Advent, Advent...

prima lumânare arde

     Am început în această seară timpul Adventului. Am intrat în biserică şi am văzut coroana principală cu cele patru lumânări şi multe alte coroniţe aduse de oameni pentru a fi sfinţite. Am aprins cu emoţie prima lumânare, inaugurând cumva cu acest gest începutul timpului de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. În oraşe, în magazine, în pieţe este deja totul împodobit. În biserică însă e doar coroana. Îmi spun şi în acest an că aşa o sărbătoare minunată cum e Crăciunul nu trebuie să vină deodată, pe nepregătite. Mai întâi trebuie să fie Adventul, în biserică, în sufletul meu, în camera mea. Pe măsuţa de lângă mine este deja coroana. Vederea ei frecventă îmi menţine starea de spirit specifică acestui timp bisericesc. În lumina ei săracă îmi doresc să simt că mă înscriu pe drumul care mă duce la tot mai multă lumină, la Lumina pe care nici un întuneric n-o poate cuprinde. Mă gândesc că nu fiecare are posibilitatea de a avea o coroană în propria cameră, însă fiecare poate aprinde o lumânare şi stinge preţ de câteva clipe lumina electrică. În liniştea din cameră, simţirea misterului pe care îl emană flacăra discretă a lumânării este inevitabilă. Ne facem noi înşine şi sufletului nostru bine zăbovind cu noi sau cu alte persoane în liniştea prezenţei unei lumânări.

    E seara de început de Advent. Mi-e gândul la Isus, la profeţii care au vestit venirea lui, la Isaia, la ceea ce am auzit în seara asta din cartea lui: "Veniţi să umblăm în lumina Domnului!" Mi-e gândul la trecutul de departe şi la cel de aproape, la toţi cei care trăiesc bucuria Adventului, inderent unde se află. E minunat că pot trăi din nou Adventul, că pot vedea în jurul meu ochii scânteietori ai copiilor care aşteaptă Crăciunul, că pot auzi atâtea cântece minunate, că pot încerca măcar să-i simt altfel pe oameni, să-i judec diferit, din perspectiva unei lumini care transpare din sufletul fiecăruia dintre ei! Vine Crăciunul! Îl aştept cu răbdare, cu bucurie crescândă, în lumina singurei lumânări care arde în această primă seara de Advent.

 

 

"Zünd ein Licht an"- Aprinde o lumânare

 

Cristos, Regele meu!

     Ultima duminică a anului liturgic îmi orientează atenţia spre Isus în demnitatea sa divină de Rege al Universului. E o încheiere glorioasă în care am prilejul să conştientizez cine este cel în care mi-am pus încrederea, căruia îi ofer slujirea şi iubirea mea. Sunt totuşi încă pe acest pământ, iar evanghelia nu mă lasă să-l părăsesc pentru că el este ambientul actual al Împărăţiei pentru mine. Aici îmi lucrez mântuirea, aici simt că ea îmi este oferită continuu.

        În evanghelie îl întâlnim pe Isus atârnând pe lemnul crud al crucii, între cer şi pământ. Suntem izbiţi de o scenă contrastantă. Facem sărbătoarea unui rege care ni se prezintă în culmea neputinţei omeneşti, expus ridicolului, batjocurii, dispreţului. Evanghelistul Luca ne lasă să surprindem totuşi adevărata identitate a Răstignitului. Isus tace la orice injurie şi sarcasm din partea soldaţilor şi a "căpeteniilor", însă tâlharului din dreapta îi vorbeşte. Şi din puţinele lui cuvinte reiese că el are o Împărăţie în interiorul căreia şi peste care este Domn şi Rege.

       Câtă vreme a fost pe pământ, Isus nu a avut un alt fel de domnie decât slujirea. Bine ne-ar fi să înţelegem şi să copiem modelul domniei lui Isus! Vrei să fii un domn, înseamnă că înţelegi să fii un slujitor. E atât de răsturnat. Şi totuşi e ceea ce vedem la Isus. Este lecţia lui. Slujind simţi că trăieşti domneşte!

