marți, 31 decembrie 2013

Plugușor


Urătură-2013



Aho, aho, surori şi fraţi
Voi care mă lecturaţi
De în treabă vă aflaţi
Sau pe net mai navigaţi
Rogu-vă să v-aşezaţi
Şi urarea mi-ascultaţi

Nu e doctă, nu e mare
Da' n-o fi cu supărare,
Fiindc-o rimă greu răsare
Când scânteie mintea n-are.
Doar o ştie fiecare
Când e vorba de-o urare
pentru oameni de valoare.
Când în joc e-o urătură
Pentru oameni cu statură.

Cu articole-nchegate
Şi postări condimentate,
Cu imagini încărcate
Şi gânduri nepieptănate
Cu texte cam dilatate
Ba chiar grase-n cantitate,
Și sărace-n calitate
Blogul... prins-a greutate!

Celor ce v-aţi perindat
Şi printr-însul v-aţi uitat
Cu cetit l-aţi onorat
Şi ceva aţi învăţat,
Celor ce aţi constatat
Că un pic v-a alinat
Poate chiar edificat
Ba un gând,
Ba o idee,
Ba un sfat pe-a vieți-alee
Eu acum vă mulţumesc
Şi la anul vă poftesc,
S-arătaţi fidelitate,
Să-l citiţi pe mai departe!

Hăăi, hăăi!

Tari senzaţii de-urmăriţi
O să fiţi dezamăgiţi
Pentru prea multă cultură
Nu sunt omul pe măsură
Gânduri chiar sofisticate
Le găsiți în altă parte
Publicaţii zi de zi
Nu-s în stare a vă scrii'
Însă tot ce vă aştern
E-ntr-un spirit pur, fratern
Să fie primit în cuget
Şi s-ajungă pân la suflet
Stimulent pentru credinţă
Şi o fină conştiinţă.


Cuvântul divin, Isus
Cel de toate mai presus
A voit să se despoaie
Și să stea culcat pe paie.
Tuturor să ne zâmbească
Și viața să ne-o-ndulcească
În brațe noi să-l luăm
Și cu drag să-l dezmierdăm
Lumii-ntregi să-l arătăm
Cu mândrie să-i cântăm!

Nestemata-i mântuire
E în actul de iubire
În acele mici cuvinte
Ce vorbesc de lucruri sfinte
În decentă arătare
În haine și în purtare
În gândire altruistă
Nu de-aceea egoistă
Sau, mai știu eu, hedonistă.
În gândul nediluat
În cuvântul sincer dat
În fapta de caritate
În credința plină-n fapte
În timpul administrat
Cu inimă și cu cap
În inima iubitoare
Și de haruri primitoare

Anul nou ce e pe vine
Să v-aducă gânduri fine
Și fețe înseninate
Și spirite-naripate
Evanghelii explicate
Articole inspirate
Fraze bine formulate
Idei bine structurate
Cuvinte netrunchiate
Și litere nemâncate.
Interesul de cultură
Fie-n voi fără măsură
Meditația aleasă
Să apară cât mai deasă
Cuvântul divin, în cer
Lăudat și-n efemer

Hăăi, hăăăi!!!

Sănătate fie-n toate
Gând senin și caritate,
Suflete curate,-alese
Fără rele interese
Fără de meschinării
Sau de alte josnicii
Inimi calde, iubitoare
Cum e-n mai frumoasa floare
Și-ntr-un glas mai temerar
Vă urez noian de har!

