Calea Crucii...pe zăpadă

Împreună, alături de Isus

      Astăzi a nins toată ziua. Şi norii încă nu s-au golit. Cum să nu fie de mirare din moment ce în timpul Crăciunului erau în repaus? Cu câteva săptămâni în urmă a fost trecut în programul parohiei Calea Sfintei Cruci în natură, într-un sătuleţ situat în mijlocul pădurilor, un fel de filială a parohiei. Vremea de afară a ridicat în mine un troian de scepticism cu privire la respectarea lui. Mă aşteptam să primesc un telefon din partea organizatoarei din sat, prin care să fiu informat că anul acesta nu mai are loc, că oamenii n-or să iasă din case, că e frig şi întuneric. Telefonul l-am primit, însă pentru a afla că programul se va respecta în ciuda vremii şi că dânsa se aşteaptă la o prezenţă mai redusă, dar totuşi considerabilă, de oameni. I-am răspuns, fără să implic seriozitate maximă în cuvintele mele, că va fi un eveniment de credinţă ceea ce se va întâmpla în sat în această seară. Brusc am început să fiu nedumerit cu privire la ora începerii: de ce tocmai ora 19.00? E şi frig, dar e pe deasupra şi întuneric. De ce aşa târziu?  Copiii erau şi mai devreme acasă, nu mai spun oamenii: nu-s industriaşi.

      Plec de acasă cu maşină. Nu uit să iau cu mine staţia şi microfonul, gândind în sinea mea că vor fi oricum inutile pentru puţinii temerari, însă fac cum mi se spune, şi, ajuns în faţa responsabilei cu organizarea, o întreb cu mirare, din ce motiv ora târzie. Îmi dezvăluie repede motivul: oamenii satului sunt ţărani (nu are nicio conotaţie peiorativă termenul!) şi începând cu orele 17.00 ei trebuie să-şi mulgă vacile! Răspunsul l-am întâmpinat cu un scurt blocaj verbal. Era simplu şi adevărat. Acum mergeam spre ei pe jos, prin zăpadă. Când am ajuns la locul adunării, am rămas uimit. Acolo aşteptau 50-60 de oameni, de toate vârstele. Un domn era pregătit cu chitara în mână, doi-trei cu lanterne, făclii; copiii erau instruiţi să citească textele de la staţiuni şi de la rugăciunea credincioşilor. Pe aceşti creştini, familiarizaţi cu pădurea, cu iarna şi cu natura în toate înfăţişările ei, pare să nu-i fi deranjat prea tare ce se întâmplă afară. Recunoşteau că nu e vreme de Calea Crucii, de Săptămână Mare, ci mai degrabă de Rorate, de Advent. Ne-am rugat împreună, am cântat, am recitat rozariul.       

   Eram silit să recunosc că în această seară în acel sat a avut loc realmente un eveniment de credinţă. Era sacrificiul mic adus în faţa marelui sacrificiu săvârşit de Isus pentru noi toţi; era un drum de credinţă pe care în această Săptămână Mare l-am străbătut împreună. Îi mulţumesc lui Isus pentru această seară, pentru toţi cei cu care m-am rugat şi am cântat. Reţin şi împărtăşesc ceea ce am citit astăzi undeva:

   A evita Crucea lui Isus e totuna cu a ocoli pe o stradă care este o fundătură!

Câteva imagini făcute de un fotograf neexperimentat, care se semnează pentru acest articol.