      Astăzi înaintea lui îmi plec genunchii, îmi inclin capul, privirea şi simţămintele, nu ca un sclav, ci ca un slujitor pentru care Isus-Domnul are îngăduinţă, răbdare şi iubire nemăsurată. Îmi plec mintea, ideile şi concepţiile înaintea a tot ceea ce găsesc în evanghelie; îmi plec întreaga fiinţă într-un act de adorare, simţindu-mă, în genunchi fiind, înălţat la cel care este Domn peste tot şi toate, Isus, Regele sufletului meu. Amin.

     

Cine nu vrea să muncească...

 

...nici să nu mănânce.

      Sunt cuvintele pe care sf. Paul le scria creştinilor din Tesalonic, nu multe decenii după înălţarea lui Isus la cer. Ce l-a determinat pe Apostol să transmită un asemenea gând? Deveniseră tesalonicenii între timp, adică de la expedierea primei scrisori către ei, leneşi? Din ce motiv să nu mai fi vrut ei să lucreze în linişte ca să-şi câştige mâncarea cea de toate zilele? Înţelegem observaţia uşor necruţătoare a sf. Paul, nu recurgând din start la o interpretare spirituală a textului, ci la una istorico-critică, luând în seamă contextul comunităţii de atunci. Dacă nu explicit, atunci în mod sigur implicit, Paul a lăsat să se înţeleagă în rândurile finale ale primei scrisori către aceeaşi comunitate că venirea a doua a lui Isus nu va fi prea departe în timp şi că, prin urmare, tesalonicenii vor fi încă în viaţă când se va petrece acest eveniment grandios: "Însă voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea (ziua Domnului) să vă surprindă ca un hoţ" (1Tes 5,4).

      Fixaţi cu gândul pe venirea lui Isus, creștinilor din Tesalonic le-a apărut deodată fără sens să-și mai împletească zilele cu tot felul de munci, să-şi consume energiile cu totul felul de osteneli pământeşti inutile, din moment ce evenimentul prevestit de sf. Paul era iminent. Ce folos să-și cheltuiască energiile cu proiecte și eforturi pe termen lung, din moment ce orice zi putea realmente să fie ultima? Cum să-și petreacă în mod ordinar zilele când evenimentul pe care îl așteptau, era cum nu se putea mai extraordinar? Munca nu-și mai avea rostul. Încerc să-mi închipui pasivitatea creștinilor de atunci, dezinteresul lor evident pentru orice întreprindere concretă, fizică, maniera în care ajunge sf. Paul să fie informat cu privire la situația de la Tesalonic, reacţia lui promptă, grija lui de a stopa o tendinţă greşită. Intervenția lui are un caracter intransigent: munca îți dă dreptul să mânănci.  Trândăvia, în schimb, îți anulează acest drept. Muncești, mănânci. Nu muncești, nu emiți pretenția de a mânca.

       Așteptarea venirii Domnului a rămas valabilă până astăzi. Și generaţia noastră îşi asumă ultimele cuvintele din Biblie: "Vino, Doamne Isuse!" Cât timp va mai trece până la venirea lui Isus, nu ne este dat să ştim. Că va veni, avem dovadă scripturală clară. Când va veni, nu ştim. Însă tare am vrea să ştim. Contează atât de mult? Avem atâtea moduri de a simţi că Isus vine la noi, că este prezent în viaţa noastră, că ne umple de sens existenţa pământească atât de nenorocită pe alocuri. Nu ştiu dacă noi împrumutăm ceva din comportamentul tesalonicenilor. La generaţia timpului nostru s-ar vedea mai degrabă lipsa oricărei aşteptări extraordinare. Totul pare să se joace pe acest pământ. Aici ar fi toate fericirile. Omul este un inventator de fericiri pământeşti. Cu ce să ne mai surprindă cerul, când paradisul poate fi trăit pe pământ? Atâtea lucruri de mică valoare ne garantează trăiri paradisiace! Vigilenţa şi ochiul critic nu ne lasă totuşi să ne îmbătăm cu iluzii. Catastrofe, războaie, cutremure sunt şi-n timpul nostru. Ele vor să ne dea o mai mare conştiinţă a sfârşitului nostru. E foarte important să nu pierdem din orizontul nostru perspectiva sfârşitului. Seneca spunea că liber este acela care îşi gândeşte viaţa din perspectiva propriei morţi, pentru că doar aşa ştie de ce trebuie să se ataşeze, şi de ce anume trebuie să stea la distanţă.