Foaie verde de migdale
Multe pagini virtuale
Cu învățătură bună
Care-n veci să nu apună
Cititori, sute și mii
Pentru proză, poezii
Mânați măi, hăăă, hăăi



La mulți ani 2014! 





duminică, 29 decembrie 2013

Familia lui Isus și familia noastră



 

     E duminica Sfintei Faimilii. În atenţia noastră sunt trei nume celebre ale istoriei, care împreună au format o familie unică: Isus, Maria şi Iosif. Despre cum a trăit această familie nu ştim prea multe. Cei treizeci de ani petrecuţi de Isus la Nazaret, în preajma părinţilor lui, sunt ascunşi în tăcere. Ca să ne vorbească timp de trei ani, Isus a stat în tăcere atâţia ani. Gândurile profunde, aforismele sau maximele, ca să ajungă la maturitatea formei verbale sau la stadiul de a fi rostite, au  nevoie toate de un ambient silenţios. Ca o predică să ajungă să fie exprimată în fața credincioșilor, e nevoie de o tăcere a cărei durată depăşeşte cu mult timpul alocat ei la sfânta liturghie. Isus a crescut alături de Maria şi de Iosif, într-un mediu familial modest, simplu, lipsit de ceva spectacular, silențios, dându-ne de înţeles că şi viaţa noastră nu se derulează în compania senzaţiilor tari. Chiar şi ieşirile în scenă ale vedetelor nu formează grosul existenței, ci doar câteva note deosebite în partitura vieţii lor. Să ştii să fii artizanul vieţii cotidiene, al vieţii feriale, din timpul săptămânii, cu toată gama ei de repetiţii şi monotonii, într-o împletire frumoasă a datoriilor tale pământeşti cu cele creştineşti, e un lucru deloc nesemnificativ. Dumnezeu se face de multe ori prezent în repetiția unui lucru, în detaliul unui eveniment. Da, Dumnezeu se face de multe ori simțit în detaliu.
   E cert lucru că nimeni nu învață nicăieri cunoștințe despre familie, ca numai ulterior, bine pregătit, să înceapă să trăiască în ea. Un tată nu este dintotdeuna un tată. El devine tată. Cu atât mai mult o mamă. Și totuși, fără vreo pregătire teoretică prealabilă, nici o altă organizare umană, oricât de mică sau mare, nu poate să fermenteze și să producă atâta iubire, înțelegere reciprocă, afecțiune și sentiment de apartenență cum o face familia. În același timp, nici o altă conviețuire (școlară, profesională, mănăstirească sau de orice alt fel) nu-ți poate săpa răni mai adânci și mai durabile în suflet decât cele pe care ți le face propria familie. Familia este aceea care îți dă de cele mai multe ori șansa ridicării și chiar îți susține ridicarea dacă ai recidivat în cădere. Ea este cea în care regăsirea ta sufletească este posibilă după multe rătăciri, infidelități sau derapaje morale, deoarece în sânul ei cald cererea și acordarea iertării sunt acte pentru care nu trebuie să survină niciodată sentimentul de saturație.  
    Scriind aici despre familie, am în vedere acea familie la originea căreia stă legământul dintre un bărbat și o femeie. De fapt, pentru mine numai ea își poate aroga titlul de familie. Nu înțeleg de ce uniunile homosexuale pretind astăzi cu atâta vehemență uneori acest statut. Sunt în asentimentul perfect al papei și nu deschid acum pagina unei nesfârșite și necruțătoare critici la adresa lor. Însă nu înțeleg de ce propagandă incisivă din ultimii ani și pretenția adopției copiilor. Homosexualitatea nu este o marcă a timpurilor noastre. Ea e menționată și de sf. Paul. De ea vorbește într-un Dialog și Platon, unde ni-l descrie pe Socrate pus la încercare și găsit ca un lăudabil practicant la virtuții și nu doar ca un teoretician al ei. Ceea ce în simțul comun de atunci era anormal, astăzi se pretinde a fi normal, generalizat și recunoscut ca atare.
     Astăzi, contemplând familia sfântă de la Nazaret, observăm greutățile prin care a trecut ea. Copilul Isus era unul normal și totuși din cauza (!) lui au fost probleme chiar de la început: fuga în Egipt, așteptarea pe pământ străin, frământările Mariei, episodul de "neascultare" din templu. Aşadar, nu confort, nu bunăstare, nu lejeritate! Însă în toate, da, triumful voinţei lui Dumnezeu! Iosif tace şi face cum îi place lui Dumnezeu, fără să emite tot felul de judecăţi sau măcar o minimă rezistenţă.
    Ne rugăm ca în familiile noastre să se reflecte frumuseţea din cadrul familiei de la Nazaret. Înţelegerea reciprocă, întrajutorarea, îngăduinţa şi, peste toate şi în toate, iubirea să fie cele care fac legea în cadrul lor. Privirea Familiei Sfinte asupra lor să nu înceteze niciodată.
 
