....şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!

     E ziua tuturor credincioșilor răposați. Mi-am făcut timp să zăbovesc câteva clipe în cimitir, purtat printre morminte de gândul la cei care au făcut deja marea trecere și sunt dincolo. Aducerile aminte sunt multe. Gândul propriei morți este inevitabil. Tăcerile sunt adânci, iar interogațiile tot mai cotropitoare. Cum le este celor care au trecut de clipa morții? În ce stare sunt? Este moartea o stare sau numai o trecere, o desprindere a sufletului de trup? Ce ne sperie din tot misterul ei? Întâlnirea cu Dumnezeu? Examinarea noastră capitală în lumina judecății lui? Sau, dimpotrivă, pierderea întâlnirii cu el? Pe unii îi îngrozește neantul de după moarte, faptul că nu mai rămâne nimic din ei, coruptibilitatea lor totală. Pe alții, același gând, al nimicului absolut în care se vor transforma, îi lasă indiferenți. Un tânăr își exprimă condoleanțele cu privire la tinerii morți în București, neuitând să precizeze că el nu crede în viața de după moarte. Părerea lui este de fapt a multora. Să nu crezi în viața de după moarte este pentru zilele noastre, mă gândesc, semnul unei tot mai mari naivități mentale şi spirituale. Îmi doresc să vină cât mai repede ziua în care afirmațiile: "Nu există Dumnezeu" şi "Nu există viaţă de după moarte" să fie taxate drept non-ştiinţifice. Nu pentru că ştiinţa va ajunge să ilustreze fizic realitatea meta-fizică a lui Dumnezeu ori pentru că va avea demonstraţii de ordin empiric cu privire la viaţa de după moarte, ci pentru că, în demersul ei, va fi constrânsă să admită argumente care să-i interzică definitiv negarea existenţei uneia sau a celeilalte. Ca în cazul în care constaţi că ai atâta lumină în jur fără să vezi sursa ei, şi eşti constrâns să admiţi că sursa există necesarmente. Mă bucur de serviciile pe care vrând-nevrând le face deja ştiinţa credinţei noastre. Chiar şi atunci când nu-şi propune deloc acest lucru!

     Pentru mine, cei plecaţi sunt doar plecaţi, dar nu şi dispăruţi. Dacă ar fi după voinţa lor, nu cred că ar opta pentru revenirea la această viaţă. Ne doare despărţirea de cei dragi, dar nu faptul că sunt morţi. Cu fiecare nouă zi ne marcăm temporal aproprierea de ei. Dacă e sigur că ei nu se mai întorc la noi, e la fel de sigur că noi păşim cu fiecare nou apus de soare spre revederea cu ei. Ce revedere! Memento mori! Aminteşte-ţi că trebuie să mori! Nu confer o calitate mai bună vieţii mele de pe pământ decât atunci când mi-o gândesc din perspectiva propriei mele morţi. Ce calitate ar avea discuţiile cu oamenii, sentimentele faţă de ei, acţiunile private şi publice dacă ţi-ai spune dimineaţa că este ultima ta zi pe pământ! Nu îngrozit, ci cu o luciditate calmă. Şi chiar să nu fie ultima şi tu totuşi să-ţi spui, cu ce ai greşi? "Ars moriendi" (arta de a muri) este o expresie care astăzi nu mai are conţinut pentru că ideea propriei morţi este refulată.  Mijloacele de comunicare ne tot prezintă morţi, însă mereu e vorba de moartea altora. Să trăieşti ca şi cum n-ai muri niciodată nu este reversul blamabil şi nechibzuit al artei de a trăi? 

     Plimbarea prin cimitir are ceva liniştitor într-însa. E comuniune de spirit cu atâţia oameni. E meditaţie benefică. E regăsire de sine. Celor plecaţi le dorim odihnă, lumină veşnică, fericire fără de sfârşit în casa Tatălui. Îngerii pe care i-am văzut astăzi pe la cruci erau cu ochii închişi, răspunzând parcă şi ei la urarea pe care o adresăm răposaţilor. Să aibă şi ei parte de odihnă împreună cu cei pe care i-au păzit în această viaţă? Celor plecaţi le mai dorim un Dumnezeu plin de iubire şi îndurare. Iar nouă? Să trăim cu luare aminte pe acest pământ, fără să prindem rădăcini prea adânci în el, pentru că noi credem că vom vedea bunătăţile Domnului (Ps 26) pe alt pământ, nu al celor morţi, ci al celor vii. 

 Odihna cea veşnică dă-o lor, Doamne,

Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor.

Să se odihnească în pace. Amin.

     
 (fotografiile sunt făcute în cimitirul parohiei Weiz)