Ei sunt fondatorii Bisericii Romei, părinţi ai credinţei şi stâlpi neclintiţi!

      Într-o singură sărbătoare, Biserica cuprinde astăzi memoria a doi apostoli mari: Petru şi Paul. Datele biografice şi mai ales activitatea lor apostolică formează o mare parte a Noului Testament. Ei sunt cele mai mari şi mai fascinante cuceriri ale lui Isus Cristos, oameni în viaţa cărora necunoscutul şi misteriosul Nazarinean a revoluţionat în mod radical gândirea, activitatea, pasiunile şi tot ce ţinea de rostul lor pe acest pământ. Diversitatea lor se prezintă ca un argument evident că nu există un anume temperament care să se adecveze urmării lui Isus mai bine decât celelalte. Cred că studiul care şi-ar propune să inventarieze diferenţele dintre aceste două mari personalităţi ar fi mult mai bogat decât cel care s-ar dedica sesizării punctelor lor comune. Dar ce contează atunci când Isus se face adecvat oricărui om? Ce importanţă are marcarea diferenţelor când Isus realizează într-un mod uimitor unitatea lor? 

      În atâtea biserici se întâlnesc statuile celor doi apostoli, de o parte şi de alta a altarului principal, flancându-l pe Isus Euharisticul, fiecare cu simbolul propriu: unul cu cheile, celălalt cu sabia. Îmi place să mi-i imaginez astăzi pe cei doi cu Isus în mijlocul lor, iradiind de slava divină. În ei contemplăm nu atât performanţele unor capacităţi şi puteri omeneşti, ci performanţele şi triumful harului divin. Isus a intrat irevocabil în viaţa lor, fără ca aceştia să-l caute dinadins. Pentru Petru, ziua întâlnirii cu Isus a fost una a eşecului profesional (Luca 5). Şi ce dacă? Oricum, Isus nu-l voia în calitate de pescar de peşti. Pentru Paul, momentul întâlnirii cu Isus era acela al unei râvne nepotolite împotriva lui. Încântat de cunoştinţă nu era! Însă şi-a dat seama repede că tocmai acel moment îi tăia viaţa în două: cea de până atunci, a lui, şi cea de după, a lui Cristos în el. Pe drumul Damascului, o aversiune era transformată "iremediabil" într-o pasiune nebună. Paul va arăta ca este un nebun după Cristos. De fapt, o spune el însuşi!
        În faţa forţei de cucerire a lui Isus, Petru a capitulat lăsând în urma lui un trecut în care se înscriau familia, profesia, împrejurările natale şi întreg edificiul lui afectiv. În urma străfulgerării lui pe drumul Damascului, Paul se naşte a două oară şi trăieşte fără să mai trăiască el, ci Cristos în viaţa lui (cf. Galateni 2). Pentru amândoi urma să existe o singură pasiune, o singură iubire, un singur crez, o singură înţelepciune, un singur rost de a trăi: Isus. 

       Sfârşitul nu-i prinde în Ierusalim sau în împrejurimile lui, ci departe, în inima unui imperiu care urma să fie prăbuşit până în temelii şi reclădit iarăşi, însă pe alte principii, pe alte învăţături, pe un alt fundament: cel al credinţei creştine. Iar învăţătura lor dăinuie şi astăzi şi este în curs continuu de răspândire. Petru şi Paul, două stele mari pe firmamentul Bisericii noastre, doi titani care i-au oferit lui Isus rând pe rând toate, culminând în oferta lor cu propriul sânge. După ce şi-au terminat misiunile în această viaţă, a urmat semnătura finală, pe care au dat-o în roşu. Îi admirăm astăzi, de aici, de pe pâmânt şi nutrim speranţa să împărtăşim fericirea lor dincolo de moarte. Pentru aceasta, le cerem sprijinul, mijlocirea şi însoţirea pe cărările vieţii. 

El a rămas cu noi în Euharistie!

       Azi creştinătatea cântă cea mai mare şi mai sfântă din fântânile de har: Taina sfântului Altar. Sunt versurile unei cunoscute cântări care se intonează mai ales în această zi de sărbătoare: Trupul şi Sângele Domnului. Mi-a plăcut mereu să ascult secvenţa de la Sfânta Liturghie din Joia Verde vezi aici. Există o tresăltare şi un avânt în aclamarea acelor strofe, o manifestare verbală de veneraţie şi laudă şi exaltare pentru frumuseţea şi măreţia unei aşa taine precum Euharistia. Biserica nu are înlăuntrul ei un tezaur mai mare decât Euharistia; ea nu se poate lăuda cu ceva mai de preţ, decât cu Isus din Pâinea euharistică. 