Aș vrea, separat de ceea ce am scris mai sus, să vă împărtășesc două bucurii care mă însoțesc în acest timp. Mai întâi, faptul că am acest pom de Crăciun în camera mea. Nu mi l-am dorit aşa mare, însă acum n-aş putea spune că am ceva împotriva proporţiilor lui. Apoi, să vă mărturisesc bucuria de a fi așteptat înflorirea crengilor de cireș - așa numitele crengi ale sfintei Barbara - cam pe toată perioada adventului. N-a fost în zadar! Ele stau în vază de pe 4 decembrie, ziua comemorării sfintei. Nu au înflorit de Crăciun, dar pentru mine nici astăzi nu e târziu. 
 
 



sâmbătă, 28 decembrie 2013

O colecţie de stele

 
      În decorul obiectelor care înfrumuseţează sărbătoarea Crăciunului se înscrie şi bradul. Împodobirea lui poate să fie rodul unei fantezii nelimitate, care să se întindă de la kitsch până la artă. Fiecare le defineşte pe acestea în manieră personală, fără însă a crede că ele sunt o chestiune de optică pur subiectivă sau de gust personal. În biserica parohiei Weiz, unde slujesc, brazii sunt împodobiţi doar cu steluţe din paie. Nu am întrebat de ce numai steluţe. Pe seama sărăciei nu aş vrea să pun lipsa instalaţiilor sau a globulețelor! Sobrietatea locului, lipsa abundenţei de culori care ar voala verdele semnificativ al bradului ar putea fi raţiuni care să explice această limitare. Din pozele prezentate, mărimile şi modelele steluţelor sunt variate. Eu le-am privit şi admirat ca pe nişte mici opere artistice. Şi nu am vrut să fiu singurul! Ele sunt munca manuală a unei femei, despre care aş greşi să spun că este o meseriaşă. Eu o numesc artistă. 
      Steaua nu este străină de evenimentul naşterii lui Isus. Ea semnifică participarea cosmosului la venirea Mântuitorului pe pământ. Orientarea magilor după stea, i-a ajutat să ajungă în faţa Pruncului căruia i-au oferit mai presus de toate, închinarea lor.  
       Mă bucur să le puteţi admira şi voi!
    




























