sâmbătă, 3 decembrie 2016

Advent... cu puţină linişte!






      Pe nesimţite a trecut timpul primei săptămâni din Advent. Am reuşit să ne punem seara târziu măcar pentru câteva clipe în lumina primei lumânări? Deconectaţi de orice sursă sonoră, în obscurul încăperii, ne-am perceput cu totul altfel. Poate am realizat că ne lipseşte răbdarea să stăm şi pentru câteva minute doar cu noi înşine. Poate ne-am gândit că e ceva la-ndemână, dar ne-am dat seama că e un exerciţiu solicitant. Sau am conchis în mod eronat că e pierdere de timp. Ne-am familiarizat cu tot felul de zgomote. Şi ele cu noi. Să zăboveşti în linişte, având mare grijă să n-o întrerupi, poate părea straniu. Unii au impresia că nu trebuie să faci nimic ca să ai linişte. Alţii au înţeles deja că astăzi e greu să rezişti fără să faci împotriva ei! Suntem nevoiţi să trăim mai tot timpul în afara noastră, într-o constelaţie neîntreruptă de mişcări, lumini, sunete şi acţiune. 
       Vine Ioan Botezătorul în această duminică a Adventului cu o ţinută exterioară neobişnuită şi cu un mesaj simplu şi pătrunzător: "Pregătiţi calea Domnului!" Acest îndemn poate fi interpretat foarte larg. O cale se poate pregăti în multe feluri. Depinde mult de cine este cel care păşeşte pe ea spre tine. De data aceasta este Domnul însuşi. Fiecare îşi gândeşte pregătirea în felul lui propriu, după o consultaţie sinceră, atentă, deschisă cu propria conştiinţă. Eu cred însă că pentru acest moment, cadrul necesar şi indispensabil este liniştea. Şi mie îmi pare că Ioan ar striga astăzi să se facă linişte. "Glasul celui care strigă în pustiu" e nevoit să se transforme în "glasul celui care strigă într-o lume zgomotoasă". Să pregătim calea Domnului, acordându-ne clipe de tăcere. Să-ncepem să reclamăm faptul că nu ne este deloc posibil, ar însemna să nu fim până la capăt sinceri cu noi înşine. Nu trebuie să credem că e nevoie să instaurăm tăcerea monastică în locuinţele noastre, să fim deconectaţi de lumea în care trăim. E vorba de acea putere de a ne oferi un răgaz de tăcere în care ne-ar apărea poate mai clar ca nicicând ce anume i-ar plăcea Domnului să vadă schimbat la felul nostru de a ne iubi pe noi înşine, la stilul de a ne raporta la membrii familiei noastre, la obiceiul de a bagateliza anumite păcate pe care le tot comitem, la considerentul că oricum nu putem fi mai buni moral decât am fost până acum. Şi altele... În lumina celor două lumânări aprinse, cea a profetului şi cea a Betheemului, conform unei tradiţii recente, imi doresc ca în aceasta săptămână să trăiesc chiar şi pentru câteva clipe bucuria de a fi cu mine, cu conştiinţa mea, cu discreta prezenţă divină... în linişte.




sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Dorit Mesie, vino! A venit Adventul





     A început Adventul! Ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii lui Isus. Ne însoţeşte din nou coroana cu cele patru lumânări în săptămânile dinaintea Crăciunului. În forme melodice variate creştinii de pretudindeni cântă acelaşi mesaj: Dorit Mesie, vino! Îl aşteptăm pe Isus, rememorând istoria naşterii lui la Betleem şi meditând asupra celei de-a doua veniri a lui în slavă. Existenţa noastră stă între aceste două veniri, oferindu-şi bucuria anuală a sărbătoririi liturgice a Întrupării lui Isus între oameni. Nu avem, cred, nimic mai frumos pe parcursul întregului an, nimic mai fermecător şi minunat decât Crăciunul. În fiecare an ascultăm aceleaşi texte, ne binedispunem cu aceleaşi colinde, ne desfătăm ochii în faţa atâtor luminiţe şi decoraţii, ne lăsăm încântate inimile de glasurile pure ale copiilor care cântă naşterea Domnului. 

