Căsătoria şi complicaţiile ei

     Indisolubilitatea este o noţiune pe care, atunci când o întrebuinţez, o aplic de regulă la realitatea căsătoriei. Legământul încheiat între un bărbat şi o femeie trebuie să fie neapărat indisolubil, adică de nedesfăcut, ca să fie valabil. Termenul are parte de tot felul de reacţii. Explicat într-o formă uşor fatalistă, el ar însemna că pentru cei doi nu mai există cale de întoarcere: ce se leagă între ei, rămâne consfinţit pentru totdeauna. Căsătoria e cu totul altceva decât un contract sau un parteneriat bine delimitat temporal; e altceva decât semnarea unor acte. Pe de altă parte, termenul are ceva îmbucurător pentru miri: iubirea lor va avea caracterul permanenţei, nu va fi desfăcută de nicio instanţă. Imaginaţi-vă ce bucurie pe miri să audă asta. Cum să nu-şi dorească aşa ceva mirii? Cum să nu le placă un asemenea adevăr? Doar se iubesc mai mult decât orice pe lumea asta şi iubirea lor  pare cel mai frumos lucru din viaţa lor! 

     Numai că viaţa e altfel decât idealul, iar realitatea Bisericii de astăzi e alta decât învăţătura ei. Studiile arată un număr incredibil de mare de familii aflate în divorţ în lumea noastră creştină catolică. Cum se explică această stare de lucruri? S-a constituit acum un sinod pentru a dezbate cele mai stringente probleme ale familiei: divorţ, recăsătorire, permisiunea de a primi sfânta Împărtăşania şi altele. Bineînţeles că ştiu mulţi care este doctrina Bisericii. La fel de bine stiu ce a spus Isus astăzi în evanghelie: amândoi vor fi un singur trup şi aşa vor rămâne în comuniune. Numai că realităţile matrimoniale ale Vechiului Testament erau altele. Iar cele din timpul lui la fel. Şi astăzi par să nu fi dispărut problemele. Ba dimpotrivă, s-au adăugat şi altele. Ne dorim să fie aşa cum spune Isus şi pentru asta ne rugăm. Însă ce facem şi cum îi abordăm pe cei care nu se mai regăsesc în standardul cristic al vieţii matrimoniale? 

       Eu unul îmi doresc ca în faţa lui Isus să se fi prezentat un cuplu de recăsătoriţi, cu copii proveniţi din prima şi din a doua căsătorie; îmi doresc ca în afară de tănârul care îşi căuta desăvărşirea şi nu o afla pentru că îl încurcau bogăţiile, să se fi prezentat în faţa divinului Învăţător un tânăr care să-i fi spus că se confruntă cu tendinţe homosexuale în trupul lui; îmi mai doresc să fi venit la Isus o tânără soţie sau invers care să-i fi spus că are toate certitudinile să creadă că a dat greş cu privire la jumătatea pe care şi-a ales-o sau că această jumătate, în mod absolut inexplicabil s-a dus într-o "ţară îndepărtată" (aluzie la fiul risipitor) şi nu vrea să se mai întoarcă. Ne-ar fi fost mai uşor astăzi, privind la Isus, la comportamentul lui, la cuvintele lui să fi evaluat aceste probleme astăzi; nu s-ar mai fi constituit în Biserică, în interiorul magisteriului, în rândul părinţilor sinodali, grupări tradiţionaliste şi progresiste; nu ar mai fi existat interminabile dispute cu privire la accesul la sfânta Împărtăşanie a celor recăsătoriţi. Cum să aplicăm învăţătura lui Isus? Cum să administrăm milostivirea lui Dumnezeu în Biserică? De ce Biserica Ordotoxă îl tălmăceşte diferit pe Isus? Dacă îi trădează învăţătura, cum îşi permite să o facă? Oare fiindcă există şi astăzi împietrire a inimii, ca în vremea lui Moise? Iar Biserica Catolică este ea în acest caz inuman de exigentă? Divorţul e o realitate omniprezentă. Există criterii care s-o justifice? Noi ştim să promovăm învăţătura Bisericii, s-o afirmăm de la fiecare amvon. Însă poate ne-am preocupat până acum prea puţin de găsirea unor terapii eficiente pentru vindecarea bolilor matrimoniale. Ne-am ascuţit vocabularul pe înfierarea lor. Iar bolile nu există separat de oameni, iar dacă unii oameni le au, nu înseamnă că sunt automat răi. Şi iarăşi nu înseamnă că încetează să fie fiii Bisericii. Provocările timpului prezent sunt mari. Enorme. 

     Oricât de rea se prezintă situaţia creştinilor, nu avem voie să ne atingem de învăţătura lui Isus şi să ne grăbim s-o declarăm inaplicabilă, demodată şi învechită. Valorile nu se învechesc. Iar de la Isus avem numai valori. E cum nu se poate mai minunat să vezi o familie în care unitatea, comuniunea, iubirea sunt o sculpură monumentală vie, unde ce spune Isus are verificabilitate maximă. Iar preotul are aşa o bucurie să vadă înaintea altarului asemenea familii, ale căror vlăstare se joacă dezinvolt şi inocent pe treptele altarului, emanând inocenţă şi jovialitate! Cât de frumos poate fi! Nu, Isus nu trebuie atins, nici idealul lui matrimonial desființat sau reformulat doar pentru că multe familii nu mai reuşesc să-l întruchipeze. Sunt destule care o fac aşa încât să pice orice reproş că el ar fi irealist. Ceea ce trebuie să învăţăm este, în afara diagnostigării profesionaliste a tuturor păcatelor şi derapajelor matrimoniale (sunt destule studii în privinţa asta), tocmai aplicarea unor tratamente pentru familiile rănite, tratamente care să edifice, să umple de speranţă, să îndepărteze sentimentul de vină continuă, de excludere. Papa a proclamat anul milostivirii. Îmi doresc să se vadă în Biserică efectele unui asemenea an, imi doresc lumină iubitoare peste toţi, milostivire înţeleaptă; îmi doresc căsătorii frumoase şi trainice, imi doresc iubire divină și umană în Biserică, îmi doresc...multe.