     Aş vrea să corelez gândul sf. Paul cu ultimele cuvinte din evanghelia de astăzi: "cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va dobândi viaţa". Ideea pe care o preluăm de la sf. Paul e aceea că trebuie să ne trăim viaţa fără să ne dispensăm de obligaţiile care ne revin în calitate de preoţi, soţi, şcolari, studenţi, bătrâni,  oricât de zadarnic ni s-ar părea totul sau oricât ni s-ar acri de viaţă,. Şi ne arătăm statornici până la sfârşit în îndeplinirea acestor obligaţii, încredinţaţi că aceasta aşteaptă de la noi Dumnezeu.

       

"În cele din urmă a murit şi femeia."

   Trebuie să fi fost o femeie foarte puternică, din moment ce toţi fraţii, fiecare la timpul lui, au avut-o de soţie. Să nu fi făcut evanghelia precizarea de mai sus, mai că aveai bănuiala că pe undeva încă mai trăieşte această femeie! Ironia este, în termeni prozaici, un fel de a vorbi când una auzi (citeşti) şi alta trebuie (eşti invitat!) să-nţelegi. Ea presupune o doză de inteligenţă atât în cel care o formulează cât şi în cel căruia i se adresează. E folositoare atâta vreme cât nu degenerează în ofensă. E, cred, recomandabilă atunci când de pe urma ei ajungi în sfârşit să înţelegi un adevăr care te priveşte, şi asta într-o formă elegantă, subtilă, exact cum îi place ironiei să se exprime. Cusută fiind din două rânduri de ţesuturi, trebuie să vezi, privind la primul, ce vrea să-ţi adreseze cel de sub el. Ironia e de fapt intenţia cuiva de a nu trânti adevărul în faţă, gol-goluţ, fără nici o cioplitură, ci de a induce gândul la acel adevăr care nu se aude direct, dar se subînţelege neapărat. Cu privire însă la lucrurile supranaturale, precum învierea, ironia trebuie mai degrabă să adopte tăcerea, pentru că inteligenţa, oricât de ascuţită, tot neputincioasă rămâne. Ironii se pot face şi pe seama puterii lui Dumnezeu (piatra pe care ar crea-o atât de mare, încât nici el să n-o poată ridica). Dar cu ce preţ? Cel al dobândirii vreunui adevăr?

      Saduceii pun în faţa lui Isus un caz, pe cât de trist pentru viaţa aceasta, pe atât de ridicol pentru cealaltă. Şapte bărbaţi au fericirea - sau nefericirea -  de a îndeplini o reglementare legislativă fixată de Moise. Ei trebuie să-i "ridice urmaş" primului-născut dintre ei, luând-o, vrând-nevrând, pe femeia acestuia de soţie. Greu de înţeles pentru noi! Mor toţi, fără ca să fie pomeneală de urmaş. Măcar de unul! Singurul scop invocat de Moise pentru luarea în căsătorie a femeii fratelui mai mare era descendenţa. În povestirea saduceilor, scopul acesta se evaporă pe nesimţite, iar accentul problemei se deplasează de la copii la soţi. Nedumerirea cu care se trezesc aceşti "cu totul muritori" e aceea a stabilirii bărbatului căruia să-i aparţină femeia. Nu în viaţa aceasta, ci în cea viitoare! Pentru saducei lucrurile nu pot să persiste prea mult în nedumerire: pe cât e de imposibil să stabileşti care este bărbatul femeii şi de ridicol totodată numai să-ţi imaginezi harababura care rezultă de aici, pe atât de imposibil este să admiţi o viaţă de după moarte. Mesajul lor către Isus e clar: ceea ce susţii tu, este prea ridicol şi imposibil ca să fie adevărat! Să nu fi fost căsătoria pe pământ, nu erau saduceii atât de refractari la gândul propriei nemuriri. Atâta pierdere să fie!   