   Avem nevoie de Advent, de lumina lumânărilor, de colinde, de pregătirea spirituală ca să ne fie mai uşor să credem, ca să ne introducem mai lesne în lumea misterioasă a lui Dumnezeu, a celor cu care a găsit înţelept să colaboreze pentru mântuirea noastra. Mă gândesc aici la fecioara Maria şi la puritatea ei inexprimabilă, la Ioan Botezătorul şi la grandilocvenţa mesajului său, la sfântul Iosif şi la timiditatea pe care a simţit-o înaintea evenimentelor pe care nu era în măsură să le controleze. Trăiesc cu sentimentul că mi se deschide în faţă un drum care se termină abia în faţa ieslei. El trebuie parcurs bine, cu vigilenţă, cu examinare spirituală, cu acţiuni a căror roade să se răsfrângă asupra celorlalţi. Am şansa să mă gândesc la păcatele comise, de care Isus vrea să mă mântuiască, să meditez asupra acelor atitudini care abia mă fac suportabil în ochii celorlalţi, să mă străduiesc să compensez greşelile mele de omisiune cu gesturi simple, de caritate, făcute în aşa fel încât numai ochii lui Dumnezeu să mă surprindă. Toate aceste lucruri merită făcute, ca să îmi fie mai uşor să cred ca nu sunt al acestei lumi şi nu trăiesc doar pentru ea, că existenţa mea se împlineşte în Dumnezeu. Ele merită făcute pentru că e Isus cel care vine, pentră că el e doritul Mesia. 
    Ce bucurii interioare e dispus Dumnezeu să ne ofere! Ce simţire profundă a prezenţei lui putem să experimentăm cu inimile noastre slabe şi intinate! Nu trebuie să urcăm până la cer pentru asta, se îndură Dumnezeu şi coboară până la noi în Isus!   

miercuri, 2 noiembrie 2016

...să se odihnească în pace. Amin.





     Îi comemorăm astăzi pe credincioşii răposaţi. Ei au plecat dintre noi cu semnul credinţei şi dorm somnul păcii. Avându-i pe ei în amintire, ne gândim inevitabil la propria moarte, la inexorabila despărţitură dintre viaţa de aici şi cea de dincolo. Reflecţia asupra morţii sporeşte calitatea vieţii prezente. Multe lucruri cu valoare terestră se relativizează masiv, iar zbuciumul şi încordarea pentru atâtea lucruri cotidiene devine infim şi nesemnificativ. Întrebarea cu privire la cât de apt de veşnicie eşti în momentul de faţă poate fi cotropitoare. Cei de care suntem nevoiţi să ne despărţim sunt cu timpul tot mai mulţi. Însă de ei ne apropiem tot mai mult cu fiecare nouă zi. 
      La fel ca toţi credincioşii în care speranţa în viaţa veşnică şi în înviere este vie, mi-am acordat clipe de linişte, nu în altă parte decât în cimitir, pentru a-i aduna în rugăciune pe toţi cei dragi. E binefăcătoare atât liniştea cu care te petreci printre morminte cât mai ales gândurile care rodesc din ea. Cel care este Învierea şi Viaţa să-i facă părtaşi pe toţi de fericirile cereşti. Amin

(pozle de mai jos sunt din cimitirul parohial, Weiz)


















 

luni, 1 august 2016

Cracovia - impreuna cu tinerii la sarbatoare!





