luni, 30 aprilie 2012

Vocea Păstorului!

Vocea preotului!


  Nu am făcut niciodată un obiect de meditație din vocea omului, nici n-am stat să mă gândesc pe ce criterii s-ar diferenţia vocile, ori dacă contează intensitatea sonoră sau timbrul vocal; ori dacă şi în ce măsură se pot emite judecăţi asupra oamenilor în funcţie de vocea pe care o au; dacă receptarea ei atentă îţi dă acces la starea interioară a unui om sau altele de acest fel. Precizarea lui Isus din evanghelia acestei duminici: "ele vor asculta glasul meu" nu face decât să-mi pice fisa pentru asa ceva. Ce poate face o voce? Poate ascunde sau poate descoperi, poate încânta sau indispune. Este un indiciu incontestabil (pe lângă amprentă) al identităţii unice a unei persoane. Ceea ce altădată era posibil doar în poveşti: "Sesam, deschide-te!", azi se vede la tot pasul şi în realitate: articulezi un sunet, rosteşti un cuvânt şi uşa dinaintea ta se deschide. 
     Nu despre asemenea minuni tehnologice vreau să vorbesc şi nici să frământ incompetent consideraţii asupra unor lucruri în care mi s-ar solicita mai degrabă rezerva şi tăcerea decât vorbăria goală. Mai degrabă aş vrea să îmi focalizez atenţia pe vocea omului. Prin intermediul ei, descoperim ceva din personalitatea şi caracterul omului. Simpla ei receptare ne face să reperăm starea sufletească a omului şi, într-o oarecare măsură, gradul lui de educaţie şi formare umană. În ea ne exprimăm pe noi înşine. Bineînţeles că vocea este un dat al naturii, dar şi unul din elementele prelucrabile din dotarea noastră genetică. De aceea, se poate vorbi de voce schimbată sau disimulată, voce prefăcută sau distorsionată, voce formată sau deformată. Vorbeşti la telefon cu cineva, cuvintele descriu o situaţie pozitivă, dar intonaţia vocii îţi trădează starea emoţională opusă semnificaţiei celor rostite. Şi automat întrebarea suspicioasă din partea subiectului receptor: "dar ţi s-a întâmplat ceva?" Dacă ne este posibil să dăm în vileag interiorul nostru prin vibraţiile vocii, la fel de posibil este să ajungem tot prin vocea noastră în zona interioară a eului nostru. Vocea poate fi un loc de întâlnire cu noi, un prilej de a ne experimenta pe noi înşine. Descoperim, în măsură în care ne facem timp de a ne auzi, cum suntem dispuşi lăuntric. Vocea exterioară poate dezvălui şi atenţia pe care eu o acord vocii mele interioare, adică instanţei mele celei mai intime: conştiinţa. Oamenii care îşi ascultă vocea conştiinţei, vor lăsa să se vadă în vocea lor exterioară fidelitatea faţă de vocea interioară. Vor vorbi la fel, vocabularul nu le va fi diferit, însă emisia cuvintelor, vibrarea lor, intensitatea sonoră se vor schimba. Dostoievski vorbeşte undeva de un om încărcat în sufletul lui cu tot felul de necuviinţe şi fărădelegi. Auzindu-l, oamenii îşi dădeau seama că nu este în sintonie cu el însuşi. Dar omul şi-a intentat proces sieşi şi şi-a jurat convertire, schimbându-şi viaţa. Vorbirea lui a devenit demnă şi până şi vocea lui se schimbase, scrie romancierul.
      De câte ori am avut posibilitatea să-mi ascult vocea înregistrată, tot de atâtea ori am fost nemulţumit. Nu-mi place să mă aud cum vorbesc. Într-un fel mă aud eu cu urechile mele şi în alt fel  îmi dau seama că mă aud ceilalţi. De aici deduc că aprecierea pe care mi-o fac mie însumi e alta decât cea care mi-o fac ceilalţi, şi că ea este numai atunci am o ideea completă despre mine când iau în seamă modul în care mă aud şi mă percep cei dinaintea mea.   
      Îmi pot asculta vocea exterioară, îmi este spre binele meu însă să-mi ascult vocea interioară şi să evit pe cât posibil o raportare conflictuală la ea. Dar astăzi mi se deschide o altă posibilitate, o altă vibraţie sonoră; o altă voce cere să fie auzită cu atenţie: vocea Bunului Păstor. Isus îşi doreşte ca oile să-i asculte vocea. Nu se întâmplă mereu asta. O ştim prea bine şi din parabola oiţei pierdute. Trebuie să învăţăm să percepem vocea lui Isus. Iar în atingerea unei asemenea performanţe spirituale trebuie să ne şlefuim auzul. Isus vorbeşte cu o voce unică. Dintr-o inimă blândă şi smerită, dintr-o inimă în care se contopesc adevărul şi iubirea, cum ar putea să fie exteriorizate cuvintele şi ce tonalitate mai frumoasă ar putea să existe decât cea a vocii lui Isus?
    Biserică vrea în duminica a IV-a a Paştelui să se roage pentru vocaţii la viaţa consacrată. În ce constă vocaţia la viaţa consacrată? Ce au deosebit cei care fac parte din aceasta categorie de oameni din interiorul Bisericii? Vocaţia în sine nu se lasă pe deplin înţeleasă, şi asta pentru că, dacă ea e veridică, îl implică pe Dumnezeu. Fără a vrea să mă pierd în căutarea unei definiţii (încă una pe lângă nenumăratele deja formulate) pentru vocaţie, dar relaţionând-o la importanţa vocii, mă gândesc că printre cerinţele ei ar trebui să fie şi această străduinţă din partea subiecţilor vizaţi, barbaţi sau femei, tineri sau adulţi, să lucreze la asemănarea vocii lor cu vocea Bunului Păstor. În ce grad de asemănare este vocea unui preot cu vocea Bunului Păstor? Cum ar trebui să arate această voce aşa încât pe modulaţiile şi vibraţiile ei să se grefeze vocea lui Isus? Ca persoană consacrată, îndeosebi ca preot, nu poţi să vorbeşti oricum. Şi aici am în vedere nu atât fineţea şi selecţia cuvintelor sau erudiţia limbajului, ci sonorizarea, tonalitatea, emisia şi articularea cuvintelor. Anii de formare din timpul seminarului trebuie să includă, pe lângă multe alte formări, şi formarea sau modelarea vocii, aşa încât şi numai perceperea ei să dezvăluie celui care o aude că vorbitorul, cu toată normalitatea pe care o etalează, are totuşi ceva în plus, ceva legat de sacru şi de divin. Prin vocile atâtor consacraţi ar trebui să se reproducă multiform vocea Păstorului divin. Standardul este destul de înalt. Însă foloasele sunt   mai mari decât am fi în stare să apreciem. Vocea Bunului Păstor transpusă în vocea fiecărui om consacrat, fiecărui preot...Să se întâmple mereu, chiar n-ar fi puţin lucru! 
    