marți, 24 decembrie 2013

În căutare de adăpost: Maria şi Iosif





   Scriam în articolul recent publicat, "Se apropie Crăciunul", că fiecare regiune sau ţară are anumite mărci culturale şi tradiţionale, obiceiuri în lipsa cărora Crăciunul e sărăcit de farmec, nu mai e simţit atât de intens. N-am pomenit în cuprinsul articolului de un obicei local numit Herbergsuche, ceea ce în traducere înseamnă: "În căutare de adăpost". Nu ştiu dacă i-aş putea numi pe cei care merg cu "Herbergsuche" colindători. Aceştia din urmă sunt vestitorii Naşterii lui Isus. Însă, aşa cum arată numele obiceiului, în cazul de faţă nu e vorba încă de cântarea Naşterii. Ceea ce  se imită, este tocmai acţiunea de căutare a unui loc de cazare de către Maria și Iosif, lucru care s-a dovedit zadarnic. Sau nu?!
     Ceea ce face grupul care merge cu Herbergsuche are un caracter de ritual. O statuie cu sf. Fecioară este purtată în față. De la o casă la alta se recită rozariul. Odată ajunşi în pragul casei, cineva bate la ușă. Din interiorul casei se intonează cântecul: "Cine bate la uşă?", fără ca să deschidă uşa. Toate strofele încep cu întrebări precum: "ce căutaţi? cine sunteţi? ce vreţi? Fiecare întrebare cântată în casă e continuată de cei de afară, care de fapt reproduc vocile Mariei şi a lui Iosif şi implorarea lor de a fi primiţi înăuntru. Aceştia spun despre ei că sunt oameni simpli, că nu prea au bani, că sunt îngrijoraţi, că vor ceva pentru iminenta naştere a Pruncului, măcar un acoperiş. Ceea ce m-a lăsat cu o întrebare fără răspuns a fost observaţia legată de cântec, care se termină negativ, cu un refuz dus până la capăt, exact ca şi relatarea evanghelistului Luca. Vocea dinăuntrul casei respinge cu consecvenţă, aşadar, până la ultima strofă. Spun asta pentru că tot "ritualul" săvârşit de grup îşi propune până la urmă să rescrie istoria Naşterii lui Isus, să o resemnifice, să o răstoarne pozitiv. Statuia cu Maica Domnului va intra totuşi în casă, va fi aşezată între două lumânări (imagine). În rugăciunea rostită de liderul grupului, sf. Fecioară este rugată să rămână în casă şi să-şi arate ocrotirea asupra celor care o locuiesc, să-l aducă pe Pruncul ei în inimile toturor. Tot în rugăciune, după un cântec marian, se părăseşte locul, iar grupul se deplasează spre următoarea locuinţă. Obiceiul acesta, trebuie să menţionez, este unul local, nu caracterizează toată Austria, nici măcar întreaga dieceză.
      În aceste câteva ore rămase până la celebrarea Liturghiei din Noaptea de Crăciun, e benefic pentru sufletul nostru să medităm asupra trăirilor Mariei şi a lui Iosif dinaintea marii minuni a Întrupării. Nouă ni se dă şansa de a rescrie la nivelul inimilor noastre istoria Naşterii lui Isus, transformând respingerea de atunci în generozitatea, în lărgirea de acum a sufletului nostru pentru adăpostirea Pruncului.












luni, 23 decembrie 2013

În ajunul Ajunului




   

      Îmi pot imagina cum atâtea locuinţe se umplu uşor uşor de atmosfera de sărbătoare a Crăciunului. Se fac pregătiri pentru mese festive. Colindele încântă inimile. Emisiunile de la televior au în prim plan teme care privesc sărbătorile, simţirea lor. Sărbătoarea Crăciunului se bucură de o receptivitate mare. Simţurile ne sunt solicitate. Ochii ne scânteiază în faţa atâtor luminiţe. Ne alintăm simţul olfactiv cu mirosul de brad, de prăjituri, de bucate. Urechilor le facem oferta celor mai frumoase melodii, pe care ascultându-le, le dedicăm apoi lui Isus. Ne uităm la presepiu, la ieslea cu toate figurinele şi mintea ne zboară departe în trecut şi noi ne simţim cumva răpiţi din lumea asta.
    Astăzi evanghelia a relatat naşterea lui Ioan Botezătorul. Astăzi, naşterea Înaintemergătorului. Mâine seară, în noapte, Naşterea Mântuitorului. Bucuriile noastre sunt pe pământ, implică şi lucrurile, şi oamenii, şi locurile unde suntem. Însă ele toate izvorăsc din acelaşi Cer, din care coboară pentru noi în toată umilinţa Fiul Tatălui nostru iubitor. Mâine seară îi vom mulţumi în mod special Lui, şi îi vom mulţumi şi Mariei, mama lui. Să ne pregătim cu cele mai frumoase dispoziţii lăuntrice. Domnul vine la noi! Astăzi eu mă bucur de ajunul Ajunului...  

  

Semiluni cu vanilie (prajitura)


Semiluni cu vanilie
(Vanillekipferl)

 

Ingrediente:
560 g făină
160 g zahăr
400 g unt (sau margarină, dar mai bine unt)
200 g alune măcinate sau arahide (tot măcinate). Pot fi folosite si nucile...
100 g zahăr aparte, în care să se scalde prăjiturile scoase din cuptor. Zahăr poate fi şi pudră, după preferinţă.
4 pacheţele de zahăr vanilat
Timp de lucru: 1 oră. Grad de dificultate: mediu.

