luni, 1 august 2016

Cracovia - impreuna cu tinerii la sarbatoare!





     In istoria Cracoviei, capitala spirituală a Poloniei, raman Zilele Mondiale ale Tineretului o amintire puternică. A văzut acest oraş în aceste ultime zile entuziasm, forfotă, veselie, exaltare şi strigăte cum rar sau poate niciodată în istoria ei. A fost o avalanşă de energie tinerească, de sărbătoare jovială, de credinţă manifestată public, fără rezerve şi fără prefăcătorie. Am putut fi de faţă timp de trei zile. M-am gândit că în acest context numai "dabei sein ist alles" (a fi de faţă înseamnă totul) mai contează.
 Îi mulţumesc enorm Domnului pentru tot ce am trăit în sufletul meu împreună cu atâţia tineri. E o senzaţie incomparabilă. Sunt sentimente pe care numai prezenţa fizică acolo ţi le poate oferi. E adevărat, credinţa este un act personal, un asentiment la adevărurile revelate de Dumnezeu, o adeziune fermă la ceea ce conţine Crezul. Însă tot atât de adevărat e că atunci când vrei să o sărbătoreşti, ai nevoie să fii cu ceilalţi. Cu zâmbetul lor, cu fericirea lor vizibilă pe chip, cu cântarea lor puternică! Thomas Spidlik spunea într-o predică legat de credinţă că ea se menţine vie atunci când este împărtăşită. Dacă eşti într-o criză a credinţei, lectura unor cărţi poate fi o soluţie, însă cel mai bine faci să mergi şi să-i cauţi pe cei care îşi manifesta credinţa public, în rugăciune şi comuniune. Acolo e terapia vindecării, a reînvierii ei.  
     Tinerii care au fost la Cracovia şi-au dat sanşa unei experinţe de credinţă de mare anvergură. În mijlocul unei aşa concentraţii de entuziasm te simţi aproape constrâns să activezi în tine bucuria, speranţa, optimismul deorece simţi că nu esti singur. Alţi mii şi mii ca tine îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, îl roagă fiecare în limba lui şi fac sărbătoare în suflet lor. Cât de frumos și contaminant este să cânți cu atâția oameni despre ceea ce este cel mai important în viața ta: Jesus Christ, you are my life, Aleluia, Aleluia. Este crezul tău, al Bisericii, al papei. Iar în multitudinea de culturi, de limbi și de obiceiuri triumfă unitatea credinței în același Isus care transpare pe mii și mii de chipuri, așteptând să fie salutat cu deschidere, să fie ajutat dacă este nevoie, să fie însoțit...să fie iubit. 
     Să faci sărbătoare împreună cu atâția oameni de aceeași credință înseamnă să aduci în contingentul acestei lumi ceva din beatitudinea fericii veșnice, ceva din lumea dincolo. Înseamnă să presimți felul în care îți vei petrece veșnicia: în inefabilă comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți. În fața memoriei mele se derulează imagini de la Cracovia. Îmi doresc mult ca cei care au fost acolo să menține cu orice preț în sufletul lor flacăra credinței. Isus este minunat, viu și actual! Mereu și în orice împrejurare! Iar el merită să fie sărbătorit în toată bucuria credinței! 
   











miercuri, 29 iunie 2016

10 ani de Preotie! Mulţumesc!



