintre ele nume de sfinți, cum ar fi Benedict, Rupert, Florian. Primul este denumit clopotul Cristos-Rege. Sunetele sunt fixate pe diferite tonalități și pentru diferite momente ale zilei și în funcție de sărbători. În bazilică sunt patru orgi. Orga pricipală este în spatele bazilicii (imaginea de jos). Realizarea și înveșmântarea ei cu forme și motive în stil baroc a fost finalizată în anul 1739.

    Locul principal din bazilică este desigur Altarul harului, care adăpostește statuia Maicii Domnului. În anul 2008, când bazilica a aniversat 850 de existență, Madona a primit din partea papei Benedict al XVI-lea trandafirul de aur, o distincție specială. În fața acestei statui de 48 cm, mereu înveșmântată în funcție de culorile liturgice, îngenunchează în fiecare an, în sezonul deschis pelerinajelor peste 1 milion de pelerini din întreaga lume.  

Mariazell-lul este un sat aflat într-o zonă muntoasă, în care poți să inspiri aer curat, să te bucuri de natură virgină. Acest lucru îți facilitează înălțarea minții spre Dumnezeu și contemplarea chipului Fecioarei Maria. Bazilica în interior e plină de reprezentări picturale și te invită să îți ridici ochii spre cer și să accepți milostivirea lui Dumnezeu care vine spre tine prin mijlocirea Preacuratei.  

M-am bucurat personal să petrec câteva clipe de rugăciune cu cei veniți de acasă, să cânt împreună cu ei și să celebrăm jertfa euharistică. Vârstele sunt diferite, ocupațiile variate, însă aceeași conștiință, și anume că toți sunt copiii aceleași Mame cerești. Pelerinajul lor continuă și următoarele zile. Eu le doresc zile umplute de iubirea și ocrotirea Macii Domnului. 

Ma îndoiesc, deci (și) cred

Îmi place duminica a 2- a a Paştelui de mulţi ani, de când eram copil. Îmi place pentru că este numită duminica albă şi că prin asta mă trimite cu gândul la cei care se botezau în primele veacuri de creştinism şi umblau îmbrăcaţi în alb. Încerc să-mi închipui ce privelişte frumoasă se crea în bisericile de atunci, ce încântare şi bucurie spirituală se vedea pe feţele noilor încorporaţi în Biserică. Însă îmi place această duminică mai ales pentru că mi-l pot imagina pe Toma şi tot scenariul legat de întâlnirea lui cu Isus înviat din morţi; încăpăţânarea lui de a crede celorlalţi 10 care îi vorbeau de Isus cel viu şi pretenţiile lui de a-şi pune degetul în coasta lui Isus. Îl privesc "prăbuşit" cu totul înaintea lui Isus Cristos, capitulând în tot ce a fost în sufletul său obstinaţie, dubii, nelămurire şi necredinţă. Altfel decât sub eticheta cu care îl auzeam în timpul anului în fel şi fel de contexte banale: "tu eşti ca Toma necredinciosul", apărea acum în relatarea evangheliei cu scenariul în care el îşi juca pe durata temporală a unei săptămâni necredinţa şi frământările care au culminat într-o splendidă şi neegalată mărturisire de credinţă, de ceilalţi apostoli. Nu simţeam nicio asemănare cu Toma la nivel mental ori emoţional, cu atât mai puțin la nivel spiritual, întrebându-mă mereu cu o subînţeleasă învinuire la adresa lui, cum de a putut să se manifeste aşa. Cum să nu fi găsit el în lăuntrul lui atâta dispoziţie pentru a da crezare confraţilor săi? De ce a îndrăznit să fie necredincios? Cum şi-a permis să nu vrea să creadă? E posibil aşa ceva? Mă plasam singur de partea celor zece ucenici. Nu puteam nicicum să-mi aplic calificativul "necredinciosul".

Figura lui Toma îmi place astăzi, pentru că felul lui de a-şi lucra credinţa şi de a-şi face proprie convingerea că Isus a înviat se regăseşte în mulţi oameni de după el. Toma nu este un caz singular; el este un tip emblematic. În nenumăraţi oameni s-au regăsit frământarea şi zbuciumul său interior, neputinţa dureroasă de a consimţi la conţinuturile credinţei, tentaţia greu de stârpit a tăgadei, cumplita zbatere singuratică între consimţire şi respingere. Câte suflete nu simt incursiunile nemiloase ale întrebărilor care răscolesc dulcile şi liniştitele convingeri de altădată, întrebările care îşi fac intrarea in interiorul fiinţei parcă fără nicio cauză și de nicăieri sau care se nasc din tot felul de lecturi şi experienţe şi care nu mai vor să dea pace! Câte clipe de mistuitoare îndoială care se consumă în sufletul atâtora, mai ales în cel al tinerilor, în care parcă nimic nu mai este trainic şi asigurat în edificiul credinţei şi în care totul înclină să ia distanță rând pe rând de tot ce ține de universul credinței și al lui Dumnezeu! Aşadar credinţă şi îndoială! A cui să fie acestea două şi confruntarea dintre ele? A celor imaturi şi mici în credinţă? A minţilor ştiinţifice? A celor care stabilesc drept adevărat doar ceea ce poate fi supus verificării simţurilor? A celor nefamiliarizaţi cu cele sacre? Ca să arăt că nu este numai a acestora, şi că, în realitate, priveşte şi pe cele mai alese şi lucrate suflete în viaţa spirituală, voi reda câteva cuvinte dintr-o mărturisire a sfintei Tereza a Pruncului Isus: "M-au chinuit gânduri oribile. Modul de a gândi al celor mai răi materialişti m-a asaltat: mai târziu va explica ştiinţa totul pe cale naturală". Nu cred că există om în credința căruia să nu fie puțin din îndoiala și necredința lui Toma, chiar în cea mai diluată sau diminuată formă. Și cât este de trist că în cazul atâtora durează poate ani de zile! Necredinţa lui Toma s-a consumat la opt zile după înviere, când Isus era la a doua întâlnire cu ucenicii. Prima întâlnire, din seara Paştelui, o ratase Toma. Pe asta nu şi-a mai permis s-o rateze. Prea îl răscoliseră spusele despre învierea lui Isus. A  ţinut să se convingă singur, a vrut printr-o atingere să spulbere orice obscuritate, orice rest de îndoială. Cadrul pentru aşa ceva i-a fost oferit de însuşi Isus care l-a invitat să facă ce și-a fixat în minte, numai să creadă! Și Toma, încolțit parcă din toate părțile, împins până în fața celei mai impozante evidențe, crede! 