vineri, 27 aprilie 2012

Retrospectiv



Cu privirea înapoi

   "Dacă mi-aș mai putea trăi încă o dată viața, aș încerca în noua viață să fac mai multe greșeli. Nu aș vrea să mai fiu așa perfect. M-aș relaxa mai mult. Aș fi puțin mai nebun decât am fost, aș lua mai puține lucruri în serios. Aș risca mai mult, aș călători mai mult, aș contempla mai multe apusuri de soare, aș urca mai mulți munți, aș înnota prin mai multe ape.
Am fost unul dintre acei oameni deștepți care au întrebuințat rodnic fiecare minut al vieții lor. Desigur că am avut momente de bucurie, însă dacă aș mai începe o dată, aș încerca să am mai multe momente frumoase. În cazul în care nu știi, viața constă din aceste momente: numai din momente. Nu uita timpul prezent.
Dacă aș mai trăi încă o dată, aș merge desculț din primăvară până în toamnă. Și m-aș juca mai mult cu copiii, dacă aș avea viața din  nou înaintea mea. Dar vedeți...am 85 de ani și știu că în curând voi muri."
(Jorge Luis Borges)

    Trebuie să fi fost în inima lui Luis un sentiment destul de apăsător care să-i fi declanşat asemenea gânduri. Nu trebuie să ai 85 de ani ca să experimentezi starea în care nu mai poţi corecta absolut nimic pentru un lucru făcut greşit sau nu după gustul tău. Greu îmi sună în anumite circumstanţe cuvântul irevocabil. N-aş vrea sa ma uit pe text cu un ochi moralist şi să-l incriminez fără replică pentru propoziţia în care dă de înţeles că ar încerca să facă mai multe greşeli. Pe mine perfecţioniştii nu mă încântă. În raport cu Borges, mă bucur că sunt departe de vârsta indicată de el şi că ocaziile de a merge desculţ şi de a mă juca cu copiii le am înaintea mea.

      Textul însă nu m-a inspirat neapărat (numai) pentru asemenea acţiuni, ci pentru aceasta de a mai scrie! Aş putea să observ asa nu cât de multe pot să cuprind în cuvinte, ci şi ce anume nu trebuie să îmi scape în această viaţă, care pe nesimţite poate atinge vârsta de mai sus.
"Nu uita timpul prezent!"...

Mă vrea numai pe mine!

Exigenţele alegerii


       Credeţi că-i puteţi oferi fiicei mele tot ceea ce îşi doreşte? îl întrebă tatăl înstărit pe prietenul fiicei sale. Desigur, domnule, spune acesta. Ea îmi repetă că mă doreşte numai pe mine.


miercuri, 25 aprilie 2012

Riscul de a fi ales


Poporul evreu
       


         Goldstein, un bătrân evreu de 92 de ani, a trebuit să suporte în viaţa lui pogromul din Rusia, lagărul de concentrare din Germania şi multe alte persecuţii. „Oh, Doamne!”, spuse el oftând „e adevărat că suntem poporul tău ales?” O voce cerească i-a răspuns: „Da, Goldstein (piatră de aur), evreii sunt poporul meu ales.” Bătrânul reluă întrebând: „Nu crezi că ar cam fi timpul să-ţi alegi un alt popor?” (Anthony de Mello)
   
         Chiar şi o privire fugitivă şi superficială asupra istoriei multimilenare a poporului ales este suficientă pentru a observa mulţimea de necazuri şi cruzimi care s-au îngrămădit în sufletul lui de-a lungul vremurilor. Faptul de a fi ales aduce cu sine un anumit risc, chiar şi când (sau mai ales când!) alegătorul este Dumnezeu. Cu ce alt privilegiu să-l compari pe acela de a fi în lume şi în noianul de popoare perindate pe scena istoriei acestui pământ, singurul popor ales de Dumnezeu, interpelat direct de el, format ca popor prin intervenţia braţului său puternic, cum se exprimă repetat autorul cărţii Exodului? În noi însă se naşte întrebarea: De ce să-i fi preferat Dumnezeu pe evrei şi nu pe alţii? După ce criterii şi-a luat hotărârea (cu legământ!) de a fi îngrijitorul, apărătorul şi ocrotitorul lor? Ce a surprins la ei mai deosebit, mai atrăgător? Numai să citeşti cărţile Exod şi Numeri, şi începi să te cruceşti peste ce naţie de îndărătnici şi împietriţi, niciodată cu putinţă de satisfăcut, a dat Dumnezeu. Psalmistul vrea să exprime gândul Domnului în Ps 94: "Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta". Şi-a consumat Dumnezeu "nervii" şi şi-a lăsat pusă la încercare răbdarea cu fiii poporului ales pe un arc de timp mult mai mare decât 40 de ani, dar niciodată n-a încetat să-i iubească. Ca o mamă a vrut să le fie, ca un mire care se consumă de iubire pentru mireasa lui şi pe care îl doare până în adâncul inimii infidelitatea acesteia; ca o stâncă de apărare a vrut să le fie Dumnezeu în calea popoarelor asupritoare! Cu toate astea, evreilor nu le-a fost deloc uşor în istorie! Să nu fi ştiut ei să profite de acest privilegiu de a fi predilecţii unicului şi neîntrecutului în atotputernicie Dumnezeu? Dezavantajul de a fi un popor mic l-au resimţit mereu! Acest lucru puteau să fie compensat de faptul că Cel care se jurase că este de partea lor, era cu mai presus de orice şi-ar fi imaginat ei despre măreţie şi putere, dar n-a fost să fie aşa. Evenimentele majore conduc discuţia într-o cu totul altă direcţie. 
      Evreii s-au format direct ca un popor de sclavi. Condiţia aceasta au lepădat-o şi au reluat-o de nenumărate ori! Au slugit egiptenilor, au fost asupriţi de filisteni, au fost asupriţi de asirieni, au venit peste ei babilonienii şi, rând pe rând, perşii, grecii, romanii! Independenţa au dobândit-o abia în secolul XX. Dar tot în precedentul secol au trebuit să suporte holocaustul! Singura vinovăţie care le interzicea dreptul la viaţă era aceea de a se fi născut...evrei! Absurdul şi cruzimea s-au jucat acum câteva decenii pe seama acestui popor. Unora le-a ajuns până peste cap condiţia de a fi poporul ales. Nu mai voiau. Încercările la care au fost supuşi şi consecinţele de a nu-l fi ascultat (?!) întru-totul pe Dumnezeu erau mult peste puterile lor.  
       Riscul de a fi ales e prea mare şi suferinţa, pare-se, fără capăt. A fost mereu un privilegiu unic şi aşa rămâne pentru evrei, dar cu exigenţe pe măsură, impuse chiar de Dumnezeu! Doar nu ar crede cineva că Dumnezeu nu este exigent când alege şi că, fiind ales de el, ţi se desfăşoară înaintea picioarelor covorul confortului existenţial. Lucrul acesta n-a fost valabil nici atunci şi nici astăzi, în orice formă s-ar interpreta alegerea divină. 
       Urmaşii lui Abraham, evreii, n-au fost niciodată la număr cât nisipul de pe ţărmul mării sau cât stelele de pe firmament, însă în ciuda micimii lui, acest popor a avut o continuitate istorică neîntreruptă pe durata a câteva mii de ani. Şi pentru mine acest lucru nu este doar extraordinar, ci poate fi trecut cu lejeritate în colecţia de minuni a lumii. Cu toate atrocităţile simţite, evreii n-au dispărut de pe faţa pământului. Imperiul Persan cu toată gloria lui a trecut, cel Roman la fel; Egiptul faraonilor nu mai există; Babilonul căzut şi nu s-a mai ridicat; strămoşii noştri daci s-au pierdut cu toată civilizaţia lor în negura istoriei. Poporul evreu însă a rămas! El nu s-a stins. Şi asta nu pentru că a avut puterea intrinsecă de regenerare, nu pentru că forţa militară i-a fost invincibilă, ci pentru că Cineva l-a ales, şi, în condiţia asta, orice i s-ar fi întâmplat, continuitatea existenţei îi era garantată. În felul acesta, evreii s-au dovedit neasimilabili, insolubili în mijlocul altor culturi sau civilizaţii. Israelul a fost şi rămâne unic pentru istoria lui conjugată strâns cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi a fost istorie cu acest popor. Nu este acest lucru unul demn de toată uimirea? 
      Riscul de a fi ales... Care este până la urmă? Mă întreb: care este "riscul" la nivel personal, atunci când Dumnezeu alege pe cineva? Merită reflecţie acest punct.
      Revenind la evrei şi la alegerea lor de către Dumnezeu, mă întreb de ce nu au putut să-l aleagă şi ei pe Fiul Dumnezeului în care au crezut? Şi acest lucru ar merita reflecţie...
       