         Aş vrea ca această zi să fie un multiform şi neîntrerupt MULŢUMESC! Îmi doresc mult ca toate gândurile mele aşezate laolaltă să exprime gratitudine, sentimentele mele expresive sau discrete să aiba marca recunoştinţei, cuvintele mele, sonore şi abia şoptite, să aibă laitmotivul mulţumirii. Împlinesc 10 ani de slujire preoţească. Închid ochii şi mă transpun cu gândurile în catedrala din Iaşi, în ziua sfinţirii. Acolo aud vibraţiile orgii şi cântarea solemnă: "Mărire s-aducem cu toată iubirea lui Petru şi Paul, Apostoli slăviţi", în timp ce eu păşesc grav, cu conştiinţa că a venit în sfârşit ceasul binecuvântat, aşteptat de ani de zile. Era ceasul la care visasem până atunci de nenumărate ori, cu ochii închişi şi deschişi, la rugăciune şi la plimbare, împreună cu colegii şi singur. Pe braţele mele stătea veşmântul roşu de preot pe care urma să-l îmbrac pentru prima oară. Cu el mă prezentam înaintea altarului şi a lui Isus. Nu ştiu cât eram de pregătit, dacă eram suficient de matur, dacă în mintea mea se adunaseră destule cunoştinţe despre oameni, despre viaţă, despre Dumnezeu, dacă într-adevăr corespundeam unor criterii de alegere. Şimţeam limpede însă că nu trebuia să fiu în nici un alt loc de pe pământ decât acolo, în acea catedrală, pentru a pimi hirotonirea care venea peste mine ca un dar. Mă inunda sentimentul că nu puteam emite nicio pretenţie pentru ceea ce urma să mi se ofere, că nimic nu justifica dreptul meu de a fi sfinţit, că n-am nici o prestaţie sau merit care să mă recomande să fiu preot. Doar investisem 11 ani de formare, mă rugasem de atâtea ori, mă supusesem unui stil de viaţă care nu eram tocmai cel comun celorlalţi tineri, asimilasem cunoştinte de filosofie, teologie, îmi asumasem anumite renunţări. Nu era firesc să fi simţit contrarul? Dacă totuşi eram acolo, în linie cu colegii mei, se datora numai şi numai faptului că Cineva a vrut şi a ales să fie aşa! 
       Mi-am auzit strigat numele şi am răspuns în mod ferm cu un "prezent" care s-a auzit în catedrala arhiplină. Eram conştient pe deplin de unicitatea momentului şi totuşi el îmi scăpa cu mult în amploarea lui. Nu era un angajament pentru un proiect pesonal. Era mai degrabă asentimentul pe care îl manifestam faţă de o Voinţă căreia îi dădeam dreptul exclusiv să facă ce binevoieşte cu capacităţile şi incapacităţile mele. Era opţiunea limpede şi manifesta de a fi slujitor! Episcopul a dat tonul unor întrebări grele care solicitau disponibilitatea mea de a sluji, de a fi fidel, de a asculta, de a mă ruga, de a rămâne statornic. De la mine a primit acelaşi "vreau" hotărât. Peste el s-a aşezat invocarea sfinţilor, timp în care am stat prosternat la pământ. Abia în această poziţia te invadează sentimentul nimicniciei, al neputinţei pure. E ca şi cum ai vrea intenţionat să nu poţi să faci nimic pentru a-i da şansa lui Dumnezeu să acţioneze asupra ta în largul lui, cum îi place lui mai bine, nestingherit. E această prosternare o deliberată aşezare la pământ a oricărei rezistenţe la harul lui Dumnezeu, care astfel se poate aşterne peste tine ca să te asume şi să te investească. A urmat rugăciunea de consacrare prin invocarea Duhului Sfânt şi îmbrăcarea hainei preoţeşti. Mărturisesc cu toată simplitatea că mă simţeam pe deplin în elementul meu. Tăceam şi mă minunam de cât de înălţător era totul! Nici nu ştiam ce să-i spun lui Dumnezeu! Era ca în parabola fiului risipitor când Tatăl, într-o nestăvilită avalansă de acţiuni, sub imboldul unei bucurii indescriptibile că-l avea pe fiul viu înaintea ochilor, cere ca acesta să fie îmbrăcat repede, să i se pună încălţăminte în picioare şi inel în deget, şi să pornească sărbătoarea, ca şi cum nimic nu mai putea suporta amânare, iar fiul stătea la toate acestea uluit şi stupefiat, fără să fie în stare să scoată măcar un cuvânt. Simţeam cum intrase darul Preoţiei în mine, că eu nu doar că aveam ceva pe umeri, pe mâini, pe cap, ci că eu eram înlăuntrul meu şi în întregime preot.
      De atunci au trecut 10 ani, iar acea liturghie îmi este vie în memorie, pentru că ea desparte viaţa mea în două: anii de dinainte şi de după preoţie. Îmi trec prin minte locurile unde mi-am exercitat slujirea preoţească: Rădăuţi (2006-2007), Iaşi-Centru (2007-2010), Austria, în parohiile diecezei de Graz, Puntigam, Gleisdorf şi actualmente Weiz (2010-2016). Îi mulţumesc lui Isus din inimă pentru tot ce am făcut sau a făcut prin mine în aceşti ani. Au fost atâtea experienţe minunate, atâtea clipe sacre, atâtea cuvinte edificatoare, atâţia oameni minunaţi care s-au intersecat cu mine şi preoţia mea. Nu ştiu dacă ar fi putut exista o versiune mai bună a existenţei mele pământeşti decât cea în formulă sacerdotală. Aş vrea, în maniera unei confesiuni sincere, să spun că peste acel repetat "vreau" din ziua Preoţiei, nu s-au aşezat întotdeauna atitudinile şi faptele cele mai corespunzătoare. A ştiut bine Isus că nu alege în persoana mea un om sculptat din virtute, ci unul din carne marcată de slăbiciune, care acceptă să fie cioplit până la sfârşitul vieţii. Să primească Isus în această zi sincera mea cerere de iertare pentru tot ce a fost infidelitate, păcat, nepăsare, indiferenţă, neglijenţă etc., în cuprinsul preoţiei mele. Astăzi, la sfânta liturghie, îi voi şopti din nou un "vreau" serios şi decis, rugându-l să-l primească ca atunci, în ziua hirotonirii. Nu e un "vreau" încrezut sau plin de sine, ci unul sincer şi realist. Îmi doresc să mă folosească şi să mă valorifice cum ştie mai bine, pentru binele celor care mă ascultă și împreună cu care celebrez sfintele sacramente, spre mântuirea mea şi a tuturor. Îl rog să am întotdeauna sentimentul mângâietor şi divin că orice aş purta pe umerii mei, el este chiar în preajma mea, lângă mine, ca model, ca maestru, ca ajutor, ca slujitor şi Domn, ca Om şi Dumnezeu. Iar slujirea mea să-i fie mereu bineplăcută! Astăzi şi în toate zilele preoţiei mele. Amin.

