Un tânăr trist

    Există tot felul de oameni de succes în istoria noastră umană. Au realizat ce și-au propus. S-au împlinit. Există alții care au avut parte de tot felul de decepții și pătimiri, din pricini externe sau interne. Uitându-mă în evanghelia citită în această duminică (Mc 10, 17-27) , măcar pentru pasajul de astăzi, nu pot să-l declar pe Isus un om de succes. I-a fost extrem de ușor cu Matei vameșul pentru că acolo a fost suficient un cuvânt: Urmează-mă! Repede i-a cucerit și pe Zebedei, Ioan și Iacob, și pe ceilalți apostoli. În privința tânărului de astăzi, Isus a fost nevoit să-și recunoască eșecul. Îl îndrăgise, și trezise un sentiment aparte pentru el. Îl simțea doritor de mai mult decât respectarea unor porunci. Voia desăvârşirea. Însă preţul ei era copleşitor de mare: "vinde tot ce ai!" Ar fi vândut, îndrăznesc să gândesc optimism, dacă ar fi avut puţin, însă în dotarea lui, în capitalul lui se înscriau multe bogăţii. De ce să fie condiţionată desăvârşirea lui de posedarea unor bogăţii? De ce nu considera bunul Maestru ca fiind posibilă dobândirea desăvârşirii cu menţinerea bogăţiilor? De ce neapărat această excludere reciprocă? Am înţelege dacă am fi bogaţi? Sau săraci? 

    Un lucru e clar: bogatului îi lipsea ceva, că altfel nu-l întreba nimic pe Isus. Îm mod paradoxal, le avea pe toate şi nu avea ceva. Cu ce surplus de bogaţie să astupe misterioasa lipsă? Cu pierderea tuturor lucrurilor? Urmând ce fel de logică? Cum să se explice el în faţa celorlalţi? Cum să priceapă el schimbul misterios? Cred că a fost o tăcere adâncă între el şi Isus. Şi ce a rezultat a fost o tristeţe. Ba două tristeţi! Şi Isus a fost trist. Să nu poate el să-l câştige pe tânăr din cauza unor nenorocite de avuţii! Ce nechibzuinţă! Însă Isus nu s-a lăsat şi a continuat să cheme pe alţii. Cu succes deplin. Mă gândesc la Francisc de Assisi. Cheama şi astăzi! Să renunţi la toate e clar că nu e uşor. Depinde cât Dumnezeu vrei să simţi în viaţa şi în sufletul tău. Pentru că acum ca şi atunci condiţionarea e reciprocă.