marți, 24 aprilie 2012

Dorinţa

      N-aş vrea să trăiesc niciodată clipa în care toate dorinţele mele se împlinesc! Ce să mai fac cu mine după? Cum să suport sărăcia sufletească de a nu mai avea nicio dorinţă? De aceea, urarea: "să ţi se împlinească toate dorinţele" o primesc cu multă circumspecţie, cu rezervă şi cu o încântare disimulată. Eu unul nu vreau să trăiesc dincolo de orice dorinţă, în lipsa oricărei dorinţe. Ar fi totul mult prea insipid. De aceea, unele pot să-mi rămână mult timp neîmplinite, pentru că, e adevărat, dorinţele trăiesc din mine, dar şi eu trăiesc din dorinţele mele!

duminică, 22 aprilie 2012

Pacea să fie cu voi!

Voi îmi veţi fi martori!

     Am reţinut aceste ultime cuvinte care încheiau evanghelia acestei duminici şi-am început să mă gândesc la ele. Sunt rostite de Isus către ucenicii săi. Pe drept erau numiţi martori. Au avut marele privilegiu să stea în compania unui înviat şi să vadă cum acesta mănâncă o bucată de peşte fript. Cu unul înviat din morţi, nu cu unul reîntors dintre cei morţi. Uimirea şi palpitaţiile inimii lor erau de nedescris, lasă evanghelistul Luca să se înţeleagă. În punctul în care i-a adus Isus, le era imposibil să mai păstreze vreo urmă de scepticism, să mai frământe în mintea lor vreo ipoteză sau teorie adversară învierii. Asta au făcut-o mult ulterior alţii, oameni cu carte şi şcoală, dar nu ucenicii. Ei erau prea nesofisticaţi, prea realişti, oameni pentru care contau mult prea mult faptele şi nu doar vorbele, mai ales că era ceva cu totul şi cu totul de neimaginat pentru ei: învierea. Acestui mănunchi de oameni îi adresează Isus cuvintele din titlul acestei reflecţii (nu predici!): voi îmi veţi fi martori! Ca şi cum le-ar spune: voi veţi fi credibili pentru ceea ce veţi spune. Sunteţi prea simpli ca să se creadă că le-aţi inventat pe toate şi, de-acum înainte, vă veţi dovedi cu toţii prea îndărătnici ca să vă mai poate opri cineva. V-am pus în faţa evidenţei. Îmi vestiţi adevărul cu orice preţ, până la moarte. Nimeni nu vă va mai putea închide gura. 
     Ceea ce era de neimaginat pentru ei, a apărut în faţa ochilor lor: un Înviat. Pentru noi însă, mult departe în istorie de privilegiaţii martori oculari, rămăne întrebarea: oare cum era Isus înviat? Ce înseamnă să fii înviat? Ce înseamnă să nu mai depinzi de legile şi condiţionările spaţiului şi ale timpului şi cum de mai poţi mânca o bucată de peşte fript? Eşti doar imaterial sau totuşi şi material? Fapt este că nu ne explicăm învierea în sine. Dar martorii ei tot trebuie să fim, că aşa ne vrea Isus! Ucenicii nu mai sunt demult între noi, nici urmaşii lor direcţi. Şi mulţi dintre cei de la care am auzit despre înviere au plecat dincolo. Ucenicii au fost primii martori, martorii unei evidenţe. Noi, în schimb, nu. Noi suntem altfel de martori. Noi îi credem pe ucenici pe cuvânt. Un cuvânt care la rândul lui nu se sprijină pe vreun alt cuvânt, ci pe experimentarea evenimentului în sine. Când îi văd pe ucenici ce drastici şi exigenţi examinatori ai lui Isus au fost, cât de greu s-au lăsat lămuriţi, n-am cum să nu-i cred pe cuvânt. 
    Noi suntem altfel de martori. Noi i-am crezut pe cuvânt pe cei care la rândul lor tot aşa au crezut. Şi aşa va trebui să creadă şi generaţia următoare, tot pe cuvânt. În planul relaţiei interumane, e mai calitativ să crezi pe cuvânt, decât să te arăţi un îngheţat cerşetor de dovezi şi de fapte. Cine mă crede pe cuvânt, fără să-mi pretindă arătarea faptelor, mă onorează, îmi acordă credibilitate şi implicit încredere. Cine nu pune preţ pe cuvântul meu, acela nu mă preţuieşte prea mult nici pe mine.
    Mă întreb însă în ce condiţie pot să mă bucur de onoarea de a fi crezut pe cuvânt, mai ales când acest cuvânt priveşte evanghelia şi vestirea că Isus a înviat. Eu şi alţii, indiferent de poziţia ocupată în Biserică, vom vorbi despre credinţa noastră, va trebui să o predăm mai departe. Vom fi credibili pentru ceea ce vom spune? Ne va crede generaţia ce va să vină? Eu cred că da. Însă cu condiţia pe care ne-o indică evanghelia de azi: "Pacea să fie cu voi!" Şi deduc brusc că dacă voi avea pacea în mine, voi ajunge să fiu credibil. Desigur, pacea interioară. Noi ştim întrucâtva ce vrea să spună sintagma pacea interioară, dar pe deplin n-o înţelegem şi suntem departe de a fi întru-totul posesorii ei. Ne limităm să o avem doar parţial. Pentru dobândirea ei se cere energie multă, se pretinde luptă! Paradoxal, ajungi să spui: Ca să am această pace, a trebuit să lupt pentru ea, să mă zbat! Nu te gândi că mi-a fost uşor! Pe mine mă fascinează oamenii care emană pacea interioară în cuvintele şi în felul lor de-a fi. Şi o fac nu pentru că-şi propun asta, pentru că li s-ar fi fixat asta ca o ţintă. O au într-înşii şi o respiră pur şi simplu în afara lor. E ceva ce nu ţine de fire sau dispoziţii explicabile psihologic. E pacea lui Cristos în ei. E pacea pe care el o dăruieşte şi care nu are origine în lumea asta.  
     Vreau să fiu şi eu martor. Vreau să fiu crezut şi eu pe cuvânt. Numai de-aş avea mereu pacea! Ea mi-ar da mereu credibilitatea cuvintelor, credibilitatea mesajului meu de creştin, că Isus a înviat! 



sâmbătă, 21 aprilie 2012

Rugăciunea unei broaşte



Toată creaţia să-l laude pe Domnul!

