Sfinţii Papi Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea

Rugaţi-vă pentru noi! 

   Este 27 aprilie 2014, Duminica Divinei Îndurări, o zi istorică fără precedent pentru Biserica Catolică: doi dintre fiii ei preaiubiţi vor fi ridicaţi la cinstea altarelor, la rangul de sfinţi: Papa Ioan al XXIII-lea şi Papa Ioan Paul al II-lea. Cine sunt aceşti doi iluştrii cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu? Cine sunt aceste două mari figuri pe firmamentul cerului timpului nostru? Ce fel de viaţa ne arată aceşti sfinţi şi ce vrea să ne înveţe Dumnezeu prin ei? Cum să reuşim să ni-i facem companii pe drumul nostru spre vederea lui Dumnezeu, de care ei se bucură acum? Asemenea întrebări şi multe altele străbat gândurile şi inima noastră, umplută în această zi de bucurii spirituale cereşti. 

   Slavă fie Sfintei Treimi pentru aceste două mari daruri! Să ne bucurăm că suntem şi noi fiii Bisericii întemeiate de Domnul pe Stânca de neclintit a Apostolului Petru, pe care cei doi papi au onorat-o cu slujirea lor într-un mod atât de admirabil! Să manifestăm o sfântă mândrie pentru acești  oameni dedicați cu totul cauzei lui Dumnezeu în lume! Să-i mulțumim Maicii Preacurate, Fecioarei Maria, pe care Ioan al XXIII-lea și, mai ales, Ioan Paul al II-lea au avut-o de Mamă și Ocrotitoare în anii activităţii lor pontificale! 

     Nu mă simt deloc în măsură să vorbesc despre vieţile acestor sfinți. Sunt zeci de cărţi care descriu amănunțit biografiile lor. La o simplă privire, ies în evidenţă marile deosebiri care au marcat itinerarul lor pământesc. Pare că Ioan Paul al II-lea este de necuprins. Totul poartă marca maximului în cazul lui. I-a întrecut pe toţi papii laolaltă în atâtea privinţe. Însă aici nu vreau să-i contrapun pe cei doi, nici să etalez un registru de diferențieri. Fiecare în felul său a fost o manifestare eminentă a chipului lui Dumenezeu, un chip pe care strălucesc puternic şi se revarsă asupra tuturor celorlalţi, în special, simplitatea, umilinţa, bunătatea şi iubirea. 

       Aş vrea să remarc două caracteristici comune legate de numele acestor vrednici urmași ai sfântului Petru: amândoi se numesc Ioan. Semnificaţia acestui nume s-a întruchipat în activitatea lor pastorală: Dumnezeu este milostiv. În Duminica Divinei Milostiviri lăudăm milostivirea lui Dumnezeu care s-a reflectat abundent în cuvintele, gesturile şi faptele lor. Ioan al XXIII-lea a primit supranumele de Papa cel Bun, iar Ioan Paul al II-lea s-a făcut crainicul Divinei Îndurări. Cei doi nu ne-au învăţat că Dumnezeu este Existenţa absolută, că este Atotprezentul şi Atotştiutorul, că este Fiinţa în care toate calităţile sunt în gradul perfecţiunii. Ne-ar fi sensibilizat prea puţin să auzim de la ei aceste lucruri! Ei ne-am arătat, în schimb, că Dumnezeu este Milostivire imensă față de fiecare om; că ne deschide poarta iubirii sale indiferent de cât de multe au fost abaterile noastre de la calea sa; că el este înțelegător cu slăbiciunile noastre; că ne vrea liberi și fericiți în adevăr și iubire; că adevăratul sens al vieții noastre îl include pe Dumnezeu și mântuirea Fiului său, Isus Cristos. Și multe alte inestimabile lucruri pentru binele sufletului nostru! Legat tot de numele lor, amândoi s-au numit și Iosif : Angelo Giuseppe şi Karol Josef. Numele - şi de data aceasta de origine ebraică - înseamnă: Domnul adaugă! Într-adevăr, Domnul a adăugat numelor lor alte nume, a adăugat misiunii lor de preoţi alte măreţe misiuni care să nu vizeze doar o parohie, o dieceză, ci întreaga Biserică de pe faţa pământului; a adăugat naturii lor umane darurile supranaturale indispensabile slujirii lor papale, a adăugat calitățile păstorului după inima sa, trăsăturile Tatălui pregătit să cuprindă în iubirea sa pe tot omul care se îndreaptă spre el. 