      Creştinismul are la adresa raţiunii umane două lovituri puternice, de pe urma cărora aceasta se alege cu două mari câştiguri spirituale: conştiinţa clară a unei neputinţe intelectuale ineluctabile şi înţelepciunea resemnării în tăcere: Întruparea Cuvântului şi Taina Euharistiei. Cuvintele secvenţei ilustrează misterul, îl înfăţizează în cuvinte, însă nu-l explică. Imaginile folosite nu estompează, ci, dimpotrivă, potenţează caracterul sacru al Tainei dumnezeieşti: "Cum ne-nvaţă şi credinţa, chipul şi-a schimbat fiinţa; Şi din pâine-aceasta vie cât ia unul, iau şi-o mie" Luate numai şi aceste doua versuri, ele nu sunt în înţelesul lor imediat deloc raţionale. Nu raţiunea ne spune că un chip îşi schimbă fiinţa, cu atât mai puţin că dintr-o pâine iau şi o mie, la fel cum ia şi unul. Toate acestea ni le învaţă credinţa. 

       Ce mare dar e credinţa în sufletul unui om! Să vezi Ostia preasfântă, să-l auzi pe Isus în evanghelie rostind că ea este Trupul său şi tu să crezi. Cât de uşor şi de firesc, şi de normal, şi de raţional găsesc mulţi oameni să nu creadă. Până la urmă nu le-am putea explica mai nimic în direcţia credinţei. Le-am aduce în faţă unele exemple de minuni euharistice. Însă actul credinţei va fi decizia lor individuală, luată în intimitatea conştiinţei proprii, va fi infuzia unui har divin. 

         Nu e eficient să mă gândesc prea mult la acei oameni care din lipsa (poate nevinovată!) a credinţei în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, stau distanţi faţă de tezaurul viu al Bisericii noastre. Mai bine ar fi să întorc privirea asupra noastră, a celor care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Isus. În înţelepciunea lui divină, Isus a ales să rămână la noi (respecându-şi cuvântul: Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor!) într-o formă atât de vulnerabilă, de...ignorabilă. Tabernacolele sunt în poziţii centrale în orice biserică, multe din ele adevărate opere artistice, umplute cu multe broderii, lucrate din metale preţioase. O luminiţă sau o lumânare vrea să ne atenţioneze discret că la altar e o Prezenţă tot discretă, intensă, reală, divină. Câtă ignoranţă nu culege Isus din partea celor care trec prin faţa lui! Câtă neluare în seamă din partea celor care chiar cred că el este acolo! În această privinţă, o examinare exigentă trebuie să-mi fac mai ales mie! Ce să fie preoţia în afara Euharistiei! Din ce altă sursă să-ţi extragi statornicia în preoţie dacă nu din Euharistie! Orice înstrăinare şi rătăcire preoţească e consecinţa directă sau indirectă a unei decuplări de la energia spirituală a Euharistiei. Astăzi poate ne propunem să ne comportăm altfel! Ne face atât de bine să-i vorbim lui Isus în tăcere, să-i spunem de-ale noastre, să-i împărtășim din viața noastră!  

       E mare iubirea lui Isus pentru noi! În măreţia ei, această iubire se aşază în chipul unei bucăţi de pâine (care pâine fiind, totuşi nu mai e pâine!) pe palmele mele, pe limba mea, pe limbile noastre! Ea se lasă purtată în monstranţă şi se arată tuturor! Ce suavă realitate divină! Ce sacrament sublim! Ce iubire apropiată! Ce mister!

      Slava lui i-atât de mare, că nicicând n-am fi în stare, vredniceşte ca să-i dăm cinstea ce i-o datorăm!

    Isuse drag,  pentru rămânerea ta cu noi în Euharistie, din inimă îți mulțumim!

Preasfintei Treimi, laudă si preamărire!