          "Într-o noapte, în timp ce fratele Bruno se ruga, s-a simţit deodată deranjat de orăcăitul unei broaşte. A încercat mai întâi să nu-l ia în seama, dar degeaba. După un răstimp n-a mai putut suporta şi, mâniat, s-a apropiat de fereastră şi a strigat cu putere: "Linişte! Tocmai mă rog." Fratele Bruno era un sfânt şi pentru asta i-a fost ascultată imediat porunca. Toate vietăţile au amuţit, pentru ca să se facă liniştea propice pentru rugăciunea lui. 
Însă în rugăciunile lui Bruno începuse să-şi facă loc un alt sunet - o voce interioară care îi spunea: "Poate că lui Dumnezeu îi place orăcăitul acestei broaşte la fel de mult ca rugăciunea şi cântarea psalmilor de către tine" - Ce poate să-i placă lui Dumnezeu la orăcăitul unei broaşte? replică Bruno în sinea lui, ironic. Însă vocea interioară nu-i dădea pace: "De ce crezi tu că a creat Dumnezeu un asemenea sunet?"
        Bruno se decisese să descopere acest lucru. Se aplecă spre fereastră şi porunci cu glas răsunător: "Cântaţi!" Orăcăitul ritmat al broaştei umplu din nou zarea şi fu însoţit cu multe variaţii de toate broaştele din apropiere. Şi în timp ce Bruno lăsa ca sunetele să vină asupra lui, vocile vietăţilor nu i se mai păreau deloc stridente şi supărătoare, ci cu-adevărat înfrumuseţau liniştea nopţii, deoarece el nu li se mai împotrivea deloc. Această descoperire a făcut ca inima fratelui Bruno să intre în armonie cu universul, şi pentru prima oară în viaţa lui a înţeles ce înseamnă să te rogi." 
               (traducere şi adaptare proprie, Rugăciunea unei broaşte, Anthony de Mello)

        Din ce în ce mai minunată ni se devăluie natura în această perioadă. Ne pierdem cu admiraţia în verdele ei proaspăt care ţâşneşte din orice crenguţă, din orice colţ de pământ; corola florilor ne oferă o adevărată desfătare a privirii; tot felul de vietăţi populează pământul spre bucuria noastră! Cum să nu te inspire totul la admiraţie şi exaltare? Cum să-ţi mai stea privirea încremenită în pământ când în jurul tău gravitează atâta splendoare? Priveşti petalele unei singure flori şi-ţi este deajuns, căci ştii că frumuseţea culorilor ei nu o poate produce sau reproduce nici cea mai inteligentă acţiune umană. Numai o exaltare asupra minunăţiei universului a putut să-l inspire pe autorul biblic să aşterne cuvintele psalmului 148: 
         "...Lăudaţi-l pe Domnul voi ce de pe pământ, monştrii mării şi toate adâncurile...munţii şi toate dealurile, pomii roditori şi toţi cedrii, fiarele şi toate animalele, reptilele şi păsările înaripate!" 
sau pe cele ale psalmului 19: "Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor lui o vesteşte tăria...Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să se audă: dar în tot pământul a ieşit chemarea lor..." 
  
      În timp ce scriam povestea de mai sus, mi-am amintit ceea ce o doamnă, cu o undă de tristeţe pe chip, mi-a spus într-o dimineaţă de vară, aici în Austria: "Aseară n-am mai auzit broscuţele orăcăind în iazul de lângă casă. Cu siguranţă a plecat una din ele şi cea rămasă e tristă şi nu cântă de una singură. Simţeam că trebuie să-mi stăpânesc amuzamentul şi să mă pun în acord emoţional cu destăinuirea ei înduioşătoare. Era, da, înduioşător ce-mi spunea. În mine însă era o mirare şi o perplexitate aparte: să-ti placă aşa ceva; să îţi doreşti să ai două broscuţe în iazul de lângă casă şi să laşi să-ţi fie ornate prelungile seri de vară cu cântecul lor. Da, şi în asta se poate ascunde una din nenumăratele bucurii pe care toată creaţia este dispusă să ni le ofere cu nesfârşită generozitate.  

vineri, 20 aprilie 2012

Pauză de lucru


Cântec de pasăre


     Stau la biroul meu, căutând să-mi fac înţeleasă lectura unui material despre gândirea stoică, pentru care îmi dau prea bine seama că am nevoie de o răbdare chiar stoică. În liniştea pe care mi-o creez, îndepărtând orice zgomot şi orice deranj, aud cu o claritate crescândă cântecul unei privighetori. Nu e departe de fereastra mea. Mă opresc din toate şi o ascult. E pe undeva în apropiere, dar nu mă ridic să o caut. În momentul de faţă, îmi ajunge cântecul ei. Privesc doar zarea îndepărtată, pierdut undeva prin cerut străbătut de nori răzleţi şi îmi spun că această pasăre cântă acum pentru mine. Ce sentiment plăcut! Cântă şi mă încântă. Îşi interpretează partitura cu o voioşie admirabilă. Recurge la variaţii care sporesc melodicitatea sunetelor. 
     Dacă a venit atât de aproape de mine, înseamnă că merită toată atenţia din partea mea. Prin ceea ce-mi oferă pare că vrea să mă ridice deasupra lucrurilor din jurul meu. Se opreşte scurt pentru că o colegă îi răspunde din depărtare pe aceeaşi partitură, cu o eleganţă pe care nimic din agitaţia noastră nu pare să o poată disturba. Şi cântă şi mă încântă, pe mine şi pe alţi ascultători. Cine i-a pus melodia în "căpuşor"? Cine i-a fixat aceste alternanţe sonore? Cu ce bucurie o ascultă pe ea Creatorul ei? Revin la lucrul meu, recunoscător pentru aşa o bucată muzicală. Pauza s-a terminat şi eu rămân într-o stare de încântare pe care o datorez reprezentaţiei muzicale a unei păsări care, aşa îmi place să cred, a vrut să cânte astăzi şi pentru mine!      

joi, 19 aprilie 2012

Habem Papam, 19 aprilie 2005

Papa Benedict al XVI-lea
7 ani de pontificat
19 aprilie 2005-19 aprilie 2012







    În seara zilei de 19 aprilie, la 18.43, în urmă cu exact 7 ani, cardinalul Jorge Arturo Medina Estevez anunţa întreaga lume catolică în limba latină: Habemus Papam! Cu emoţie puternică auzeam numele celui ales, al 265-lea papă din Istoria Bisericii: cardinalul Joseph Ratzinger, cu numele BENEDICT AL XVI-LEA. 
Ca să simţi fascinaţia unui asemenea moment, rezervat chiar unui secol doar de puţine ori; ca să explodezi de o bucuria care nu vine exclusiv asupra ta şi nu este numai a ta, ci a unei mulțimi care depășește 1,2 miliarde de oameni, ca să jubilezi că în fruntea Bisericii este un papă, trebuie să ai un suflet catolic. 