      În esenţă, problema pusă de ei, e una care nu s-a terminat odată cu ieşirea lor din istorie. Partizani de-ai saduceilor întâlnim şi astăzi, iar teza lor de gândire este următoarea: nu pot să cred ceea ce nu înţeleg. Nu există decât ceea ce eu pot să-mi explic cu ajutorul minţii. Să fie adevărat acest gând, ar trebui să existe mult prea puţine din toate câte există! În cele din urmă, e numai treaba lor.

     Un lucru e clar şi pentru noi, cei care credem în viaţa de dincolo de moarte: învierea nu se poate explica raţional! Ea nu se pretează unei demonstraţii în urma căreia să nu poţi decât să capitulezi cu toate îndoielile existenţiale care te-au bântuit până atunci. Ea rămâne pentru noi un important articol de credinţă. Eu cred în învierea morţilor, cred că Isus a înviat, nu pentru că cineva mi-a demonstrat, ci, dimpotrivă, pentru că nimeni nu mi-a putut demonstra contrariul şi, cel mai important, pentru că aşa citesc în evanghelie, în care găsesc cuvintele vieţii veşnice. Pentru că aşa mi-a spus El despre El. Şi mai cred că viaţa veşnică e în aşa fel concepută de Dumnezeu pentru noi, încât să nu-i fie imposibil - măcar lui, dacă unora dintre noi le este -  să soluţioneze "insurmontabila" problema a legăturilor matrimoniale, ca să ne fie tuturor bine. Dar aşa bine cum nu ne-ar putea fi nicicând pe acest pământ, cu sau fără căsătorie!   

Celor plecaţi, le dorim odihnă!

Pie Jesu
 

        Conţinutul melodiei te poartă către cei care au plecat dintre noi şi dorm acum somnul păcii. Este o rugăciune către Isus, o implorare: dona eis requiem: dă-le lor odihnă! Curgerea melodiei îmi pare atât de tandră. Notelor înalte le urmează mereu coborâri line, parcă menite să intensifice somnul celor care au fost eliberaţi de toată truda acestei existenţe terestre. E ca un cântec de leagăn adresat unor oameni pe care nu mai trebuie să-i tulbure nimic din lumea noastră.

      Micuţa Jackie Evancho interpretează această lucrare muzicală, parte din Requiem (Andrew Lloyd Webber), cu o voce angelică, înduiosătoare. Ea uimeşte pentru că sunetele melodioase nu sunt tocmai ale unui copil de 11 anişori. Şi totuşi, există o puritate specifică vârstei ei. Emoţia pe care o transmite, este, cel puţin pentru mine, deosebită. Expresivitatea ei este intensă. E o rugăciune ieşită din sufletul unei copile căreia nesfârşita îndurare divină nu poate să nu-i răspundă.

      Apoi, melodia este atât de potrivită acestor zile în care gândurile noastre zăbovesc la cei pentru revederea cărora mai trebuie să aşteptăm mult timp. Pe îngerul din imaginea alăturată l-am găsit în cimitir...dormind. Cu căpuşorul aşezat pe mânuţe şi cu aripioarele totuşi vigilente! Altfel decât "fraţii" săi din fundal, vrând parcă să împartă ceva cu cei pentru a căror odihnă ne rugăm. În această seară, împrumut cuvintele acestei frumoase şi profunde melodii şi mi le fac rugăciune, lăsând angelica voce a minunatei Jackie Evancho, să mi le poarte cât mai repede spre Agnus Dei, spre Mielul lui Dumnezeu. Amin.   

      

 

 

Pie jesu, pie jesu

Pie jesu, pie jesu

Qui tollis peccata mundi

Dona eis requiem

Dona eis requiem

Agnus dei, agnus dei

Agnus dei, agnus dei

Qui tollis peccata mundi

Dona eis requiem

Dona eis requiem

Sempiternam, sempiternam requiem

Requiem aeternam...

dona eis Domine,

et lux perpetua luceat eis!

 

 

 

   Ne amintim astăzi de cei care aşteaptă ceasul învierii. Ne rugăm pentru ei şi trăim în speranţa marii revederi. Odihna cea veşnică dă-o lor, Doamne! Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor. Să se odihnească în pace. Amin 



O, ce veste!