      E greu să cuprinzi în puține fraze spectrul sfințeniei lor. E greu să schițezi câteva date biografice, fără să fii urmărit de teama că esențialul l-ai lăsat la o parte. Cred însă că ceea ce a impresionat fără excepţie la aceşti doi giganţi ai Bisericii timpului nostru a fost pasiunea lor nemăsurată pentru om. Ei au fost slujitori ai lui Dumnezeu şi slujitori ai omului. Au fost în mod eminent slujitorii slujitorilor lui Dumnezeu. Au iubit omul peste tot pe unde l-au întâlnit; l-au iubit indiferent de apartenenţa lui religioasă, de culoarea sau de cultura sa; s-au apropiat de el şi l-au îmbrăţişat în complexitatea existenţei lui. L-au prețuit fără să fie nevoie să coboare de sus cu privirea spre el, deoarece din locul spiritual în care au ales să se situeze și i-au făcut egali pe toți oamenii. Ne rămân în minte celebrele cuvintele introductive la un întreg pontificat, pe care Ioan Paul al II-lea le-a scris în enciclica "Redemptor hominis": Omul este drumul Bisericii. În această pasiune a lor au investit, în mod neobosit, simplitate, umilinţă bunătate, slujire şi dăruire. Cât de multe sunt învăţăturile pe care le putem primi de la cei doi! Cât de îmbogăţitoare sunt pentru noi atitudinile pe care le-au avut în viaţa lor privată şi publică! 

      E adevărat că nu avem statutul lor, că nu avem anvergura vieţii lor, că profiul existenței noastre, CV-ul nostru este mult diferit. E însă la fel de adevărat că de aceleaşi virtuţi avem şi noi nevoie ca să fim în ambientul nostru de viaţă oameni adevărați şi creștini veritabili pe care să transpare chipul lui Dumnezeu. Avem şi noi nevoie de aceleaşi trăiri ca să simţim că Dumnezeu investeşte cu succes în noi harul său abundent. Cât de frumoase sunt chipurile pe care le postează Biserica pe ecranul lumii în această solemnă zi  a Duminicii Albe, a Îndurării Divine! Câtă grandoare spirituală se revarsă din simplitatea şi umilinţa pe care au arătat-o iubiţii noştri papi! Cât de minunat este Dumnezeu în sfinţii săi! Din ultimele cuvinte rostite de Ioan Paul al II-lea: Lăsaţi-mă să merg în casa Tatălui meu!, avem certitudinea credinţei că cei doi sfinţi ne privesc cu zâmbet din casa cerească şi se bucură de comuniunea cu noi, peregrinii pe acest pământ. 

    Sfinţilor papi Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, vouă vă adresăm felicitările şi aprecierile noastre, rugăciunile și cererile noastre, astăzi în ziua canonizării voastre! Simţim comuniunea cu întreaga Biserică de pe pământ şi cu Biserica cerească prin intermediul vostru! Vă mulţumim pentru exemplul umanităţii şi al credinţei pe care ni l-ați dat! Vă mulţumim pentru tezaurul de cuvinte, de învăţături şi de fapte pe care ni le-aţi lăsat ca moştenire. Vă rugăm să ne mijlociţi harul divin în trăirea credinței noastre creștine şi să ne asistaţi în drumul nostru spre locul unde sperăm să simţim din plin împreună cu voi, nemărginita Milostivire a Sfintei Treimi, alături de Mama noastră cerească, Maria. Amin.    

       

Învierea lui Isus, marele Început!

