duminică, 18 ianuarie 2015

Învăţătorule, unde locuieşti?




    Răspunsul pe care îl primesc cei doi apostoli este deopotrivă încifrat şi revelatoriu. Nu ştim exact unde a putut Isus să-i ducă pe Andrei şi Ioan ca să le arate propria locuinţă; nici nu ştim unde anume au rămas împreună în acea zi. Pe de altă parte, invitaţia lui Isus dezvăluie ceva esenţial pentru cel care îşi propune să-l cunoască pe Isus: trebuie să meargă la el şi să vadă. Episodul se derulează destul de repede. Aş fi vrut să fie mai bogat în replici. Schimbul de cuvinte este însă foarte scurt. Textul totuşi are plinătatea lui. Întrebarea în sine şi răspunsul, aşa scurt cum apare, conferă episodului acest caracter plenar. Unde locuieşte Isus? Chiar merită să intrăm cu gândurile în spatele acestei întrebări. La Betleem doar s-a născut şi a rămas o perioadă scurtă de timp. Imediat după aceea, în Egipt, presupunem că la fel. În Nazaret a fost destul de mulţi ani din viaţa lui acasă. Dar în timpul activităţii publice? În timpul evanghelizării? Evangheliştii ni-l prezintă ca pe un itinerant. Locuieşte peste tot şi nicăieri anume. Familia lui nu şi-l mai revendică în mod exclusiv pentru că el vrea să devine fratele celor care se decid să împlinească voinţa Tatălui său. Unde locuieşte Isus? Răspunsul ar fi: în fiecare loc unde este lăsat să locuiască. Şi cu Dumnezeu este la fel. 
     Ca să locuiască Isus undeva, el trebuie să fie lăsat şi, iarăşi foarte important, înţeles. "Veniţi şi vedeţi!" înseamnă pentru mine să nu mă mulţumesc cu a mă informa despre biografia, faptele şi impresiile pe care şi le-au făcut unii sau alţii despre el, fie ei chiar şi teologi de marcă. Nu înseamnă să recurg la mărturisirea vreunui credincios, fie el şi evlavios. Ca să-l cunosc pe Isus, trebuie eu însumi să merg şi să văd şi nicidecum să mă interesez de ce îmi spun cei care au mers şi l-au văzut. Drumul spre el nu-l poate suplini nimic. El nu poate fi delegat. El trebuie făcut personal. Vrei să simţi cât e de plăcută rugăciunea sinceră şi profundă? Nu-mi cere să-ţi ţin prelegi despre ea! Apucă-te şi roagă-te în următoarele zile, şi vei simţi tu însuţi ceva ce eu nu-ţi pot explica! Vrei să vezi ce gust indescriptibil de bun are iertarea de la spovadă? Nu'mi cere să-ţi desfăşor argumente despre beneficiile iertării! Mergi la spovadă şi ai să vezi singur! 
     E bine că Isus nu le spune ucenicilor nimic concret despre locuinţa sa. Ea, odată descoperită, nu este aceeaşi pentru toţi. Nu fiecare îl găseşte pe Isus acasă în acelaşi mod. Depinde de dipoziţiile cu care plecăm la drum spre el; depinde de ce fel de aşteptări avem, odată ajunşi la el. Isus se adecvează fiecărei persoane în mod diferit, deşi el este acelaşi.  
     Unde este Isus acasă? Cineva spunea bine că acasă nu este un loc, ci un sentiment. În cel fel este Isus acasă în camera în care locuiesc? Nu trebuie să caut în cărţi. Simt sau nu. În ce fel este Isus acasă în familia mea? Cât mai este Isus acasă în Europa noastră? "Veniţi şi vedeţi!" sunt cuvinte plasate la începutul unei evanghelii. E ca şi cum Isus ne-ar spune: intraţi pe teritorul acestei evanghelii, cercetaţi-o voi înşivă, în mod deosebit cu inima, şi vă veţi lămuri la capătul ei unde locuiesc, atunci când veţi simţi că sunt la voi, în viaţa şi în inima voastră.   


duminică, 11 ianuarie 2015

Botezul lui Isus






   În fiecare an sunt nevoit să constat sentimentul de nostalgie pe care îl poartă spre mine sărbătoarea Botezului Domnului. Mulţi predicatori nu lasă în afară observaţia că odată cu această zi se încheie timpul liturgic al Crăciunului. E minunat Crăciunul, e prea frumos ca să nu dureze mai mult. Cât de  încălzite ne sunt inimile în ziua Nașterii lui Isus și ce sărbătoare este înăuntrul nostru. Câtă lumină de har! Reforma liturgică făcută la Conciliul din Vatican a fost, din acest punct de vedere, în defavoarea Crăciunului, sub aspectul temporal, deoarece înainte (nu mult înainte!) el se încheia odată cu sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la data de 2 februarie. Ei, cumva am să mă vindec eu și de nostalgie!  
     Cu Ioan ne-am însoțit în timpul Adventului purtându-ne spre ieslea lui Isus, cu el părăsim timpul feeric al Crăciunului. Figura lui este mare, fără a fi totuși centrală în evanghelii. El e mare nu prin sine, ci prin cel pe care îl premerge. Isus încheie lungul timp al tăcerii și al anonimatului în Nazaret și începe solemn activitatea publică. Începe printr-un act de umilință: Cuvântul divin vine înaintea Vocii care botează; cel care este Apa vieții acceptă să coboare pe creștetul lui apa impură a acestei lumi. Orice eveniment își câștigă o autentică măreție numai dacă lasă spațiu de manifestare umilinței. Marile personalități sunt abia atunci mari când au ajuns să fie și umile. Isus își marchează ieșirea din ascundere prin umilință! Iar în acest context are loc teofania: manifestarea sfintei Treimi cu declarația Tatălui. Cerurile i s-au deschis lui Isus. S-au deschis în fața Umilinței Fiului. În lipsa umilinței, mulți reclamă ceruri închise și un Dumnezeu advers și neînțeles. În lipsa umilinței, Dumnezeu nu spune nimic, este tăcere chinuitoare și lipsește orice vibrație de Duh divin deasupra noastră. În lipsa umilinței ne copleșește tentația că am fi noi dumnezeu sau că n-am fi nimic în ochii nimănui. 
      Isus e Fiul în care Tatăl și-a găsit plăcerea. Isus e Fiul în care și noi ne găsim plăcerea. Sfinții ne divulgă, atât cât le permite limbajul omenesc, ce nebănuite plăceri decurg din relația cu Isus. Altele decât cele de la lucruri, de la oameni, de la lume. Să-l rugăm pe Duhul lui Dumnezeu să ne mijlocească o relație puternică cu Isus pentru a ne învrednici de cuvintele Tatălui, în această viață și mai ales la începutul celei fără sfârșit!