Când eram copil...

Din nou copil

     Dacă mi s-ar da şansa recapitulării propriei vieţi, şi dacă cineva m-ar întreba ce capitol al trecutului meu aş vrea să-l retrăiesc, şi dacă mi s-ar deschide poarta pentru intrarea în galeriile timpului de până acum, în care s-a înscris întreaga mea viaţă, atunci aş începe să merg înapoi prin anii vieţii, săltând de bucurie până aş ajunge în miezul copilăriei mele, până aş recăpăta toate trăsăturile copilului care am fost altădată. Cred că acest gând îl are la un moment dat orice tânăr, orice adult sau vârstnic, orice om matur în care copilul interior n-a murit, ci vrea să iasă în scenă şi să ia cuvântul.

Aş vrea să fiu din nou copil. Aş fi în stare să invoc motive serioase şi credibile pentru apărarea şi susţinerea dorinţei mele? Nu cumva trebuie să recurg în cazul de faţă la argumente mature, raţionale şi bine ticluite ca să fiu credibil? Dar faptul de a încerca să motivez o asemenea dorinţă nu înseamnă să vreau ceva cu totul copilăresc? Gândurile mi se încurcă, iar cuvintele nu vor să vină în susţinerea străduinţei mele de a fi clar şi pe înţelesul tuturor. Nu. Şi asta pentru că nu mai poate fi ca altădată, cu ani în urmă, în epoca de aur a vieţii mele. Atunci reuşeam, fără nici un efort să vorbesc simplu aşa încât toată lumea să mă înţeleagă "din prima".
    Când eram copil, nu mă gândeam că trebuie să recurg la expresii deosebite, aşa încât să nu cumva să creadă celălalt ceea ce eu nu intenţionam să zic despre el, ci mereu spuneam cum îmi venea pe limbă. Când eram copil şi vorbeam, toate cuvintele mele se refereau la ceva, aveau un conţinut, chiar dacă acesta era din lumea reală sau din cea a poveştilor, chiar dacă era de pe pământ sau din cerul lui Dumnezeu.
     Când eram copil, eram sărac pentru că aveam buzunarele goale şi nu posedam decât foarte puţine lucruri personale, şi eram bogat pentru că niciodată nu m-am gândit că ar trebui să fie pline cu bani; eram sărac pentru că eram lipsit de orice grijă şi de orice problemă, şi eram bogat pentru că n-am simţit niciodată mulţimea preocupărilor şi frământărilor de mai târziu.
     Când eram copil, aveam aşa o fantezie că mă duceam până sus în cer, de câte ori voiam, şi mă plimbam cu uşurinţă printre îngeri şi-i admiram pe sfinţi şi aşa mergeam ţopăind când pe un picioar când pe un altul pe-ntinsul norilor pe care stăteau ei acolo sus, fără ca să simt că nu sunt vrednic să stau cu ei, pentru că inima şi capul îmi erau atunci altfel.
      Când eram copil, lumea era mai simplă şi Pământul avea mai mult pământ decât apă, deoarece tot ce vedeam cu ochii era aproape numai pământ. Când eram copil, credeam în Dumnezeu, în sfinţi, în Isus Cristos şi în Fecioara Maria, în purgator, în iad şi în paradis, în tot ce spunea preotul, fără ca să-mi treacă vreodată prin minte vreo îndoială sau mai ştiu eu ce întrebări.
       Când eram copil, trăiam clipa prezentă cu maximă intensitate, jucându-mă frenetic, fără să-mi pese de viitor, fără să îmi pară rău de ceva din trecut şi fără să tânjesc la ceea ce nu aveam. Când eram copil, mă puneam în pat seara şi visam multe înainte de a închide ochii şi nu-mi păsa că trebuie să mă scol devreme, pentru că ceasul nu suna niciodată pentru mine.
      Când eram copil..."vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil" (cf. 1Cor 13,11) şi în asta nu era chiar nimic rău.

        Acum am devenit matur. Acum gândurile îmi sunt uneori sucite şi judecăţile confuze. Acum realitatea s-a complicat foarte mult şi limbajul meu la fel. Acum Dumnezeu şi credinţa nu-mi mai apar ca altădată. Acum ştiu mai mult şi mă îndoiesc de mai multe. Ştiu că nu tot ceea ce se vede e adevărat; că oamenii pot să spună cuvinte frumoase în spatele cărora sunt fapte false; acum am atâtea sentimente pe care trebuie să le gestionez cu grijă şi cu efort pentru ca să-mi păstrez decenţa şi demnitatea, şi verticalitatea, şi coerenţa cu ceea ce am ales să fac în această viaţă; acum mă trezesc umplut cu repeziciune de ură şi aversiune, de răutate şi gânduri negre sau secătuit în sufletul meu de tot felul de nelinişti. Acum trebuie să am grijă de mine, fără ca să aştept ca cineva să-mi ceară "mânuţa". Acum nu pot să "fug în casă" din calea oamenilor care mă privesc urât şi care îmi dau de-nţeles că nu mă iubesc.

Trei copilasi din parohia Weiz

      Chiar în acest moment îmi dau seama nostalgic că toată copilăria mea, cu tot tezaurul de amintiri pe care îl are, a trecut. Însă copilul care am fost, deşi nu mai poate fi acelaşi niciodată, totuşi mai există în mine; el s-a perpetuat sub unele aspecte şi uneori îl simt vibrând în trupul meu matur. Şi acest lucru l-ar putea spune împreună cu mine oricine. Cine ar reuşi de fapt să elimine cu totul copilul din el? El există de fiecare dată în noi şi poate exista fără întrerupere atunci când renunţăm să fim complicaţi, când ne bucurăm pentru lucrurile simple, când spunem dezinvolt adevărul, când nu avem pofte sau dorinţe costisitoare, când în noi nu este meschinărie şi răutate, când inima ne este curată, când îl iubim pe Dumnezeu cu cele mai curate gânduri şi îl rugăm cu cele mai calde simţăminte, când ne facem timp să privim răsăritul şi să ascultăm cum cântă păsările; când ne jucăm cu cei mici, fără să ne gândim deloc că ne pierdem timpul cu ei.

      Este ziua copilului. Câte nu sunt bucuriile pe care le datorăm noi, cei mari, copiilor? Ce să fie mai cristalin decât ochii lor? Ce mai diafan, decât pielea obrajilor lor? Ce privire mai curată decât cea întâlnită la ei? Unde o nevinovăţie mai mare decât cea din inima lor? Cineva spunea că orice copil care vine în lume e o dovadă că Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi copiii din lumea întreagă. Ne bucurăm împreună cu ei şi o facem trezind copilul din fiecare dintre noi ca să ne lăsăm încântaţi aici pe pământ de atâtea şi atâtea lucruri frumoase şi aşa să fim convinşi de accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

     Eu, în acest sens, vreau să fiu din nou...copil.
(publicat pe 1 iunie 2012)