    Pe toată faţa pământului răsună astăzi un adevăr pe care trecerea celor două milenii de la naşterea lui nu-l umbreşte şi nici nu-l diminuează, ci îl răspândeşte şi-l proclamă cu o forţă tot mai mare: învierea glorioasă din morţi a Domnului nostru Isus Cristos. Biografia lui Isus Cristos nu se termină pe Golgota, odată cu moartea lui. Evangheliile nu se opresc la punerea lui Isus în mormânt. Ele se încheie făcând referinţă la prima zi a săptămânii, ca noi să înţelegem limpede că la sfârşitul lor ne aflăm de fapt în faţa unui Început grandios. Zerah, un personaj din filmul lui Zeffirelli, "Jesus of Nazareth", care pledează alături de Sinedriu pentru lichidarea lui Isus, are grijă ca mormântul lui Isus să fie bine păzit. Preocuparea lui faţă de un mort are şi un aspect ridicol, însă doleanţa lui este respectată şi împlinită. În dimineaţa învierii, vestea că Isus nu mai este în mormânt îl aruncă într-o teribilă nelinişte. Se deplasează el însuşi la locul îngropării. Coboară treptele din interiorul acestuia. În scenă apare la un moment dat singur, cu o privire pătrunzătoare, fixată mai întâi pe pânzele rămase pe lespedea de piatra şi apoi proiectată cumva în viitor. Cuvintele pe care urmează să le rostească sunt de un adevăr cutremurător şi capital pentru istoria creştinismului şi implicit a umanităţii: Acum începe. Începe totul.
       Inspiraţia regizorului pentru aceste cuvinte a fost maximă. În dimineaţa învierii a început din nou totul. Constatarea pe care o făcea Zerah avea proporţii cosmice, nebănuite pentru el. Ceea ce începea atunci, avea să nu mai fie stăvilit de nici o forţă umană, de nici un curent de gândire, de niciun întuneric.

    Mormântul gol al lui Isus a devenit dovada invincibilă că din el a ieşit viaţa. Locul care a adăpostit trupul mort al lui Isus a rămas gol în ciuda tuturor încercărilor de a găşi într-însul urmele morţii. Încercările au eşuat şi s-au spulberat în negurile timpurilor. În locul lor se vor găsi mereu şi mereu altele. Şi noi vom fi mereu pregătiţi să răspundem cu întrebarea îngerului: "De ce-l căutaţi pe cel viu printre cei morţi? A înviat!" Teoriile care se vor grăbi să anihileze adevărul învierii se vor prăbuşi unele în altele prin ridicolul pretenţiei de a fi toate verosimile şi, mai ales, prin contradicţiile în care se vor încâlci. Ceea ce noi ştim, este că nimeni nu va putea şti vreodată cu certitudine apodictică că Isus nu a înviat. Ceea ce noi credem, este că Isus a treia zi după moartea sa a înviat glorios din morţi!  

      Sărbătorim triumful vieţii asupra morţii, al iubirii asupra răutăţii, al luminii asupra întunericului. Sărbătorim cel mai adânc sens al vieţii umane, pe care nu moartea o pecetluieşte şi o defineşte, ci viaţa de după moarte. Învierea lui Isus să fie în noi sursa inepuizabilă a speranţei şi a bucuriei, a iubirii cu care vom păşi într-o bună zi de la această viaţă la Viaţa Celui Înviat! 

El a fost străpuns pentru păcatele noastre!

      E o tăcere de mormânt pe pământ. Pe Golgota, Fiul lui Dumnezeu şi-a consumat în chinurile cumplite ale răstignirii ultimele clipe ale existenţei pământeşti. În jurul lui e din ce în ce mai multă linişte. Adunarea, potolită în setea ei de sânge şi de cruzime, se desface uşor uşor. Urletele dinaintea guvernatorului roman îşi găsiseră acum împlinirea. Pe cel care le făcuse numai bine, pe cel pe care îl aclamaseră cu cântări asurzitoare în timpul intrării lui în Ierusalim, îl vedeam acum răstignit! Cu cel fel de inimă poţi să asişti la răstignirea unui om? Cum să suporţi în urechi loviturile de ciocan în cuie care fac să ţâşnească din carnea sfârtecată sânge, şi care smulg din gura răstignitului urlete groaznice de durere? Cum să nu ţi se sfâşie inima de durere la simţirea mirosului de sânge care se scurge pe pământ? Cum să fii de faţă la aşa crâncene dureri? Iată drama mântuirii noastre! Iată cruzimea răutăţilor care l-au răstignit pe Isus! 

     Ceasul lui Isus pe sfârşite. Şi ultimele zvâcniri. Se săvârşise totul. Paharul despre care vorbise în Grădina Ghetsemani nu mai avea într-însul nicio picătură. Acum putea să-şi dea sufletul în mâinile Tatălui său ceresc. Acum, abia acum, putea să moară. 

      În această zi îl privim pe cel pe care l-au străpuns păcatele noastre. Ne ridicăm ochii spre cel care atârnă între cer şi pământ! El este opera mâinilor noastre păcătoase şi opera iubirii infinite a Tatălui divin. 

      În Vinerea Mare stăm în genunchi înaintea Crucii. Cu ruşine. Cu veneraţie. O sărutăm şi o adorăm. Îndurerata Maria şi Ioan ne aşteaptă alături de ei. Ne închinăm ţie, Cristoase şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!   