     In istoria Cracoviei, capitala spirituală a Poloniei, raman Zilele Mondiale ale Tineretului o amintire puternică. A văzut acest oraş în aceste ultime zile entuziasm, forfotă, veselie, exaltare şi strigăte cum rar sau poate niciodată în istoria ei. A fost o avalanşă de energie tinerească, de sărbătoare jovială, de credinţă manifestată public, fără rezerve şi fără prefăcătorie. Am putut fi de faţă timp de trei zile. M-am gândit că în acest context numai "dabei sein ist alles" (a fi de faţă înseamnă totul) mai contează.
 Îi mulţumesc enorm Domnului pentru tot ce am trăit în sufletul meu împreună cu atâţia tineri. E o senzaţie incomparabilă. Sunt sentimente pe care numai prezenţa fizică acolo ţi le poate oferi. E adevărat, credinţa este un act personal, un asentiment la adevărurile revelate de Dumnezeu, o adeziune fermă la ceea ce conţine Crezul. Însă tot atât de adevărat e că atunci când vrei să o sărbătoreşti, ai nevoie să fii cu ceilalţi. Cu zâmbetul lor, cu fericirea lor vizibilă pe chip, cu cântarea lor puternică! Thomas Spidlik spunea într-o predică legat de credinţă că ea se menţine vie atunci când este împărtăşită. Dacă eşti într-o criză a credinţei, lectura unor cărţi poate fi o soluţie, însă cel mai bine faci să mergi şi să-i cauţi pe cei care îşi manifesta credinţa public, în rugăciune şi comuniune. Acolo e terapia vindecării, a reînvierii ei.  
     Tinerii care au fost la Cracovia şi-au dat sanşa unei experinţe de credinţă de mare anvergură. În mijlocul unei aşa concentraţii de entuziasm te simţi aproape constrâns să activezi în tine bucuria, speranţa, optimismul deorece simţi că nu esti singur. Alţi mii şi mii ca tine îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, îl roagă fiecare în limba lui şi fac sărbătoare în suflet lor. Cât de frumos și contaminant este să cânți cu atâția oameni despre ceea ce este cel mai important în viața ta: Jesus Christ, you are my life, Aleluia, Aleluia. Este crezul tău, al Bisericii, al papei. Iar în multitudinea de culturi, de limbi și de obiceiuri triumfă unitatea credinței în același Isus care transpare pe mii și mii de chipuri, așteptând să fie salutat cu deschidere, să fie ajutat dacă este nevoie, să fie însoțit...să fie iubit. 
     Să faci sărbătoare împreună cu atâția oameni de aceeași credință înseamnă să aduci în contingentul acestei lumi ceva din beatitudinea fericii veșnice, ceva din lumea dincolo. Înseamnă să presimți felul în care îți vei petrece veșnicia: în inefabilă comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți. În fața memoriei mele se derulează imagini de la Cracovia. Îmi doresc mult ca cei care au fost acolo să menține cu orice preț în sufletul lor flacăra credinței. Isus este minunat, viu și actual! Mereu și în orice împrejurare! Iar el merită să fie sărbătorit în toată bucuria credinței! 
   











miercuri, 29 iunie 2016

10 ani de Preotie! Mulţumesc!