Episcopul Anton Durcovici va fi ridicat la cinstea altarelor


   Redau conţinutul comunicatului de presa de pe situl www.ercis. ro. Îi mulţumim Domnului pentru acest dar făcut Bisericii noastre locale.

COMUNICAT DE PRESĂ

Episcopul Anton Durcovici va fi ridicat la cinstea altarelor

Sfântul Părinte papa Francisc a recunoscut oficial, la 31 octombrie 2013, martiriul Slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici, episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi. Astfel, Preasfinţitul Anton Durcovici va fi ridicat curând la cinstea altarelor şi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Ceremonia beatificării va avea loc la Iaşi, la o dată care va fi stabilită ulterior.

Papa Francisc a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretele referitoare la beatificarea (proclamarea ca fericiţi ai Bisericii Catolice) a patru Slujitori ai lui Dumnezeu. Primul nume menţionat a fost cel al lui "Anton Durcovici, episcop de Iaşi (România), născut la Bad Deutsch-Altenburg (Austria), la 17 mai 1888, şi ucis din ură faţă de credinţă în închisoarea din Sighetu Marmaţiei (România), la 10 decembrie 1951".

După ce, la 30 octombrie, a participat la audienţa generală acordată de Sfântul Părinte la Vatican, având apoi o întâlnire cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, la reîntoarcerea la Iaşi, joi, 31 octombrie 2013, PS Petru Gherghel a mărturisit: "Suntem cu toţii fericiţi că, între sărbătoarea fericitului Ieremia şi Solemnitatea Tuturor Sfinţilor, Sfântul Părinte Francisc a decis ca să fie înscris în calendarul Bisericii şi episcopul nostru Anton Durcovici, drept martir şi mărturisitor al Bisericii noastre locale. Se împlineşte astfel o dorinţă fierbinte de a-l admira şi urma pe păstorul Bisericii noastre locale pe drumul sfinţeniei. Le mulţumim tuturor celor care au susţinut cauza de beatificare a episcopului nostru, prin dorinţa şi rugăciunea lor. Dumnezeu să fie binecuvântat în sfinţii săi, iar Maica Sfântă, Regina martirilor, să privească mereu spre poporul nostru!"

Procesul de canonizare al ep. Anton Durcovici a început cu faza diecezană, la 25 martie 1997, continuând, la 8 februarie 2010, cu faza romană. La 28 februarie 2013, la Vatican, s-a dat votul afirmativ argumentării teologice a martiriului episcopului Durcovici. La 15 octombrie 2013, la Vatican, membrii Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în unanimitate, au exprimat părerea pozitivă asupra martiriului şi virtuţilor ep. Anton Durcovici.

* * *

Episcopul Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888, în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. La vârsta de şase ani a venit la Iaşi, unde a frecventat cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. S-a transferat la o şcoală din Ploieşti şi, apoi, la Bucureşti, unde s-a înscris ca seminarist la Liceul "Sfântul Iosif" (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma, pentru a-şi continua studiile teologice la Colegiul "De Propaganda Fide" (1906-1911). După ce a fost sfinţit preot, la 24 septembrie 1910, în bazilica "Sfântul Ioan din Lateran" (Roma), s-a reîntors în ţară, la 29 iulie 1911, a fost mai mulţi ani profesor şi a activat la parohiile din Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial, părintele Anton Durcovici a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti şi canonic al aceleiaşi arhidieceze.

La 30 octombrie 1947, papa Pius al XII-lea l-a numit episcop de Iaşi. A fost consacrat la 5 aprilie 1948, de nunţiul apostolic Gerald Patrik O'Hara, şi înscăunat, în catedrala din Iaşi, la 14 aprilie, acelaşi an. În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a desfăşurat o activitate pastorală asiduă, vizitând parohiile din Moldova şi însufleţind cu viaţa sa inimile enoriaşilor. La 14 aprilie 1948 a fost numit şi administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti. La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a fost arestat de Securitate şi închis la Bucureşti, Jilava şi, apoi, la Sighetu Marmaţiei, unde, în urma bătăilor şi a înfometării, a murit la 10 decembrie 1951.

 

 Biroul de presă
Pr. Cornel Cadar