Seara Cinei de Taină

   Sunt zile pe parcursul unui an peste care sufletul nu poate să treacă fără a le marca cu gânduri şi trăiri speciale. Joia Mare este o asemenea zi, încărcată cu haruri, cu recunoştinţă, cu intimitate sprituală. Aş vrea să mă las călăuzit pe firul gândurilor mele de cuvintele lui Isus rostite la Cina cea de Taină:  "Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea" (Luca 22,14). El şi-a început activitatea în mijlocul oamenilor singur şi a continuat-o cu cei doisprezece pe care i-a ales după cum a considerat el; a învăţat cum nimeni altul lucruri despre lumea aceasta şi mai ales despre cea de dincolo; a iertat de păcate şi a avertizat cu privire la gravitatea săvârşirii lor; s-a rugat singur şi împreună cu ceilalţi; s-a exprimat pe înţelesul tuturor şi a vorbit şi în parabole. Acum era la final. La final de drum, de operă, de viaţă. Mai rămăseseră doar ultimele zile pe care memoria posterităţii nu avea voie să le uite. Ele erau desăvârşirea unei opere divine, plăsmuită în veşnicie, din compoziţia căreia făceau parte cuvinte nemaiauzite, adevăruri inimaginabile minţii de atunci şi de acum, gesturi memorabile şi sacrificiul de sine care a culminat cu moartea.

    Evangheliile ne lasă să vedem grija cu care Isus pregăteşte această Cină. Ea va avea un caracter unic. Va fi Cina cea de Taină! Atmosfera este de o intimitate aparte. Aşa cum ne relatează Ioan evanghelistul, Isus se ridică de la masă, se încinge, toarnă apă într-un vas şi începe să spele picioarele ucenicilor. Scena dă peste cap toate aşteptările ucenicilor. Şi ale noastre. Era prea mult! Cine să înţeleagă gestul lui? Unde să mai fi văzut ei, atunci, şi noi, acum, o mai mare umilinţă? Cum să coboare Isus atât de jos? El spală picioarele de praful şi mizeria pe care le-au adunat de pe drumurile păcătoase pe care le-au străbătut. El le spală pentru a ne învăţa că la masa lui avem voie să luăm parte numai dacă suntem curaţi. El ne atinge în acele locuri, unde celorlalţi oameni le este ruşine să ne atingă. Şi le este ruşine pentru că nu ne iubesc aşa cum ne-a iubit el. "Înţelegeţi ce am făcut pentru voi?" (Ioan 13,12) Porunca iubirii...Ah, cât este de grea! Cât este de anevoie să speli picioarele altora, să faci servicii atât de umilitoare! Cât este de greu să te laşi spălat de alţii, să accepţi că există în tine pete şi murdării care se pot şterge numai dacă Dumnezeu intervine, numai dacă altcineva ţi le remarcă şi ţi le spală în numele lui Dumnezeu! Cât de exigentă este această poruncă! Şi cum să ne fie uşor să luăm şi noi ştergarul, dacă nu ne uităm la Isus? 

    Spălarea picioarelor era un gest imens. Însă nu era încă totul. Cuvintele ce urmează să se facă auzite din gura lui Isus erau năucitoare pentru orice minte umană. Isus le rosteşte, conştient fiind că aceasta îl va costa mult. Atât de mulţi nu-l vor înţelege şi nu vor lua în serios adevărul cuvintelor lui. Isus ştia însă şi că atâtea suflete nu vor avea altă fericire pe pământ decât cea revărsată din Euharistie. Ceea ce el stabilea şi lăsa pentru ucenici era o comoară, cum mai mare Dumnezeu nu ar mai fi putut face pământului şi inimii omului: dăruirea Trupului şi Sângelui său! Mare este taina sfintei Euharistii! Cum să avem pretenţia de a o înţelege? 

    A fost celebrată atunci, într-o seară, la Cina dinaintea ultimului Paşte a lui Isus pe pământ, şi va fi celebrată mereu pentru că aşa şi-a dorit Isus. Ea se va perpetua de-a lungul timpurilor şi Biserica îşi va găşi în ea hrana ei principală şi indispensabilă. Iar privilegiul de a continua celebrarea sfintei Euharistii, Isus îl va acorda ucenicilor săi şi celor care i-au urmat. 

