Cele două văduve...

Duminica văduvelor celebre

     Nu aş greşi dacă aş numi această duminică, pentru lecturile pe care le citim, duminica văduvelor. Foarte rar se întâmplă ca tocmai ele să joace rolurile principale în liturgia cuvântului. Astăzi le vedem într-o distribuţie care pur şi simplu ne impresionează. Ne ducem repede cu gândul în Sarepta Sidonului, în căutarea profetului Ilie pe care îl găsim pe stradă, mergând cu pas greu şi dezorientat, înfometat, şi el la rândul lui în căutare de hrană. În Israel era o secetă cumplită pe care o prevestise prin cuvintele lui, drept consecinţă a imoralităţii şi neascultării lui Dumnezeu din partea regelui şi a oamenilor. Când este vorba de foame, nu mai sunt graniţe, nu mai este deosebire de naţionalitate sau de orientare religioasă; solidaritatea este imperativul cel mai puternic care trebuie să-i lege pe oameni, pe omul lui Dumnezeu şi pe această femeie păgână. 

     Scenariul se derulează repede. Schimbul de cuvinte dintre cei doi este memorabil. Ilie nu se mulţumeşte să primească de la văduvă doar apă, el îi cere şi pâine. Replica sărmanei femei e de o emoţie puternică: "mă jur pe Domnul Dumnezeul tău că nu am pâine". Ea nu face jurământ pe dumnezeii sau zeii ei, care nu contau deloc în ochii unui profet, apărător înverşunat al monoteismului în Israel şi necruţător cu profeţii şi preoţii falşi, ci pe Dumnezeul lui Ilie, pe singurul Dumnezeu adevărat. Se explică scurt pentru ceea ce mai are acasă, terminând dialogul cu Ilie într-o notă extrem de dramatică: "mai mâncăm o dată şi apoi vom muri". Ce penetrantă luciditate şi ce resemnare calmă dezvăluie aceste puţine cuvinte! Ce realism crud! Ce epilog de speranţă! Nu mai era decât o singură zi pentru fiul ei şi pentru ea. Era atât de puţină făină şi ulei, încât nu se mai putea concepe o altă  împărţire decât cea "la doi" a cantităţilor. În acest moment vedem cererea (neobrazată?!?) a profetului ca mai întâi lui să-i fie oferită o bucată de pâine. Femeii i se cere să nu se pună ea pe primul loc nici măcar în această situaţie extremă şi terminală, să nu-și închidă privirea la o solicitare exterioară de a mai da, chiar şi acum când aparent nu mai era nimic de dat. E condiţie indispensabilă pentru înmulţirea făinii şi a uleiului. Şi minunii i se permite să aibă loc, aici şi oriunde în lumea asta, unde calculul cantităţilor nu înţepeneşte pe tabla înmulţirii, ci stăruie cât mai mult posibil pe cea a împărţirii.

    Ne transferăm repede dintr-un oraş periferic şi necunoscut lumii de atunci şi nici celei de astăzi, în marea metropolă a Ierusalimului, unde furnicarul de oameni nu va înceta probabil decât la a a doua venire a Fiului Omului, şi căutăm cu atenţie prezenta fizică a lui Isus. Mulţimea este multă, forfota e la ea acasă, gălăgia continuă, agitaţia cotidiană. Dăm la o parte din calea privirii noastre oameni, lucruri şi animale şi îl vedem în sfârşit pe Isus în ipostaza de spectator, în faţa sălii tezarului. Urmărea oamenii, le citea atitudinile, vedea simplitatea pe chipul unora, grandomania pe al altora, sărăcia unora şi bogăţia altora. În scenă apare o văduvă, una asupra căreia se opreşte privirea lui Isus. Nu reprezintă mai nimic pentru ceilalţi. Cu ce ar putea să se remarce? Ea stă doar sub lumina privirii lui Isus. Se apropie de casetă şi aruncă două monezi.Ochii celorlaţi au ignorat-o, însă nu ochii lui Dumnezeu. Era tocmai sub privirea lui, sub admiraţia lui. Ce înduioşat a fost Isus de gestul ei! Ucenicii trebuie sa ia act de acest lucru! Era o lecţie importantă care nu putea să le scape.   

     Văduva dăduse tot ce avea. Ce măreţie în actul ei! ...sau ce nechibzuinţă?!? Cum să dai şi puţinul rămas? Cum să fie lăudabil gestul ei? Cu ce a mai rămas? Dacă văduva din Sarepta Sidonului nu ar fi acceptat propunerea profetului, ar mai fi avut loc minunea? Împărţirea la trei n-a fost condiţia sine qua non a săvârşirii ei? A fost. Şi nu pot să cred în niciun fel că Dumnezeu nu s-a revanşat pe gestul doamnei. A făcut-o şi el în ascuns, cum nu ne putem imagina mai bine! Însă gestul văduvei, oricât de discret, intrat în unda privirii lui Dumnezeu, este şi astăzi predicat, iar ea împreună cu cea din Sarepta Sidonului sunt celebrele văduve despre care vom mai aminti şi pe care le vom lăuda pentru încrederea lor necondiţionată în Cel pe care toate le poate. Mai ales în clipele extreme ale vieţii.