         Aş vrea ca această zi să fie un multiform şi neîntrerupt MULŢUMESC! Îmi doresc mult ca toate gândurile mele aşezate laolaltă să exprime gratitudine, sentimentele mele expresive sau discrete să aiba marca recunoştinţei, cuvintele mele, sonore şi abia şoptite, să aibă laitmotivul mulţumirii. Împlinesc 10 ani de slujire preoţească. Închid ochii şi mă transpun cu gândurile în catedrala din Iaşi, în ziua sfinţirii. Acolo aud vibraţiile orgii şi cântarea solemnă: "Mărire s-aducem cu toată iubirea lui Petru şi Paul, Apostoli slăviţi", în timp ce eu păşesc grav, cu conştiinţa că a venit în sfârşit ceasul binecuvântat, aşteptat de ani de zile. Era ceasul la care visasem până atunci de nenumărate ori, cu ochii închişi şi deschişi, la rugăciune şi la plimbare, împreună cu colegii şi singur. Pe braţele mele stătea veşmântul roşu de preot pe care urma să-l îmbrac pentru prima oară. Cu el mă prezentam înaintea altarului şi a lui Isus. Nu ştiu cât eram de pregătit, dacă eram suficient de matur, dacă în mintea mea se adunaseră destule cunoştinţe despre oameni, despre viaţă, despre Dumnezeu, dacă într-adevăr corespundeam unor criterii de alegere. Şimţeam limpede însă că nu trebuia să fiu în nici un alt loc de pe pământ decât acolo, în acea catedrală, pentru a pimi hirotonirea care venea peste mine ca un dar. Mă inunda sentimentul că nu puteam emite nicio pretenţie pentru ceea ce urma să mi se ofere, că nimic nu justifica dreptul meu de a fi sfinţit, că n-am nici o prestaţie sau merit care să mă recomande să fiu preot. Doar investisem 11 ani de formare, mă rugasem de atâtea ori, mă supusesem unui stil de viaţă care nu eram tocmai cel comun celorlalţi tineri, asimilasem cunoştinte de filosofie, teologie, îmi asumasem anumite renunţări. Nu era firesc să fi simţit contrarul? Dacă totuşi eram acolo, în linie cu colegii mei, se datora numai şi numai faptului că Cineva a vrut şi a ales să fie aşa! 
       Mi-am auzit strigat numele şi am răspuns în mod ferm cu un "prezent" care s-a auzit în catedrala arhiplină. Eram conştient pe deplin de unicitatea momentului şi totuşi el îmi scăpa cu mult în amploarea lui. Nu era un angajament pentru un proiect pesonal. Era mai degrabă asentimentul pe care îl manifestam faţă de o Voinţă căreia îi dădeam dreptul exclusiv să facă ce binevoieşte cu capacităţile şi incapacităţile mele. Era opţiunea limpede şi manifesta de a fi slujitor! Episcopul a dat tonul unor întrebări grele care solicitau disponibilitatea mea de a sluji, de a fi fidel, de a asculta, de a mă ruga, de a rămâne statornic. De la mine a primit acelaşi "vreau" hotărât. Peste el s-a aşezat invocarea sfinţilor, timp în care am stat prosternat la pământ. Abia în această poziţia te invadează sentimentul nimicniciei, al neputinţei pure. E ca şi cum ai vrea intenţionat să nu poţi să faci nimic pentru a-i da şansa lui Dumnezeu să acţioneze asupra ta în largul lui, cum îi place lui mai bine, nestingherit. E această prosternare o deliberată aşezare la pământ a oricărei rezistenţe la harul lui Dumnezeu, care astfel se poate aşterne peste tine ca să te asume şi să te investească. A urmat rugăciunea de consacrare prin invocarea Duhului Sfânt şi îmbrăcarea hainei preoţeşti. Mărturisesc cu toată simplitatea că mă simţeam pe deplin în elementul meu. Tăceam şi mă minunam de cât de înălţător era totul! Nici nu ştiam ce să-i spun lui Dumnezeu! Era ca în parabola fiului risipitor când Tatăl, într-o nestăvilită avalansă de acţiuni, sub imboldul unei bucurii indescriptibile că-l avea pe fiul viu înaintea ochilor, cere ca acesta să fie îmbrăcat repede, să i se pună încălţăminte în picioare şi inel în deget, şi să pornească sărbătoarea, ca şi cum nimic nu mai putea suporta amânare, iar fiul stătea la toate acestea uluit şi stupefiat, fără să fie în stare să scoată măcar un cuvânt. Simţeam cum intrase darul Preoţiei în mine, că eu nu doar că aveam ceva pe umeri, pe mâini, pe cap, ci că eu eram înlăuntrul meu şi în întregime preot.
      De atunci au trecut 10 ani, iar acea liturghie îmi este vie în memorie, pentru că ea desparte viaţa mea în două: anii de dinainte şi de după preoţie. Îmi trec prin minte locurile unde mi-am exercitat slujirea preoţească: Rădăuţi (2006-2007), Iaşi-Centru (2007-2010), Austria, în parohiile diecezei de Graz, Puntigam, Gleisdorf şi actualmente Weiz (2010-2016). Îi mulţumesc lui Isus din inimă pentru tot ce am făcut sau a făcut prin mine în aceşti ani. Au fost atâtea experienţe minunate, atâtea clipe sacre, atâtea cuvinte edificatoare, atâţia oameni minunaţi care s-au intersecat cu mine şi preoţia mea. Nu ştiu dacă ar fi putut exista o versiune mai bună a existenţei mele pământeşti decât cea în formulă sacerdotală. Aş vrea, în maniera unei confesiuni sincere, să spun că peste acel repetat "vreau" din ziua Preoţiei, nu s-au aşezat întotdeauna atitudinile şi faptele cele mai corespunzătoare. A ştiut bine Isus că nu alege în persoana mea un om sculptat din virtute, ci unul din carne marcată de slăbiciune, care acceptă să fie cioplit până la sfârşitul vieţii. Să primească Isus în această zi sincera mea cerere de iertare pentru tot ce a fost infidelitate, păcat, nepăsare, indiferenţă, neglijenţă etc., în cuprinsul preoţiei mele. Astăzi, la sfânta liturghie, îi voi şopti din nou un "vreau" serios şi decis, rugându-l să-l primească ca atunci, în ziua hirotonirii. Nu e un "vreau" încrezut sau plin de sine, ci unul sincer şi realist. Îmi doresc să mă folosească şi să mă valorifice cum ştie mai bine, pentru binele celor care mă ascultă și împreună cu care celebrez sfintele sacramente, spre mântuirea mea şi a tuturor. Îl rog să am întotdeauna sentimentul mângâietor şi divin că orice aş purta pe umerii mei, el este chiar în preajma mea, lângă mine, ca model, ca maestru, ca ajutor, ca slujitor şi Domn, ca Om şi Dumnezeu. Iar slujirea mea să-i fie mereu bineplăcută! Astăzi şi în toate zilele preoţiei mele. Amin.