Mod de preparare:


Patru ingrediente vor fi omogenizate: făina, zahărul, untul tăiat în bucăţele şi alunele, până când despre ele se poate spune că au format un aluat. Aluatul este luat cu grijă şi introdus fără nici o milă la rece, în frigider sau afară (e iarnă), timp de cel puţin o oră. Se formează apoi un rol sau cum vreţi să-l numiţi. Cu mănuţele, se desprind din el bucăţi mici care vor fi dispuse pe tavă în formă de semilună (ca în imaginile de mai jos!). Nu mai trebuie să zic că tava va avea o hârtie specială pentru copt. Pe acestea se pun semilunile şi se introduc în cuptorul încins la 175 grade. Acolo vor sta cuminţi cam 15 minute (sfertul academic!) până când vor ieşi cu o culoare galbenă-crem. (Pentru aluat, ca să fie mai prins, mi-a zis o doamnă că ar merge şi ceva lapte. Cantitativ, nu ştiu cât ar însemna. Ideea ei o pun în paranteze).  
După scoaterea lor din cuptor, urmează tăvălirea prin cele 100 grame de zahăr amestecat cu zahărul de vanilie. Zahărul ar putea fi o dată şi pudră. Numai să nu devină obişnuinţă. Operaţia fiind încheiată, ele vor fi lasate la răcoare. Ceea ce urmează, nu mai trebuie să descriu.
În cazul în care nu vă place, trebuie să vă convingeţi de un lucru: nu v-a ieşit! Recomandarea mea este simplă: mai încercaţi! Şi asta până când o să vă placă. Nu să le faceţi, ci să le mâncaţi cu toată pofta.
Traducere, prelucrare şi adăugiri personale: Cristian Diac
 

 



duminică, 22 decembrie 2013

Arde a patra lumânare






     Cât de repede trece Advent, îmi vine să spun! Este deja a patra duminică, iar lumânările coroanei de Advent sunt toate patru arzânde. În doar câteva zile celebrăm ziua de Naştere a lui Isus pe pământul nostru. Se va împlini în ziua de Crăciun noianul de urări pe care şi le transmit oamenii? Se va vedea pe chipul oamenilor că au Crăciun fericit, cu sănătate, cu binecuvântare? Va fi în realitate ceea ce a fost mai întâi în dorinţă?
      A îngerilor este a patra lumânare, a celor care au coborât din cer pentru a-şi comunica bucuria că Fiul Celui Preaînalt poate fi văzut într-un Prunc; a celor care au intonat: Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă! Nu tuturor, indiferent de stare sufletească, ci celor de bunăvoinţă! Îngerul Gabriel apare în scenă în templu mai întâi în faţa lui Zaharia pentru a vesti naşterea lui Ioan; acelaşi înger apare în faţa Mariei pentru a-i vesti naşterea lui Isus; tot un înger îi apare lui Iosif în vis pentru a-l asigura că sarcina Mariei îl implică pe Dumnezeu, în special pe Duhul Sfânt. În Zaharia, întâlnim tipului omul raţional, care are toate motivele rezonabile să se îndoiască pentru ceea ce nu-i normal. Zaharia plăteşte pentru acel moment de îndoială cu muţenia. Maria îl ascultă pe acelaşi înger. Ea întreabă cum va fi posibil altfel decât pe cale naturală, şi îngerul o lămureşte că Duhul Sfânt va fi cel care va opera în sânul ei zămislirea lui Isus. Ca reacţie, Maria simte nevoia să meargă şi să-i povestească Elisabetei despre întâlnirea cu îngerul şi despre ce o aşteaptă. Ea îşi deschide gura şi îl laudă pe Dumnezeu. Avem modelul lui Zaharia, al omului rezonabil, care nu serveşte poveşti precum cea relatată de Matei în evanghelia de astăzi, pentru că sunt prea neverosimile, prea sărace în logică. Iar tipul unui asemenea om rămâne într-un corset de întrebări şi de nelinişti pentru care raţiunea nu-i va livra nici o terapie. Avem modelul fecioarei din Nazaret, care cu minte nu şcolită, dar esenţial de multă, consimte adevărului despre viitorul ei. Cu ea Dumnezeu poate să colaboreze altfel. Atât Zaharia, cât şi Maria şi Iosif au avut îngeri în clipele decisive ale vieţii lor.
     Îmi doresc ca şi noi să avem câte un înger în asemenea momente, aşa încât deciziile pe care le luăm să nu fie împotriva credinţei, ci spre întărirea şi confirmarea ei. Îmi doresc să avem câte un înger care să ne poarte până în faţa ieslei lui Isus, ca nu cumva să ne scape esenţa trăirii Crăciunului.   