       Sunt convins că de alegerea lui s-au bucurat și mulți alții care nu pot să declare despre ei că sunt catolici. Dacă nu în acel moment, cu sigurantă ulterior. Cine este pentru noi papa? De ce este misiunea lui atât de importantă în Biserică? De ce nu ne putem concepe Biserica în afara lui? De 
ce nu intră în imaginația noastră faptul de a renunța la papa? În persoana umană a papei, noi vedem un principiu de unitate vizibilă pentru Biserica Romano-Catolică, adică pe acel unul în care ne înțelegem cu toți uniți pe acest pământ în credința creștină a Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică; îl vedem pe urmașul sfântului Petru, investit cu o misiune de ordin divin; îl vedem pe vicarul lui Isus Cristos, pe cel ales de Domnul pentru a-i întări pe frații săi. El este în fruntea noastră în demnitatea unică și inconfundabilă de servus servorum Dei, îmbrăcat în grandoarea unei vocații care găsește cele mai modeste și umile expresii de manifestare.   
Iubiţi fraţi şi surori, cardinalii m-au ales pe mine, un simplu şi umil lucrător al viei Domnului 
sunt primele cuvinte pe care le-a rostit papa Benedict în calitate de papă. Bilanţul activităţii lui în aceşti 7 ani de pontificat este pentru un om de vârsta lui uimitor şi fascinant: 23 de călătorii apostolice internaţionale, 26 de călătorii în Italia, patru sinoade ale episcopilor, trei Zile Mondiale ale Tinerilor, trei enciclice, Anul Paulin, Anul Sfintei Preoţii şi nenumărate discursuri. Umilul slujitor în via Domnului, aşa cum s-a definit, a putut să realizeze toate aceste lucruri. Pentru aşa o uriaşă muncă pastorală, puterile omeneşti fireşti nu sunt suficiente. În munca lui a fost cu siguranţă mereu asistat de puterea şi harul Domnului.           
       Mă bucur astăzi împreună cu mii şi milioane de creştini şi-mi unesc rugăciunea cu a lor, pentru a-l implora pe Dumnezeu, ca într-un cor imens, să-l binecuvânteze cu harurile sale, să ni-l păstreze sănătos şi puternic şi plin de harul şi lumina sa. Cuvântul lui să fie o suflare verbalizată a Duhului Sfânt; conducere lui o bineprimită slujire de toţi oamenii; pe chipul lui senin şi blând să transpară  strălucirea chipului Mântuitorului nostru. Sfânta Fecioară să-l ocrotească şi să-l ţină departe de orice rău. "Victorii şi haruri nespuse Bisericii tale tu dă-i, păstrează-l pe Papa, Isuse..."Amin. 


miercuri, 18 aprilie 2012

Norii nu ne pot înşela


Dincolo de nori


"Norii nu ne pot înșela. Cerul este mereu albastru" - Citesc de fiecare aceste cuvinte gravate pe un mozaic cu fundal albatru, aflat la azilul de bătrâni din acest oraş (sper să pot posta cândva şi o fotografie!). Nu ştiu de ce, din mulţimea mesajelor afişate pe peretele dintre cele două etaje, mi se fixează ochii de fiecare dată mai întâi pe acest citat şi apoi fugar pe celelalte. Mă întreb oare cum îl citesc înaintaţii în vârstă din acea casă? Spre ce fel de nori îi poartă gândurile? Cuvintele vor parcă să pună în gardă, să prevină de la o pripită iluzie: viaţa este ameninţată de multe tulburări, zarea nu e mereu luminoasă. Nimic de comentat.Totuşi dincolo de orişice inconvenienţe şi supărări, de inevitabilele cancanuri cotidiene se deschide nesfârşita boltă albastră. Sufletele dozate cu optimism şi cu o anumită atitudine de zeflemea faţă de şicanele inerente ale vieţii reuşesc să transgreseze stratul de nori care atârnă între cer şi pământ şi care, spre încurajarea noastră, nu este niciodată impenetrabil. Ele rămân de fapt dincoace de nori, însă starea lor de spirit îi plasează dincolo de aparenţa că viaţa e continuu înnorată, adică dincolo de nori, unde cerul este doar albastru.

Apropo, cei de la Holograf ne zic că dincolo de nori "e-o rază de lumina", e "lumea mea".

marți, 17 aprilie 2012

Prietenia

Eram convins că ai să vii!


        Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, Sir! Acordaţi-mi permisiunea să-l caut şi să-l aduc aici. "Refuz", spuse ofiţerul, "nu vreau să vă puneţi viaţa în joc pentru un om care probabil e deja mort." Soldatul s-a dus totuşi să-l caute şi s-a întors o oră mai târziu, rănit foarte grav, cu prietenul lui mort în braţe. Ofiţerul, aprins de mânie, a urlat către el spunându-i: "V-am spus că e posibil să fie mort. Acum v-am pierdut pe amândoi. Ce v-a folosit să ieşiti pe câmp şi să aduceţi aici un cadavru? Soldatul rănit i-a răspuns: "A meritat, Sir. Când l-am găsit, trăia încă, şi mi-a spus: "Jack, ştiam că ai să vii." (traducere proprie, Istorioare înţelepte, Anthony de Mello)

      Trista întâmplare (împotriva voinţei mele folosesc acest cuvânt, deoarece cred că aproape nimic în viaţă nu e întâmplător. Lucrurile sunt văzute aşa doar din perspectiva prezentului, însă analiza retrospectivă a evenimentelor elimină rând pe rând orice întâmplare. Totul se constituie într-un ansamblu bine structurat, în care umanul și divinul împletesc în tainică interacțiune ceea ce numim viață) m-a emoţionat foarte mult pentru sfârşitul ei: "ştiam că ai să vii." Privesc acest text ca pe unul în stare să pună pe gânduri. În mintea oricui, el provoacă plăcute exclamaţii mai întâi. Ce gest mişcător! Ce prietenie adâncă şi bine coaptă a stat în spatele acestui ultim act care a premers morţii prietenului!? Cât de semnificativ a putut marca trecerea, marea trecere în adevărata viaţă, întoarcerea soldatului la cel căruia îi mai rămăseseră câteva respiraţii! Ce sentiment de mângâiere nu l-a cuprins pe cel căzut, aflat în agonia morţii şi cât de mult nu i-a fost alinată durerea! Şi totul în numele prieteniei! Dar ce prietenie! Despre această sublimă formă de legătură între oameni - prietenia - au scris mulţi. Mă gândesc doar că pentru menţinerea ei îţi trebuie mult mai multe energii decât pentru înnodarea ei. Şi Isus are la un moment cuvinte deosebit de frumoase legate de prietenie, vrând să ne arate optica în care o înţelege el: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi." (Ioan 15, 13). El ştia prea bine că va ajunge până la acest act în raport cu prietenii săi. Nefiindu-i limitată oferta vieţii doar la numărul lui de ucenici şi prieteni din timpul vieţii, ea cuprinzându-ne în fapt pe noi toţi, înseamnă că ne putem şi este bine să ne subînţelegem într-un raport de prietenie cu el. El şi-a dat viaţa şi pentru mine şi pentru tine, lăsându-mă să-mi înţeleg raportarea la el ca la un prieten. Actul lui este unul unic, divin! Nu-l voi putea imita pe el. Împrejurările vieţii poate nu-mi vor da această şansă. Însă sanşa unor mari sacrificii pentru prietenii mei o voi avea, şi poate de mai multe ori. "Ştiam că ai să vii" se poate traduce în atâtea şi atâtea forme: ştiam că tu nu mă vei lasa singur; ştiam că ai să vii să mă vezi în suferinţa mea; să mă fi lăsat aici singur toată lumea, tu totuşi nu ai fi plecat de la mine; ştiam că pot conta pe tine şi că de multe ori tu îmi depăşeşti orice aşteptare! 
       Aş vrea să cred că nu mă înşel dacă spun că suntem înzestraţi cu o capacitate nativă de a deveni prieteni şi de a ne face prieteni. Nu există neputinţa de a fi prieten! Prieteniile pot sa fie de mai multe feluri? Dar chiar există mai multe prietenii? Prietenia adevărată cere, mai mult decât inteligentă, voinţă fermă, spirit de loialitate, bucuria dăruirii şi încredere. Pe ultimul dintre cuvinte aşez o greutate mare. Să poţi să spui că ai prietenii scumpe, de mare valoare, nu e deloc o întâmplare fericire, nu e circumstanţă favorabilă, este pură binecuvântare! Dacă mă gândesc la Isus, el nu a vrut să-şi conceapă (dacă mă pot exprima aşa) existenţa umană, fără prieteni, fără să fie el prieten. Avem nevoie de prieteni adevăraţi, statornici, prieteni în care să ne regăsim pe noi ca oameni, cu care să împărţim timp, lucruri, servicii şi, mai mult decât toate astea, viaţa. Avem nevoie să fim noi înşine prieteni! 
       Textul îmi menţine atenţia. Gândesc din unghiul soldatului care s-a dus pe câmpul de luptă. Introspectiv, îmi pun întrebarea: aş fi mers înapoi? Am atâta dispoziţie de sacrifiu? Şi gândul dezamăgirii se suporta greu. Darmite dezamăgirea produsă. 
Prietenia...e prea frumoasă în realitatea ei, prea divină în unele aspecte, ca să nu fie şi grea! Să ne fie textul un imbold!  


