La apus de soare

Gânduri înliterate

   

    Că viaţa pe acest pământ este efemeră, ne învață atâtea lucruri din jurul nostru. Fără să-mi fi propus și fără să urmăresc ceva anume, am stat în aceste ultime zile în bătaia soarelui care apunea şi la un moment dat mi-au venit în minte cuvintele care deschid capitolul 3 din cartea sapienţială a lui Qohelet: "Pentru orice lucru este o clipă prielnică". Lucrurile, fenomenele, stările sufleteşti, evenimentele îşi au timpul lor, unul pe care nu şi l-au dat ele, ci care le-a fost dat. Există şi pentru soare un timp pentru a răsări şi un timp pentru a apune, un timp pentru a apărea în strălucirea lui tot mai puternică și unul pentru a se stinge din ce în ce mai mult. Spectacolul apusului de soare este mereu o fascinație, de care poți să ai parte numai făcându-ți puțin timp. Sentimentul pe care mi-l dă apusul este altul decât cel pe care mi-l provoacă răsăritul. În ridicarea lui triumfală, soarele este un nimicitor de întuneric. Prin revărsarea luminii lui, el scoate totul din amorțirea nopții, din letargia așternută peste lucrurile și ființele lipsite de între-vedere. El este răscolitor și, în înălțarea lui nestingherită, din ce în ce mai inaccesibil privirii ochilor mei. El mă invită, chiar mă zorește la mișcare, la acțiune și interacțiune cu lucrurile; mă scoate din mine însumi și mă trimite să trăiesc în afara mea.

    Apusul de soare, în schimb, mă dispune altfel. Retragerea lui e de o discreție insesizabilă, lumina e din ce în ce mai săracă, razele tot mai subțiri. Îl privesc în tăcere cum agonizează. Bolta cerească e scăldată într-o beție de culori arzânde pe care ochii mei le savurează lacomi și cu nesaț. Nu m-am putut ridica peste zi la înălțimea soarelui. Incandescența luminii nu mi-a permis acest lucru. Însă la apus el coboară până la linia de demarcație între cer și pământ, așa încât e pe lungimea mea de undă. Îl văd la orizont, tot mai jos, tot mai palid și mai stins. Umbrele încep să învăluie pământul, deși soarele aprins își împrăștie flăcările pe tot firmamentul. "Mișcarea" (nu vorbesc în calitate de astrolog şi nici din perspectiva unuia situat în cosmos, unde aş fi privat oricum şi de apus, şi de răsărit!) soarelui este o parabolă a vieții. Asemenea lui, am început să mă ridic și eu, în orice sens ar fi înțeleasă aceasta, ca să împlinesc în mine vocația de a fi lumină. E o vocație exigentă și uneori dificilă, amestecată cu tot felul de nori, care pot cel mult s-o umbrească, dar nu s-o piardă în întuneric. Soarele îmi amintește în fiecare zi și de după-amiaza vieții mele, când sufletul capătă o mișcare de descensiune care conduce în mod sigur spre apusul vieții.

    În fața unui soare care apune, gândurile mele se adună din risipirea lor de peste zi, iar eu găsesc mai ușor drumul către mine. Odată cu pierderea soarelui dincolo de orizont, liniștea simțurilor începe să se întoarcă, iar misterul vieții e potențat tocmai e sporirea întunericului din jurul meu. Îmi dau seama că soarele sfârșește pentru mine, ca să înceapă să fie pentru alții. Se retrage din calea mea, ca să-mi amintească de Răsăritul cel de Sus căruia nu-i va mai urma niciun apus. Mă bucur că în fața unei asemenea priveliști cosmice sufletului meu îi sunt  induse aceste stări și aceste gânduri. Pe toate le-a rânduit Dumnezeu, așa încât mie, ființă sublunară (mai bine zis, subsolară), să nu-mi treacă prin minte că aș fi al pământului sau că la sfârșit m-ar înghiți întunericul.  Apusul de soare îmi aduce aşadar în prim plan gândul la "Cel care răsare (direct) din înălțime ca să lumine pe cei care se află în întuneric şi în umbra morţii" (Luca 1,79) şi-mi trezeşte dorinţa de a ajunge în lumina acestuia.

    La apus de soare...cu privirea în frumuseţea luminilor roşiatice, cu gânduri inspirate de soare şi proiectate dincolo de soare şi cu dorul de lumină din Lumină...