 



duminică, 15 mai 2016

Implorare a darurilor Duhului Sfânt!





Vino, Duhule Sfânt, cu darurile tale divine și creatoare de tot ceea ce este bun, frumos și adevărat! Dă-ne înţelepciunea ta în schimbul înţelepciunii sărace a acestei lumi! Însuflă în noi o înţelegere a vieţii aşa cum nu ne-o pot da oamenii inteligenţi din jurul nostru! Umple-ne cu tăria ta, care trece în ochii oamenilor drept slăbiciune! Oferă-ne știința adevărului despre noi și despre lucruri, care este altceva decât asimiliarea obositoare a multelor științe din școlile noastre. Trimite-ne darul sfatului pentru a arata dispozitia umila de a ne lăsa sfătuiți și de a oferi sfaturi care să nu urmărească eficiența materială a vieții și renumele intre oameni, ci orientarea după ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, când ne place și când nu ne place! Așterne peste religiozitatea și rugăciunile noastre o autentică evlavie, care să nu fie pietism superficial și fals, consumat în gesturi și formule superstițioase, ci reverență și adorație a lui Dumnezeu, în duh și adevăr! Dă-ne darul fricii de Dumnezeu, care să înlocuiască frica noastră bolnăvicioasă de oameni, de viață sau de moarte. Fă-ne să înțelegem cât de sănătoasă este pentru starea noastră psihică și spirituală dobândirea și menținerea acestei frici de Dumnezeu, pentru a fi departe de toate efectele nocive ale fricilor pământești! 
Duhule Sfânt, vino și fă-ți locuință în sufletul, gândurile, intențiile, aspirațiile și realizările noastre, ca să simțim în conștiința noastră că suntem iubiți de Dumnezeu, trăim din el și pentru el, în comuniune de iubire cu ceilalți oameni. Amin

