Ce-i voi cere Domnului?

Rugăciunea lui Efrem Sirul

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

Duhul trândãviei, al grijii de multe,

al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert

nu mi-l da mie!

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,

al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”

     Îmi place mult această rugăciune. Aş vrea ca prin aceste câteva propoziţii subiacente ei să o recomand nu doar pentru o lectură atentă, ci pentru memorare. Nu solicită memoria într-atât încât cineva să reclame lamentabil că nu o poate asimila. Traducerea ei, din siriacă este cea care este. Se observă cu uşurinţă că nu e una recentă. N-aş vrea ca acest detaliu să se constituie într-un neajuns sau inconvenient care să sfârşească într-o reacţie de respingere. Stilul e bizantin, tonalitatea aparte, lexicul şi topica, pe alocuri, ieşite din uzul curent. Conţinutul însă este unul dens. Mi-aş dori ca această rugăciunea să găsească drumul spre interiorul sufletului de unde să iasă însufleţită spre Dumnezeu. Prin ea îi cerem lui Dumnezeu lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, trupească şi spirituală. Îi cerem să ne zidească după voinţa sa. El ne va asculta.

     Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de patru duhuri: de cel al trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert. Nu le avem pe toate în noi, însă cred că fiecare poate recunoaşte prezenţa unuia sau a altuia dintre ele în forme şi măsuri proprii stării de viaţă şi felului de a fi. Îndepărtarea de ele înseamnă aproprierea de libertate. Apoi îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască patru duhuri bune, edificatoare: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei. Se vorbeşte în cărţile de spiritualitate de purificarea gândurilor, a ideilor. Trebuie să facem curăţeniei în ceea ce gândim, pentru că în gând se ascunde rădăcina păcatului. Curăţia mentală se răsfrânge asupra celei sentimentale şi afective. Atingerea ei cere cultivarea unui gând, pe care autorul îl enunţă: gândul smerit. Instaurarea gândului smerit în fiinţa noastră recere răbdare şi muncă. Răbdarea este o expresie a dragostei pe care o avem faţă de noi. Dragostea în sine este ţinta trudei şi a întregii noastre osteneli cu noi înşine, scopul spre care tindem cu anevoie, deoarece ne caracterizează încăpăţânarea şi slăbiciunea.
     Mai sunt două duhuri pe care le cerem în această rugăciune: recunoaşterea propriilor greşeli şi evitarea condamnării aproapelui. Ochii noştri văd răul din afara noastră, însă prea puţin pe cel din noi, pentru că stă ascuns. Recunoaşterea propriilor greşeli este semn de înţelepciune. Acest duh dobândit ne ajută să nu recurgem necugetat la învinovăţirea celuilalt.
Recitarea ei să ne umple de pacea şi bucuria Domnului.