     

luni, 16 aprilie 2012

La multi ani, Sanctitate!

Ad multos annos!
16 aprilie 2012
85 de ani





          Sfântului Părinte, Papa Benedict al XVI-lea, celui care stă pe Scaunul lui Petru, în fruntea Bisericii Romano-Catolice, din inimă un mare "La mulţi ani!" Să-l asiste Duhul Sfânt în orice activitate cu inspiraţia sa şi Maria, Mama Bisericii, să-l ocrotească şi să ni-l păstreze simplu şi profund! 
         De la Papa Leon al XIII-lea încoace, este cel mai longeviv papă. Îi mulţumim Domnului că ni l-a dat. Îi mulţumim lui că a dăruit atâtea Bisericii. Imaginea de mai sus arată o personalitate senină, pătrunsă de solemnitate, un om familiarizat cu sacrul şi cu Dumnezeu. Ceea ce personal admir enorm la acest papă este simplitatea expresiilor cu care se prezintă. Îl el se ascunde însă un titan la Bisericii, un teolog de vârf al timpului nostru, un om al echilibrului, un apărător al valorilor creştine. Povara anilor se simte în mişcările lui. Luciditatea lui nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. 
Cine nu i-ar recunoaşte fineţea umană, rafinamentul exprimării, măreţia gesturilor sacre? 
Pentru puţin amuzament şi pentru a vedea cât este de supus la vârsta lui limitelor rezistenţei trupeşti, voi face trimitere la un mic videoclip unde Sfântul Părinte, chiar în mijlocul unei celebrări, la Malta, aţipeşte. Felul în care revine la celebrarea este înduioşător! 

duminică, 15 aprilie 2012

Ma îndoiesc, deci (și) cred

Îmi place duminica a 2- a a Paştelui de mulţi ani, de când eram copil. Îmi place pentru că este numită duminica albă şi că prin asta mă trimite cu gândul la cei care se botezau în primele veacuri de creştinism şi umblau îmbrăcaţi în alb. Încerc să-mi închipui ce privelişte frumoasă se crea în bisericile de atunci, ce încântare şi bucurie spirituală se vedea pe feţele noilor încorporaţi în Biserică. Însă îmi place această duminică mai ales pentru că mi-l pot imagina pe Toma şi tot scenariul legat de întâlnirea lui cu Isus înviat din morţi; încăpăţânarea lui de a crede celorlalţi 10 care îi vorbeau de Isus cel viu şi pretenţiile lui de a-şi pune degetul în coasta lui Isus. Îl privesc "prăbuşit" cu totul înaintea lui Isus Cristos, capitulând în tot ce a fost în sufletul său obstinaţie, dubii, nelămurire şi necredinţă. Altfel decât sub eticheta cu care îl auzeam în timpul anului în fel şi fel de contexte banale: "tu eşti ca Toma necredinciosul", apărea acum în relatarea evangheliei cu scenariul în care el îşi juca pe durata temporală a unei săptămâni necredinţa şi frământările care au culminat într-o splendidă şi neegalată mărturisire de credinţă, de ceilalţi apostoli. Nu simţeam nicio asemănare cu Toma la nivel mental ori emoţional, cu atât mai puțin la nivel spiritual, întrebându-mă mereu cu o subînţeleasă învinuire la adresa lui, cum de a putut să se manifeste aşa. Cum să nu fi găsit el în lăuntrul lui atâta dispoziţie pentru a da crezare confraţilor săi? De ce a îndrăznit să fie necredincios? Cum şi-a permis să nu vrea să creadă? E posibil aşa ceva? Mă plasam singur de partea celor zece ucenici. Nu puteam nicicum să-mi aplic calificativul "necredinciosul".
Figura lui Toma îmi place astăzi, pentru că felul lui de a-şi lucra credinţa şi de a-şi face proprie convingerea că Isus a înviat se regăseşte în mulţi oameni de după el. Toma nu este un caz singular; el este un tip emblematic. În nenumăraţi oameni s-au regăsit frământarea şi zbuciumul său interior, neputinţa dureroasă de a consimţi la conţinuturile credinţei, tentaţia greu de stârpit a tăgadei, cumplita zbatere singuratică între consimţire şi respingere. Câte suflete nu simt incursiunile nemiloase ale întrebărilor care răscolesc dulcile şi liniştitele convingeri de altădată, întrebările care îşi fac intrarea in interiorul fiinţei parcă fără nicio cauză și de nicăieri sau care se nasc din tot felul de lecturi şi experienţe şi care nu mai vor să dea pace! Câte clipe de mistuitoare îndoială care se consumă în sufletul atâtora, mai ales în cel al tinerilor, în care parcă nimic nu mai este trainic şi asigurat în edificiul credinţei şi în care totul înclină să ia distanță rând pe rând de tot ce ține de universul credinței și al lui Dumnezeu! Aşadar credinţă şi îndoială! A cui să fie acestea două şi confruntarea dintre ele? A celor imaturi şi mici în credinţă? A minţilor ştiinţifice? A celor care stabilesc drept adevărat doar ceea ce poate fi supus verificării simţurilor? A celor nefamiliarizaţi cu cele sacre? Ca să arăt că nu este numai a acestora, şi că, în realitate, priveşte şi pe cele mai alese şi lucrate suflete în viaţa spirituală, voi reda câteva cuvinte dintr-o mărturisire a sfintei Tereza a Pruncului Isus: "M-au chinuit gânduri oribile. Modul de a gândi al celor mai răi materialişti m-a asaltat: mai târziu va explica ştiinţa totul pe cale naturală". Nu cred că există om în credința căruia să nu fie puțin din îndoiala și necredința lui Toma, chiar în cea mai diluată sau diminuată formă. Și cât este de trist că în cazul atâtora durează poate ani de zile! Necredinţa lui Toma s-a consumat la opt zile după înviere, când Isus era la a doua întâlnire cu ucenicii. Prima întâlnire, din seara Paştelui, o ratase Toma. Pe asta nu şi-a mai permis s-o rateze. Prea îl răscoliseră spusele despre învierea lui Isus. A  ţinut să se convingă singur, a vrut printr-o atingere să spulbere orice obscuritate, orice rest de îndoială. Cadrul pentru aşa ceva i-a fost oferit de însuşi Isus care l-a invitat să facă ce și-a fixat în minte, numai să creadă! Și Toma, încolțit parcă din toate părțile, împins până în fața celei mai impozante evidențe, crede! 
Vorbind mai sus de îndoială, mi-a venit în minte Decartes și teoria lui științifică: dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. Aș îndrăzni să reformulez (ca doar n-aş fi primul şi nici n-ar fi prima reformulare!!!) silogismul cartegian: dubito, ergo credo, credo, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cred. Dacă mă îndoiesc, înseamnă că încă mai cred. În orice credință se poate ascunde o fărâmă de îndoială. Însă inversând întrebarea, se poate spune și că în marile îndoieli persistă măcar puțină credință? Dacă te îndoiești, înseamnă că te îndoiești de ceea ce încă mai ai în tine, adică de credință, respectiv de necredință, îndoiala fiind faza dinaintea opțiunii definitive pentru una sau alta. Un proverb japonez scurt sună așa: dacă mergi, să mergi; dacă stai, să stai. Niciodată să nu eziți! De-ar fi atât de ușor să aplici cuvintele acestea și pentru domeniul credinței! Dar nu e așa! Aici ești invitat să crezi incredibilului și să mărturisești invizibilul. Evidența în fața căreia a stat Toma, nu ne este acordată și nouă. Noi totuși ne gândim că-l putem întrece pe Toma pentru că Isus ne rezervă nouă fericirea celor care nu văd și totuși cred. De fapt, avem încotro? Mă întreb câți dintre noi, având șansa vederii directe a lui Isus, șansa lui Toma, n-ar opta mai degrabă pentru ea, decât pentru fericirea celor care cred fără să vadă? Și pe câți n-ar elibera o asemenea șansă, să fie ea și de o secundă, de multele și chinuitoarele zbateri între credință și necredință? Dar mă mai întreb: de ce nu l-am crede toți pe Toma care a mers până la ultima probă, care a văzut cu ochii lui? De ce nu l-am crede cu toții pe acest om extrem de realist, făcut dintr-o bucată, care nu se dă mulțumit doar cu zvonuri și vorbe, care e departe de a fi un visător sau iluzionist? De ce n-am găsi în el un reprezentant în stare să eradicheze definitiv din toţi, din noi toţi, orice îndoială şi orice suspiciune? 
Sunt oameni privilegiați cu o credință curată, constantă, senină, nezdruncinată şi neîncercată. Ce-i drept, puțini, foarte puțini. Așa o credință este, din punctul meu de vedere, pur și simplu un dar, un dar la cerului. Dar în majoritatea cazurilor, în marea familie a credincioșilor, credința are ingredientul (neplăcut!?) al îndoielii. E foarte comod fără îndoieli, însă dacă ele există, atunci ele trebuie să ducă la...mai multă credință. Dacă mă îndoiesc, asta înseamnă că în mine credința e în mișcare, în mine se petrec transformări și prin însăşi îndoială pot accede la mai multă credinţă. Îndoiala nu va putea să mă aducă în fața unei necredințe pure. Nimeni nu-și va putea argumenta convingerea că tot ce conține credința este un mare fals. Nimeni nu va reuși asta! Se poate vedea asta și la Cioran și la alți gânditori care acuză că nu găsesc în ei capacitatea de a crede. Asta e altceva! Nu voi putea eu demonstra de ce mai degrabă cred decât nu cred. Nu voi putea explica ce înseamnă să cred. Însă nici necredinciosul nu-mi va putea aduce argumente care să mă convingă că de fapt nu este nimic de crezut. 
Mă întorc la apostolul Toma și-l aud rostind, cutremurat de înfățișarea divina a lui Isus: Domnul meu și Dumnezeul meu! Îi mulțumesc Domnului pentru credința pe care o am împreună cu toți cei care cred în ceea ce cred și eu. De va fi să se infiltreze îndoieli în multele încăperi ale sufletului meu, le voi primi şi-l voi ruga pe Domnul nostru să nu mă lipsească de harul său pentru a le depăşi, ca să pot să dobândesc mai multă, din ce în ce mai multă credinţă!