Vorbind mai sus de îndoială, mi-a venit în minte Decartes și teoria lui științifică: dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. Aș îndrăzni să reformulez (ca doar n-aş fi primul şi nici n-ar fi prima reformulare!!!) silogismul cartegian: dubito, ergo credo, credo, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cred. Dacă mă îndoiesc, înseamnă că încă mai cred. În orice credință se poate ascunde o fărâmă de îndoială. Însă inversând întrebarea, se poate spune și că în marile îndoieli persistă măcar puțină credință? Dacă te îndoiești, înseamnă că te îndoiești de ceea ce încă mai ai în tine, adică de credință, respectiv de necredință, îndoiala fiind faza dinaintea opțiunii definitive pentru una sau alta. Un proverb japonez scurt sună așa: dacă mergi, să mergi; dacă stai, să stai. Niciodată să nu eziți! De-ar fi atât de ușor să aplici cuvintele acestea și pentru domeniul credinței! Dar nu e așa! Aici ești invitat să crezi incredibilului și să mărturisești invizibilul. Evidența în fața căreia a stat Toma, nu ne este acordată și nouă. Noi totuși ne gândim că-l putem întrece pe Toma pentru că Isus ne rezervă nouă fericirea celor care nu văd și totuși cred. De fapt, avem încotro? Mă întreb câți dintre noi, având șansa vederii directe a lui Isus, șansa lui Toma, n-ar opta mai degrabă pentru ea, decât pentru fericirea celor care cred fără să vadă? Și pe câți n-ar elibera o asemenea șansă, să fie ea și de o secundă, de multele și chinuitoarele zbateri între credință și necredință? Dar mă mai întreb: de ce nu l-am crede toți pe Toma care a mers până la ultima probă, care a văzut cu ochii lui? De ce nu l-am crede cu toții pe acest om extrem de realist, făcut dintr-o bucată, care nu se dă mulțumit doar cu zvonuri și vorbe, care e departe de a fi un visător sau iluzionist? De ce n-am găsi în el un reprezentant în stare să eradicheze definitiv din toţi, din noi toţi, orice îndoială şi orice suspiciune? 

Sunt oameni privilegiați cu o credință curată, constantă, senină, nezdruncinată şi neîncercată. Ce-i drept, puțini, foarte puțini. Așa o credință este, din punctul meu de vedere, pur și simplu un dar, un dar la cerului. Dar în majoritatea cazurilor, în marea familie a credincioșilor, credința are ingredientul (neplăcut!?) al îndoielii. E foarte comod fără îndoieli, însă dacă ele există, atunci ele trebuie să ducă la...mai multă credință. Dacă mă îndoiesc, asta înseamnă că în mine credința e în mișcare, în mine se petrec transformări și prin însăşi îndoială pot accede la mai multă credinţă. Îndoiala nu va putea să mă aducă în fața unei necredințe pure. Nimeni nu-și va putea argumenta convingerea că tot ce conține credința este un mare fals. Nimeni nu va reuși asta! Se poate vedea asta și la Cioran și la alți gânditori care acuză că nu găsesc în ei capacitatea de a crede. Asta e altceva! Nu voi putea eu demonstra de ce mai degrabă cred decât nu cred. Nu voi putea explica ce înseamnă să cred. Însă nici necredinciosul nu-mi va putea aduce argumente care să mă convingă că de fapt nu este nimic de crezut. 

Mă întorc la apostolul Toma și-l aud rostind, cutremurat de înfățișarea divina a lui Isus: Domnul meu și Dumnezeul meu! Îi mulțumesc Domnului pentru credința pe care o am împreună cu toți cei care cred în ceea ce cred și eu. De va fi să se infiltreze îndoieli în multele încăperi ale sufletului meu, le voi primi şi-l voi ruga pe Domnul nostru să nu mă lipsească de harul său pentru a le depăşi, ca să pot să dobândesc mai multă, din ce în ce mai multă credinţă!