vineri, 20 decembrie 2013

Se apropie Crăciunul





    Ce ar fi dacă nu ar fi Crăciunul? Phil Bosmans răspunde: "Nu ar fi pomuri de Crăciun, nu ar fi shopping-ul de Crăciun, nu ar fi vacanţa de Crăciun, nu ar fi poşta de Crăciun, nu ar fi cadourile de Crăciun. Nu ar fi bucuria de Crăciun, dar nici agitaţia de Crăciun." Am avut şansa şi n-am ratat-o, să-l ascult pe Ştefan Hruscă de curând într-un concert de colinde. Într-un intermezzo, ne-a spus pe un ton cald, familiar şi într-un grai maramureşean, că a găsit pe un site mai multe glume cu...Hruşcă. Şi bineînţeles că le-a citit. Una din ele suna foarte concis: dacă Hruşcă răceşte, se amână Crăciunul. Autorul acestei glume voia să spună de fapt cât de indispensabil este Hruşcă cu repertoriul lui de colinde în perioada Crăciunului, pentru foarte mulţi dintre români. Ne-am obişnuit  (adică eu şi cei care s-au obişnuit) cu Hruşcă aşadar când vine vorba de Crăciun. Cu ce ne-am mai obişnuit? 
       E de-acum al patrulea Crăciun pe care îl petrec între austrieci. Şi îmi dau seama că există nişte obiceiuri locale fără de care Crăciunul e de neconceput. Spre exemplu, după liturghia din Noaptea de Crăciun, se intonează Stille Nacht (Noapte de vis) ca un imn pe care toţi îl cântă cu însufleţire şi bucurie. Cântecul, cunoscut pe toate meridianele pământului şi tradus în zeci de limbi, s-a născut undeva într-o bisericuţă din Austria, iar pentru frumuseţea lui, unul din împăraţi l-a "prescris" pentru tot imperiul austro-ungar. Îmi dau seama, aşadar, că n-aş putea să închei sfânta Liturghie din Noaptea Crăciunului fără farmecul acestui cântec în care simt că ne exprimăm toată duioşia pentru Pruncul dulce care visează.

     Din tabloul Crăciunului nu pot lipsi în Austria nici aşa numitele Kekse (în Germania, Plätzchen), prăjituri care există aici numai de Crăciun (imagini). Acestea apar în zeci de forme şi în zeci de compoziţii. Şi nu cred că există austriac căruia să nu-i pese de Crăciun de gustul şi de prezenţa Kekse-lor pe masă. Ar mai fi poate şi alte lucruri a căror absenţă ar fi de negândit în această ţară pentru minunatul timp al Crăciunului. Însă eu vreau să mai menţionez doar unul: e vorba de ritualul din cadrul familiei din Seara de Ajun, când se citeşte Weihnachtsevangelium, adică pasajul din evanghelia după sfântul Luca, cu naşterea lui Isus, cu păstorii şi îngerii, la care pasaj se adaugă invocaţii, Tatăl nostru şi cântece, toate acestea în jurul pomului împodobit, care  se numeşte Christbaum, adică, în traducere foarte fidelă, pomul lui Cristos. Şi Moş Crăciun? De el e vorba prea puţin, în unele locuri chiar deloc. Cel de la care vin cadourile şi căruia copilaşii îi scriu scrisorile, este das Christkind, Pruncul Isus. Prezenţa Moşului e foarte săracă. Nu l-am văzut la nici o festivitate şi la nici un spectacol în şcolile unde am fost. E activ şi merge la copii Sf. Nicolae, îmbrăcat în veşminte episcopale, desigur în zilele premergătoare şi inclusiv pe data de 6 decembrie. Fără să-mi fi propus asta, mi-am dat seama că şi în ochii mei, probabil prin transfer psihologic, Moş Crăciun s-a cam devalorizat. Poate îşi va recupera farmecul după ce voi reveni în ţară. Oricum ar fi, pentru marile dorinţe, îl voi avea ca destinatar pe Pruncul Isus.  
 
