Suntem credibili dacă suntem uniţi!

Reflecţia duminicală

      Evangheliile ne spun de multe ori doar că Isus se roagă. Cum se roagă Isus şi ce spune atunci când se roagă, ne descoperă astăzi în evanghelie sfântul Ioan. "Tatăl nostru" e rugăciunea pe care am învăţat-o de la el. N-am putea prelua din evanghelia acestei duminici întreaga rugăciune a lui Isus pentru a o rosti cu buzele noastre, deoarece în unele locuri el vorbeşte în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Isus îl roagă pe Tatăl lui altfel decât îl rugăm noi, deoarece relaţia cu el, Părintele lui ceresc, este una dincolo de orice comparaţie sau asemănare, lucru asupra înţelegerii căruia nu e nevoie să ne străduim pentru că nu ajungem departe.

    Pe noi ne interesează ce anume se roagă Isus, ce-i spune Tatălui. Şi aflăm că el nu se roagă pentru prosperitatea pământului, sănătatea ucenicilor, succesul lor misionar sau alte lucruri lumeşti. Îi stă la inimă în schimb, mai mult decât orice altceva, unitatea apostolilor şi a celor care vor crede cuvântului lor. Pentru ea se roagă cu toată ardoarea. Unitatea creştinilor de toate confesiunile, ne gândim repede. Dacă ea este recuperată, dorul fierbinte al lui Isus Cristos este împlinit. Înainte de a ajunge aşa departe însă, să vedem cum e unitatea din interiorul Bisericii Catolice. Departe de a fi ireproşabilă! Există în Biserica noastră curente conservatoare, rezervate  în faţa oricărei tendinţe justificate de reînnoire şi schimbare, pentru care expresia: Ecclesia semper reformanda (Biserica este mereu reformabilă) nu are nicio acceptabilitate. Ele se opun la orice inovaţie, la orice schimbare în plan eclezial sau liturgic. Există apoi curentele progresiste, nerăbdătoare să introducă schimbări în structura ierarhică a Bisericii, în practicile pastorale, plecând de la considerentul că cele prezente sunt vechi, demodate şi inadecvate timpului nostru; să dea o nouă înţelegere doctrinei sacramentelor, să admită viziuni foarte largi cu privire la preoţie, care nu trebuie să fie doar masculină, ci, de ce nu şi feminină. Există oameni permisivişti în plan moral, dar şi oameni pentru care principiile etice creştine sunt imutabile şi intangibile asemenea unor stânci. La nivelul creştinilor, luaţi la nivel de comunitate şi individual, unitatea este iarăşi

un desiderat şi nu o realitate de zi cu zi.

     De ce ne este greu să fim uniţi? De ce sunt atât de mari diferenţele? Cine ne-a creat atât de diferiţi? Dumnezeu este responsabil pentru diferenţele dintre oameni. El este responsabil pentru varietatea caracterelor, a firilor omeneşti, a temperamentelor, a chipurilor şi mentalităţilor. Am putea admite deosebiri şi în interiorul Sfintei Treimi? Tatăl este Tată pentru că are un Fiu, Fiul este Fiu pentru că are un Tată, Duhul este Duh pentru că este suflat de aceştia ca Iubire a lor. Am reţinut din teologia trinitară că persoanele divine se disting, dar nu se deosebesc. Subtila formulare merită un minut de reflecţie, nu atât în înţelegerea lui Dumnezeu, cât mai ales a noastră, a oamenilor. 

     Isus se roagă pentru unitate, pentru că preţul ei este mare: "ca să creadă că tu m-ai trimis". Dacă nu suntem uniţi, nu suntem credibili. Dacă nu suntem uniţi, lumea nu crede că Isus a fost trimis de Tatăl la noi. E zguduitor acest adevăr, aruncând o privire peste istoria creştinismului! Nu sunt în măsură să fac comentarii şi să încep să detaliez perioade istorice. Mă gândesc doar că marea eroare a multora era aceea de a vedea în unitate uniformitate, când de fapt Dumnezeu a creat diversitate! El este responsabil pentru difersitatea fascinantă şi admirabilă din această lume! El nu a vrut uniformitate. De ce am ceda ispitei de a o instaura noi cu forţa? Ca toţi să fie una, nu înseamnă ca toţi să fie la fel! Iubirea din Sfânta Treime. Iubirea dintre noi. Unitatea şi iubirea...