Cine doreşte primul loc din moment ce pentru obţinerea lui trebuie să se situeze neapărat pe ultimul? Şi la ce strategii să recurgi ca să fii pe ultimul, pentru a avea plăcutul sentiment de a fi de fapt pe primul? Iar dacă pe alţii nu-i interesează situarea ta pe cea mai din urmă poziţie, cu ce te ajută să ştii doar tu că eşti primul? Te mulţumeşte faptul că această adjudecare de loc este o performanţă care ţine exclusiv de tine şi Dumnezeu? Isus dovedeşte din nou, ca în alte câteva locuri din evanghelie, că imitarea lui nu este chiar aşa uşoară cum se iluzionează unii să creadă. Să fii primul şi cel mai mare înseamnă să n-ai alte pretenţii de la tine decât să slujeşti cât mai bine. Slujirea la rândul ei, ca să fie autentică, n-are voie să fie selectivă. Se zice în text: "sclavul tuturor". Totuşi, să nu existe nici un discernământ cu privire la cei care beneficiază de slujirea mea? Ce voi gândi de profitori? Ce voi gândi despre cei care chiar şi-ar închipui că mă pot ţine de sclav? Pe unii chiar îi slujim cu plăcere, pe alţii acceptăm să-i slujim. Există şi oameni cărora nu le-am arăta nici o disponibilitate de a-i sluji.
E grea slujirea când vrem să ne-o evalueze oamenii. Ea e o adevărată operă când ne-o apreciază Dumnezeu. Suntem pe deplin lămuriţi cu privire la menirea lui Isus pe pământ: el n-a venit să fie slujit, ci să slujească. El a luat ştergarul în mâini la ultima Cină. În poezia Stergarul, se întreabă atât de pătrunzător Costache Ionid, dacă este cineva dispus să preia ştergarul, doarece gestul lui Isus a fost paradigmatic, şi, prin urmare, trebuie asimilat şi multiplicat la nesfârşit, Cât de indispuşi suntem să luăm ştergarul! Primul loc e prea exigent. E de talia sfinţilor, a spiritelor obediente. Dacă nu pentru a obţine primul loc, măcar pentru a fi imitatorii celui care ne-a slujit până la propria moarte, merită să ne asumăm programul slujirii. Şi mai merită pentru ceva: ne-am simţi în ultimă instanţă foarte apreciaţi de Dumnezeu, iar în faţa conştiinţei noastre, fără nicio o autoiluzionare, am fi nişte adevăraţi domni. Primul loc este ultimul sau ultimul e de fapt primul? În care ordine şi pentru cine?
e grea slujirea cand vrem sa ne-o evalueze oamenii...doar ca, uman vorbind nu e gresit si chiar avem nevoie ca cei din jur, prin diferite moduri sa ne transmita ceva...nu laude trecatoare si care uneori poate sunt formale sau de fatada, dar acel ceva de care orice om are nevoie pt a merge cu incredere si curaj inainte. Ca atunci cand eram mici si desi plangeam cand cadeam sau nu eram in felul nostru multumiti de ceea ce faceam, era -in cele mai fericite cazuri-cineva care sa ne ridice sa ne intinda o mana, sa ne incurajeze ….ne invatau intr-un cuvant sa nu ne temem, sa avem incredere in noi si in cei din jur! e grea slujirea cand in alegerea pe care ai facut-o, libera si neconditionata simti ca parca nu ai fi libera…Ca e acel ochi din umbra –muritor- omniprezent si omniscient, si chiar cartitor! Ma intreb atunci, cum oare am putea intelege si practica mai bine slujirea?...Da, e grea slujirea, e grea si frumoasa, uneori imi vine a zice surprinzatoare prin modul in care ti se arata. Sunt atat de puternice cuvintele: totul pentru toti ca sa-i castige macar pe unii…E minunat apoi, sa constat destul de des in ultima perioada, ca desi din punct de vedere uman mi-ar fi foarte usor sa opun rezistenta, e un Altul care face mereu un pas inainte si ma ajuta chiar si atunci cand ma iau cu asalt si pe mine acest gen de intrebari, ganduri: Totuşi, să nu existe nici un discernământ cu privire la cei care beneficiază de slujirea mea? Ce voi gândi de profitori? Ce voi gândi despre cei care chiar şi-ar închipui că mă pot ţine de sclav? Pe unii chiar îi slujim cu plăcere, pe alţii acceptăm să-i slujim. Există şi oameni cărora nu le-am arăta nici o disponibilitate de a-i sluji.
RăspundețiȘtergereMultumesc!