   Sunt convins că orice popor are tradiţii şi obiceiuri specifice care înveşmântează frumuseţea Crăciunului. Ce ne-am face noi fără colinde, fără colindători, fără "O, ce veste minunată", fără preparatele tradiţionale, fără atâtea obiceiuri cu prilejul Anului Nou? Fără Moş Crăciun? 
    Îmi dau seama că avem nevoie de aceste tradiţii, de cântece, de ritual, de obiceiuri ca să simţim Crăciunul. Însă sensul Crăciunului, primul şi ultimul lui sens, nu se epuizează în trăirea sau reproducerea acestora. Aş vrea să cred că tocmai această sărbătoare, cu tot ce ne pune la dispoziţie, vrea cu orice preţ să scoată la lumină tot ce e mai bun, mai pozitiv şi mai frumos în fiinţa noastră. Ni se dă şansa să ne dovenim că suntem iubitori, că suntem zâmbitori, că suntem umpluţi de gânduri bune către celorlalţi, că suntem darnici, că avem inimi calde şi răutăţi dizolvabile, că deschidem accesul bucuriei spirituale în sufletul nostru. Cum să ne pregătim mai bine? Încerc în aceste zile tensiunea dintre pasivitate şi activitate, dintre detaşare şi implicare, dintre dorinţa de a-mi căuta liniştea sustrăgându-mă agitaţiei generale şi dispoziţia de a fi dinamic, de a participa, de a cânta, de a mă pune în mişcare cu totul. Ce vrea de la mine Crăciunul? Cum să-l întâmpim? Au rămas puţine zile premergătoare marii sărbători. Mă pregătesc ca să mă bucur, bucurându-mă deja. E bine că sunt atâtea obiceiuri, atâtea cântece, atâtea mărci tradiţionale locale indispensabile, fiindcă timpul Crăciunului trebuie să însemne multe, numai banalitate nu.
 
Postez şi un cântecel care descrie aşteptarea pe care un copil o trăiește pe durata Adventului, exprimată prin repetiţia: Bald, bald, bald, adica "în curând". În curând vine Pruncul Isus la mine, în curând va sta înaintea uşii mele, în curând se termină aşteptarea şi va începe sărbătoarea şi nimeni nu-i va mai spune: ai răbdare, copilul meu! (Cuvinte din refrenul pe care îl cântă fetiţa).
 
 

duminică, 15 decembrie 2013

A treia lumânare arde...







