"Dacă mă iubeşte cineva..."

Reflecţie duminicală

     Scriu neîntârziat continuarea la cuvintele evanghelice din titlu: "va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el". Inspirat de acest verset atât de profund spiritual, m-am gândit automat la sf. Elisabeta a Sfintei Treimi, şi la tot ce se poate citi în scrierile ei despre locuirea persoanelor divine în noi. Afirmaţia lui Isus debutează însă cu un "si conditionnel", peste care nu se poate trece. Dacă acel "si" (dacă) este atât de neclintit în locul lui, e tot aşa şi ordinea următoarelor două propoziţii de după el, cu cele două verbe: a iubi şi a păzi? Mă întreb dacă ordinea nu este cumva interschimbabilă, fără a altera deloc sensul afirmaţiei în ansamblu. Ce vreau să spun? Dacă îl iubesc pe Isus, atunci automat păzesc cuvântul lui. Încep aşadar să mă raportez la el iubindu-l, şi, drept corolar sau rezultat, mă constat ca un păzitor al cuvântului său. Sau invers: Dacă păzesc cuvântul lui Isus, atunci ajung tocmai prin exerciţiul păzirii cuvântului să şi-l iubesc! E acelaşi lucru?

       Distincţia este subtilă, aproape ca un sofism, însă în plan moral, de o relevanţă considerabilă. Respectând cuvintele lui Isus şi aplicându-le în viaţa ta, poţi ( adică probabil) să ajungi să-l iubeşti, însă nu în mod necesar. Unii şi-au consumat energiile în stricta şi severa respectare a învăţăturilor evanghelice, au arătat cu degetul spre ceea ce nu trebuia încălcat sub nicio formă, însă n-au ajuns să arate în atitudinile şi simţămintele lor că îl iubesc pe Isus. Resortul lor, imboldul, combustibilul sufletului lor a fost litera şi a rămas numai litera legii. Eu n-aş vrea să întâlnesc oameni preocupaţi asiduu de ceea ce este prescripţie şi orânduire, rubrică şi prevedere legislativă, cu frunţile crispate şi reactive la orice inovaţie, la orice variaţie în exprimarea iubirii faţă de Domnul. Fantezia Duhului este inepuizabilă şi ea se manifestă cu precădere în viaţa Bisericii, în acţiunile liturgice, în spiritul viu al comunităţii, Însă trebuie să i se dea permisiune! În acest punct mă gândesc la obedienţa pe care în trecut soţia trebuia să o manifeste faţă de soţ, de parcă tot rostul ei rezida în păzirea cuvântului bărbatului. Era împortantă păzirea, însă ea nu revela de multe ori nicio iubire. Cred că această exemplificare îmi face mai bine înţeles gândul de mai sus.

     Isus însă condiţionează totul de iubire şi îi dă toată întâietatea: "dacă cineva mă iubeşte". Altfel spus: numai să mă iubească cineva, şi apoi vin celelalte. Dacă iubeşti pe cineva, cauţi să-i respecţi cuvântul, să-i conferi valoare, să nu-l subestimezi şi nici să-l minimalizezi. Isus vrea iubirea noastră mai presus de orice slugărnicie, de orice fidelitate seacă faţă de cuvintele lui, de orice încremenire în exteriorul legilor. E greu să nu ieşi din cuvântul cuiva, slăbiciunea şi fragilitatea noastră ne opresc să fim excepţionali executori ai tuturor legilor, însă iubirea o putem avea mereu. Un copil iese de multe ori din cuvântul tatălui său, însă nu s-ar putea spune despre el că nu-l mai iubeşte pe tatăl său.

      Odată cu iubirea, ne spune Isus, vin toate celelalte: păzirea cuvântului, venirea Tatălui şi rămânerea lor în sufletul nostru. Pe drept spune Apostolul că iubirea este plinătatea Legii. Ne revizuim astăzi sentimentele faţă de Isus, în toată libertatea pe care ne-o pune la dispoziţie chiar el. Numai iubirea face ca Dumnezeu să rămână în sufletul nostru cu plăcere. Aceasta este marea condiţia,  marele "DACĂ", de împlinirea căreia depind toate celelalte...împliniri.