miercuri, 11 aprilie 2012

Händel-Halleluja

Cântăm din nou Aleluia!


Începând cu liturghia Vigiliei Pascale (Noaptea de Paşti) creştinii cântă din nou în cadrul celebrărilor liturgice Aleluia. Lucrarea pe care a compus-o G.F. Händel este de notorietate universală, indispensabil pentru interpretările corale din timpul pascal.
Este cunoscut că Händel  şi-a ascultat propria lucrare (intenţionat nu folosesc cuvântul creaţie) pe când era bătrân şi orb în Londra, în prezenţa regelui şi a unui public rafinat. Regele, mişcat profund de frumuseţea acestei opere muzicale, s-a ridicat în picioare, şi cu el s-au ridicat şi ceilalţi. Chiar Händel a stat în picioare. Întrebat fiind despre această preţioasă bucată muzicală, el a răspuns că nu se consideră autorul ei: "Eu doar am compus-o! Dumnezeu însuşi este autorul ei."
Ascultând-o, într-un cadru bine pregătit şi cu dispoziţie potrivită mesajului ei, ai impresia ca printr-o deschizătură mică a cerului, ai acces la muzica cerească care umple slava lui Dumnezeu.
Îi pot mulţumi astăzi lui Dumnezeu pentru muzica pe care o avem şi prin care ajungem la simţirea iubirii şi a măreţiei lui!




marți, 10 aprilie 2012

Vremea de Paşti

De ce păstorului îi place orice vreme


Un călător: "Cum va fi vremea azi?"
Păstorul: "Aşa cum îmi place mie."
De unde ştiţi  că vremea va fi chiar aşa cum vă place dumneavoastră?
"Am experimentat faptul, prietene, că nu primesc de fiecare dată ceea ce îmi place. Aşa că am învăţat să-mi placă mereu ceea ce primesc. De aceea sunt foarte sigur: vremea va fi astazi aşa cum îmi place mie." Orice s-ar întâmpla, ţine de noi dacă vedem în faptul întâmplat o nenorocire sau o fericire. 
(Anthony de Mello, De ce păstorului îi place orice vreme, Povestiri înţelepte)


Nu a fost cea mai frumoasă vreme pentru a sărbători Paştele anul acesta. Chiar în sâmbăta dinaintea duminicii Învierii Domnului, Sâmbăta Mare, s-a întors totul pe dos. Cineva saluta într-un fel amuzant revenirea zăpezii. Nu ar fi trebuit să fie aşa, pentru că noi legăm în mintea noastră vremea din natură cu conţinutul sărbătorii, şi auzim în predici frumoase analogii între reînvierea naturii şi reînvierea la viaţa spirituală a tuturor prin Învierea Domnului. Am plecat în Sâmbâta Mare să sfinţesc în mai multe locuri, aşa cum e tradiţia pe aici, bucatele aşezate cu multă grijă în coşurile frumos împodobite şi acoperite cu pânze pe care erau înscripţii şi motive pascale. Totul se petrecea afară, în natură. Ploua peste noi şi era şi rece! Dar nu-mi amintesc să fi întâlnit vreun chip posomorât, posac, indispus. Ba în ciuda ploii au fost mulţi până şi copilaşii şi starea generală a fost tot de sărbătoare!