       Pe cărările Adventului păşind, am ajuns să ne-o facem companie de drum spiritual înspre ieslea Pruncului şi pe cea de-a treia lumânare: cea a Păstorilor. Lumina creşte din ce în ce mai mult ca să intre şi în acele încăperi ale sufletului nostru, pentru care poate încă n-am afectat pic de reflecţie. Limba germană foloseşte pentru bucuria trăită înaintea bucuriei propriu-zise cuvântul Vorfreude. Freude este bucuria în sine. Vorfreude ar fi bucuria dinaintea ei. Mai bine nu mă pot explica decât recurgând la ceea ce trăim în timpul dinaintea Crăciunului sau la bucuria copilaşilor la gândul că primesc cadouri de Crăciun, care este totuşi alta decât bucuria propriu-zisă din timpul desfacerii lor.
     Trăim acum în bucuria dinaintea bucuriei Crăciunului, în duminica numită de Biserică, Gaudete. Preţuiesc mult asemenea bucurii. Îmi plăcea mult în sat ziua hramului, însă tare îmi mai erau dragi şi zilele dinaintea lui. Nu ar fi potrivit ca sărbătoarea Crăciunului să mă suprindă fără bucuria zilelor prealabile marii ei bucurii. În doar câteva rânduleţe scrise constat cu uşurinţă o inflaţie de bucurie  care în momentul de faţă nu-i până la urmă decât pre-bucurie. Aşa vine Crăciunul în fiecare an, cel puţin pentru mine. Sunt prea multe frumuseţile exterioare şi interioare care îl anticipează şi-l împodobesc. E atâta colind, aşa o abundenţă de lumini, de gânduri bune către ceilalţi şi dinspre ceilalţi!  
     Lumânarea Păstorilor arde plăpând şi ne trimite cu gândul la acei oameni care s-au făcut primii oaspeţi ai Pruncului proaspăt venit pe lume. Nu ştiu ce anume, însă ceva din spiritul lor trebuie să luăm ca să ajungem şi noi înaintea micuţului Isus. Din moment ce îngerii i-au interpelat chiar pe ei, trebuie să fi fost ceva deosebit în sufletul acestor oameni. Săptămâna ce urmează ne oferă timp pentru a medita la asta...     

 Aseară l-am ascultat pe Ştefan Hruscă la un concert şi printre altele mi-a plăcut acest colind, relativ recent! Sper să vă placă şi vouă!

  

duminică, 8 decembrie 2013

A doua lumânare arde...



lumânarea Betleemului



     În fiecare biserică romano-catolică arde începând de astăzi sau de aseară a doua lumânare. Este lumânarea Betleemului. Îmi vin în minte cuvintele profetului Miheia, cele mai reprezentative în tot Vechiul Testament, cu privire la importanţa acestui ţinut din Israel: "Tu, Beteleem, Efrata, eşti mic ca să fii printre locurile lui Iuda; din tine va iesi, pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel (Miheia 5,1). Betleemul nici astăzi nu este mare, însă notorietatea lui este maximă. Şi asta pentru că acolo a venit pe lume un Prunc, care prin naşterea lui fixa centrul timpului şi al istoriei, nucleul întregii revelaţii dumnezeieşti.
     A doua lumânare mă cheamă să mă îndrept cu gândul spre această localitate şi, într-o aventură imaginară (metodă ignaţiană), să mă plimb pe străzile acelui Betleem care ar fi putut să fie atunci când Iosif şi Maria au păşit în interiorul lui. Ba chiar să-i urmăresc cu drag pe aceşti doi călători care încearcă să-şi diminueze dezorientarea prin întrebările pe care le pun trecătorilor pentru a obţine indicaţii cu privire la un loc de cazare. Vizitarea peşterilor în care au stat păstorii, precum şi a bazilicii Naşterii Domnului mă ajută pe mine mult în acest demers al meu imaginar. Simplitatea cadrului, lipsa însemnătăţii Betleemului ridică întrebări cu privire la felul de a fi al lui Dumnezeu, în istoria omenirii şi a fiecăruia în parte. Preferinţa lui pentru o localitate atât de neînsemnată, pentru un cadrul natal atât de simplu trebuie să spună ceva şi vieţii mele. Trebuie să vorbescă felului meu de a face achiziţii vestimentare sau de obiecte de a căror reală necesitate aş putea, sincer cu mine însumi fiind, să mă îndoiesc; felului meu de a mă lega de unele lucruri în mod exagerat, trădând prin asta o carenţă de libertate interioară; atitudinii mele preferenţiale pentru ceea ce este frumos decorat, modern, scump şi, în revers, dezgustului meu pentru mirosul de sărăcăcios, de vechi, de rudimentar, de fad. Lumânarea Betleemului aş vrea să mă înveţe unde să-l localizez pe Dumnezeu şi să apreciez felul lui de a-şi face locuinţa între noi.