    Numai pentru că se întrepătrunde atât de mult cu Euharistia, este Preoţia măreaţă şi divină. Preoţia s-a născut în Joia Mare, la Cina cea de Taină şi ea trăieşte în fidelitate faţă de Isus atâta vreme cât rămâne grefată pe Euharistie. 

     Celebrăm îndată sfânta Liturghie, numită în Joia Mare "Cina Domnului". Intrăm la masa pe care ne-o pregăteşte Isus. Auzim cuvintele pe care le-au auzit şi ucenicii pentru prima oară atunci. Ce mister minunat! Suntem împreună cu preoţii din lumea întreagă. În atâtea limbi şi în atâtea locuri se aud aceleaşi cuvinte asupra pâinii şi asupra vinului: Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi. Acesta este Trupul meu! Luaţi şi beţi din acesta toţi. Acesta este Sângele meu. Faceţi aceasta în amintirea mea! Vom fi în prezenţa lui Isus, cu inimile curate, pentru a face sărbătoare cu El, cu Domnul şi Învăţătorul nostru, cu Euharistia sufletelor noastre...

       Domnului din inimă îi mulţumesc pentru că pot să celebrez Sacramentul Iubirii lui Isus, Sfânta Liturghie. E cel mai mare şi mai preţios dar pe care l-am primit: Preoţia. Despre el, mai multe aici: http://cristian-diac.blogspot.it/2012/04/preotia.html#comment-form

Osana! Fiului lui David!

       Odată cu intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, intrăm şi noi în Săptămâna Sfântă. Când a intrat Isus în Ierusalim, notează evanghelistul Matei, tot oraşul a început să se frământe întrebându-se: Cine este acesta? Cel pe care îl vedeau înaintând călare pe un măgar era cel care cu câtva timp în urmă, văzând Ierusalimul, a plâns asupra lui, rostind cuvintele: "Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine" (Lc13,34). Bineştiind cum se comportă Ierusalimul cu Cel care vine în numele Domnului, Isus îşi face totuşi intrarea solemnă în acest oraş, acceptând ovaţiile mulţimii: Osana! Fiului lui David! Intră având deplina conştiinţă a ceea ce urma să i se întâmple; îşi întâmpina cu toată luciditatea ceasul pentru care a venit în această lume, ceas pe care Tatăl său îl pregătise din veşnicie; privea mulţimea euforică dinaintea lui, în inima căreia citea jubilaţia zgomotoasă a momentului şi răsturnarea radicală care i-a urmat doar câteva zile mai târziu. 

     La o considerabilă distanţă temporală de evenimentul de atunci, dar în vecinătatea imediată de spirit a lui Isus, păşim şi noi cu sufletul nostru în Ierusalim pentru a rămâne acolo cu Isus în ultimele zile ale vieţii lui pământeşti: intrăm cu sentimentele noastre multe, bune şi rele, cu mulţumirile şi neajunsurile noastre, cu tot ce e păcat şi virtute în noi, cu tulburările şi indiferenţele pe care le simţim în cotidianul vieţii. Intrăm cu gândul apostolului Toma: să mergem şi să murim şi noi cu el (cf. Ioan 11,16). Cu el vrem să pregătim Paştele, intrând în Sala Cinei de Taină şi aplecându-ne inima spre sfintele şi dumnezeieştile cuvinte ale prefacerii; de faţă cu el vrem să fim atunci când este supus atâtor insulte şi umiliri, torturi şi dureri în noaptea procesului său; pe drumul crucii vrem să călcăm alături de el, împreună cu mama sa, Maria, şi cu Ioan, plângându-ne multele păcate şi mizerii sufleteşti, pentru care el cade, suspină şi se ridică; lângă mormântul lui vrem să zăbovim în Sâmbăta Mare, veghind odihna lui, după consumarea dramei mântuirii noastre pe lemnul crud al crucii, şi aşteptând împreună cu el explozia luminii Învierii sale. 

    Ne aşteaptă o săptămână densă, o săptămână de o bogăţie spirituală incomparabilă. E Săptămâna celor mai mari mistere ale credinţei noastre care debutează cu intrarea triumfală a lui Isus în cetatea Ierusalimului. N-a găsit Dumnezeu în înţelepciunea sa infinită un alt fel de a ne mântui decât prin crucea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, Fiul său unic. Ne rămâne încremenită mintea şi inima se adânceşte în adoraţie.  

     Osana! Fiului lui David! Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului! Prin el să avem parte de toate binecuvântările şi harurile acestei Sfinte Săptămâni. Amin.