sâmbătă, 16 aprilie 2016

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine



De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,
De-atâtea gânduri aş fi fost sărac,
M-aş fi mişcat în vid de-nţelepciune,
Sătul de-atâtea lucruri şi tot nesăturat.

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,
Aş fi zăcut pe-un munte de-ntrebări
Şi de strigat în van nu mă puteam abține:
Sunt rod al întâmplării? Eu vin de nicăieri?

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine
Dialogam steril, eu singur și cu frica
Și în respir aveam numai suspine,
Materia privind-o și nevăzând nimica.

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,
Aş fi văzut în om o taină ce pulsa,
Un univers terestru, cu-adânc şi înălțime,
Nu însă chipul şi nici asemănarea sa.

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,
Iubirea mea era captivă în finit
În suflet gravitau numai simţiri infime
Şi-o sete disperată, un dor de infinit.


De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,
Ființa mea prin ce se definea?
Ce mai conta ce-i rău și ce e bine?
Că n-am nimic sau lumea e a mea?

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine
Păşeam spre un non-sens cu paşi stingheri
Iar moartea mea ducea-n neant cu sine
Neanimată carne, un gol imens de vreri.

                                        (pr. Cristian Diac)


vineri, 25 martie 2016

Moartea ta, Doamne, o vestim




     
     Într-o zi de vineri, sfâşiat de dureri, cu mâinile şi picioarele pironite pe lemnul unei cruci, murea Isus Cristos, în văzul câtorva oameni. Murea Fiul lui Dumnezeu. Pentru cei din vremea lui. Pentru cei din vremea mea şi din orice vreme. A fost o moarte care a cuprins totul, absorbind într-însa păcat şi răutate, nesăbuinţă şi fărădelege, ofensă şi ingratitudine, non-divinul din toate. A fost o moarte pe care Dumnezeu a voit-o. De ce atunci nu cred toţi în ea? De ce n-o înţeleg cu toţii? De ce rămân atât de mulţi în nepăsare? Şi iarăşi...de ce să fie mântuire prin moartea cuiva? De ce să trebuiască să privesc toată viaţa la Cel străpuns, pe pereţi, în biserici, în cimitire, pe drumuri, în destinele atâtor oameni? De ce să stea viata omului sub pecetea crucii? De ce să fie cel Răstignit expresia ultimei şi maximei iubiri, mai mult decât care nu mai am ce să aştept de la Dumnezeu? Şi dacă n-o găsesc aici, unde îmi rămâne s-o mai caut?
      Oricât aş întreba şi oricât n-aş înţelege, răspuns în altă parte nu găsesc. Oriunde aş căuta şi orice aş găsi, nimic n-ar fi pe măsura a ceea ce îmi spune crucea. Indiferent cât mi-ar displăcea, Dumnezeu nu are altceva să-mi dea în schimb. Poate să aibă Dumnezeu altceva în schimbul iubirii? Există în cruce, în afara de păcat altceva decât iubire? Există iubire acolo unde nimeni nu moare pentru nimeni? Câtă iubire poate fi concentrată în moartea unui Dumnezeu-Om pentru toţi? În afara crucii mai rămâne ceva din iubire?  


     Moartea ta, Doamne, o vestim...gândindu-mă acum la punerea ta în mormânt. S-a săvârşit totul. Nu a rămas nimic din Isus care să nu ne fi fost dăruit. Doamne, sa-ţi fie timpul morţii întru odihnă! Îţi sărut rănile şi te venerez, aşteptând în linişte şi reculegere clipa glorioasă a învierii tale.