Cine încă nu s-a maturizat sau pretinde ca lucrurile să se petreacă după capriciile lui, este convins că trebuie să primească doar ceea ce îi place şi că numai atunci şi numai aşa viaţa poate fi declarată una fericită. Cine a trecut (trecere-Paşte) prin tot felul de temperaturi şi a simţit tot felul de răceli sau fierbinţeli, mai cu seamă omeneşti, ştie să accepte şi să iubească ceea ce primeşte. De aceea, Paştele anului acesta a fost în ciuda vremii o sărbătoare solemnă care ne-a adunat şi la biserică şi acasă şi a trezit în noi cele mai nobile şi înălţătoare sentimente; ne-a deschis chipurile şi ne-a încălzit inimile. Şi-apoi gândind că Paştele e o mare Duminică, întinsă, liturgic vorbind, pe durata a 50 de zile, vremea nu se va încăpăţâna să rămână în dezacord cu simţămintele noastre, ci se va face din ce în ce mai frumoasă şi mai plăcută, iar natura prin transformările care o aşteaptă va vesti puternic fără să întrebuinţeze un cuvânţel că Învierea nu e doar în Biserică şi în oameni, dar că  e în fiecare colţişor de pământ care se înverzeşte, în fiecare copac care se îmbracă, în toată natura, căpătând astfel dimensiunile unui adevărat eveniment cosmic!

duminică, 8 aprilie 2012

Prezentare

Blogul meu

    Nu ştiu exact cu ce scop mi-am făcut acest blog. Nu ştiu dacă nu cumva e mai mult pentru mine decât pentru ceilalţi. Oricum, l-am făcut la sugestia şi propunerea unora, neştiind nici acum ce anume îl va umple! Eu nu găsesc niciodată să am prea multe de scris. Până astăzi a stat în faşă sau în ascundere, de câteva zile. Dacă acum, în aceasta duminică sfântă, îl slobozesc în universul internetului, nu înseamnă că este dotat. E tot în faşă. Însă eu cred că timpul îl va îmbogăţi încetişor. Eu îmi doresc, ca un egoist ce sunt de multe ori, să mă ajute pe mine! Bine, dacă se va putea, sigur, să fie şi în ajutorul acelora care îl vor citi! Nu îmi propun decât să pot să împărăşesc gânduri, idei şi cuvinte în prezenţa cărora sufletul, atât al altora cât şi al meu să simtă o câtuşi de puţină edificare. Mă bucur de sugestii, mă bucur de ajutor, de completări, de frumoasă împărtăşire!
Titlul e simplu: cuvinte întru Cuvant! Prin descriere simpla inspirata din sfantul Paul, n-aş vrea să înţeleagă nimeni că vreau să învăţ pe cineva ceva. Dar ceea ce scriu, aş vrea să fie în acord cu învăţătura sănătoasă.

Dintr'ale mele



Pe firul vieţii mele...

     Faptul că nu am o biografie bogată, uşurează mult descrierea mea şi mă obligă să fiu succint. Mă întreb dacă nu cumva voi fi doar subiectiv în ceea ce voi spune. M-am născut într-o familie simplă, de la sat. Am putut să învăţ în sânul ei bucuria pentru lucrurile mici şi să nu aştept lucruri care intră în sfera prisosului, pentru că oricum nu le primeam. Am fost ultimul copil acasă, adică al 10-lea. Sentimentul ca sunt cel mai mic m-a însoţit mereu, uneori folosindu-mi mult, alteori determinând în comportamentul meu tot felul de reţineri neflositoare.

      Gândul că aş putea să devin preot a început să existe în capul meu, cred, din al şaptelea an al vieţii mele. Cum şi în ce împreujurare s-a înfiripat el în mine, nu-mi mai amintesc. Faptul că sunt astăzi preot, e numai pentru că acest gând, atunci în faşă, nu mi-a mai dat pace, ci a ţinut să se impună tot mai mult până să-mi subordoneze toate celelalte gânduri şi să facă ca tot viitorul vieţii mele să existe în funcţie de el. Am început să fiu ministrant pentru că a vrut asta pr. Mareş Petru, acum locuitor al cerului. Aşa m-am familiarizat cu biserica şi cu altarul din satul meu, până când a trebuit să plec la seminar, la vârsta de 14 ani. Desprinderea de casă, de gospodărie, de mamă şi fraţi, de grajdul cu vaci, de căruţă, de munca câmpului am resimţit-o ca pe o ruptură cu trecutul meu, destul de radicală.

     Am făcut liceul seminarial la Bacău, într-un cadru bine organizat, cu un program exigent, cu o viaţă comunitară continuă. Mi-a fost clar atunci că vocaţia pe care o am mă costă mult, că nu mă lasă să mai revin la viaţa dinainte, că-mi ia destul de mulţi ani din viata mea cu formarea pe care mi-o cere, şi că, cel mai important, la capătul ei nu ajung decât cu perseverenţă şi hotărâre neînmuiată de nicio tentaţie. Cineva mi-a spus în acei ani că trebuie să văd ţinta şi să n-o scap din ochi nicicum. Trecuseră doar două luni de seminar şi am ajuns tot la pr. Petru Mareş, spiritual în seminar, să mă plâng că drumul e atât de lung, că nu sunt în stare şi nici capabil să-l parcurg. Mi-a zâmbit paternal şi mi-a spus: "Dar mai ai 9 ani şi 8 luni!"Au trecut anii liceului şi am început la Iaşi seminarul mare. M-am regăsit mai bine în obiectele de studiu. Se focaliza totul pe teologie. Drumul se scurta cu fiecare an care trecea.

     A venit anul pastoral, după anul IV de teologie. Părăseam pentru un an întreg programul pe care îl aveam de opt ani de zile, ca să cunosc o cu totul altă lume. E vorba de Bregenz, Austria. A trebuit să învăţ germana, dominat de sentimentul acelui copil mic care trebuie neapărat să înveţe cuvinte ca să vorbească când este întrebat ceva. Am descoperit concepţii noi, oameni care îşi înţelegeau altfel viaţa şi credinţa. Erau in mine interogaţii noi, orizonturi puţin mai lărgite.

    M-am întors cu multe gânduri. M-am reacomodat relativ repede. Lumina împlinirii vocaţiei mele creştea din ce în ce mai mult. Am fost hirotonit diacon la data de 4 decembrie 2005, iar pe 29 iunie 2006 am fost sfinţit preot. Am formulat atât de succind cel mai mare eveniment din viata mea: sfintirea ca preot. În realitate, el ascunde în sine haruri, trăiri, aşteptări, emoţii, frământări, gânduri, meditaţii care se pot reda greu şi, din partea mea, cred, şi stângaci. Mă bucur de condiţia de preot, de darul preoţiei din acel an, de la acea dată, din acel ceas binecuvântat şi unic dinaintea amiezii zilei de 29 iunie.

     Imi doresc să lucrez cu oamenii şi pentru ei. Dacă aş înceta să mai lucrez cu ei şi pentru ei, mi-ar fi foarte greu în viaţă, şi lucrurile şi munca mea mi-ar apărea din ce în ce mai fără rost. Am fost la Rădăuţi un an. Apoi au urmat trei ani frumoşi la Iaşi, în care i-am avut aproape pe tineri şi de care m-am bucurat mult de tot.

   Actualmente sunt în Austria şi împart viaţa pastorală cu cea de student. Învăţ mai multe despre Noul Testament. Sper să termin cu bine. Şi mai sper să mă bucur de tot ce îmi va da Dumnezeu pe viitor.