     Actul de adoraţie înaintea Creatorului este cel mai presus de care nu există unul mai nobil şi mai înălţător pe acest pământ. În duminica închinată sfintei Treimi, creştinul laudă slava mai presus de orice fiinţă şi de orice fire a lui Dumnezeu care s-a revelat pe sine unic în fiinţă şi întreit în persoane. Nu ar sensibiliza deloc sufletul nostru referinţa chiar şi sumară la unul sau altul din tratatele de teologie dedicate misterului sfintei Treimi. Şi-au bătut capul şi au scris pagini profunde şi greu comprehensibile sfinţi precum Atanaziu, Augustin, Toma şi alţii dinaintea lor şi de după ei. Termeni precum filioque, uniune ipostatică, misiunile divine, viaţă intratrinitară şi extratrinitară ar putea descuraja pe cine ar vrea să citească această mică reflecţie. 

       Evanghelia acestei duminici se constituie ca un răspuns neîntrecut de profund la întrebarea pe care un om şi-o pune în simplitatea inimii sale: Ce să înţeleg despre Dumnezeu cu privire la mine? Nu altceva trebuie să audă urechile celui care întreabă, decât ceea ce au auzit în taina unei nopţi urechile bătrănului Nicodim, din gura lui Isus: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a trimis pe Fiu său, unicul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Această rostire cuprinde în sine tot adevărul credinţei creştine, iar noi înţelegem, cât ne este dat să înţelegem, că existenţa noastră, cu originea, sensul şi desăvârşirea ei, se cufundă în Iubirea de necuprins a lui Dumnezeu pentru care şi în care trăim, ne mişcăm şi suntem. 

      Slavă să fie Treimii unice şi nedespărţite, Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh! Slavă Treimii care ne creează continuu, ne răscumpără şi ne sfinţeşte! Amin 

       

Coboară din ceruri, o, Duhule Sfinte!

      Cu mare solemnitate sărbătoreşte Biserica astăzi  Coborârea Duhului Sfânt. Sf. Luca ne relatează cum peste ucenicii adunaţi în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus, a coborât Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc. Evenimentul a avut loc nu mult timp după înălţarea lui Isus la cer, şi în el s-a împlinit promisiunea făcută de Isus la Cina cea de Taină: trimiterea Mângâietorului.  Numai că Duhul care a venit peste ucenici şi a intrat în ei, nu şi-a luat ca unică misiune doar mângâierea celor 12 apostoli. El a fost pentru aceştia şi pentru opera care se năştea din activitatea lor de necuprins mai mult. Est o încercare zadarnică pentru noi să-l definim pe Duhul Sfânt, să-i formulăm definiţia. Şi asta pentru că orice formulă nu ar avea ca efect decât de-limitarea lui, cuprinderea celui care prin natura lui pe toate le cuprinde şi pe toate le îmbogăţeşte în mod continuu. 

       Scriptura nu întrebuinţează pentru nimeni altcineva o mai mare varietate de imagini şi metafore. De aceea, răspunsurile abundă cu privire la Duhul Sfânt, nu la întrebarea cine este el, ci la cum este el. Aici toată lumea poate să răspundă în felul propriu sau în felul Bibliei. O imagine frecventă a Duhului este focul. Despre inimile care iubesc puternic spunem că ard de iubire. Intensitatea unui sentiment o redăm prin cuvântul înflăcărat. Când ne dorim ceva foarte mult, ne dorim cu ardoare. Focul este şi cel care purifică, curăţă tot ceea ce este stricat, rău şi murdar în noi. Rolul purificator al focului este universal recunoscut. Apoi este efectul focului, mai ales în întunericul nopţii: lumina. Ne facem o idee cu privire la ce poate să opereze Duhul Sfânt în noi doar plecând de la imaginea (nu definiţia!) focului: înflăcărează în noi iubirea, ne purifică de sentimentele noastre rele şi ne oferă lumina supranaturală. O altă imagine folosită în Scriptură este cea a apei. Şi apei îi este recunoscută atributul purificării, însă evidenţiată este îndeosebi menirea ei de a da viaţa şi de o menţine. 

       Observăm atât de repede în ce contrast izbitor stau aceste două imagini. Cum poţi să fii în acelaşi timp şi apă şi foc? Există o mai mare contradicţie? Cum se pot concilia aceste două dimensiuni? Dacă nouă oamenilor nu ne reuşeşte împăcarea contrariilor, atunci în mod sigur Duhului Sfânt. Pentru că el este în tonul blând al vocii unui om şi tot el este în înflăcărarea şi patosul cu care predicatorul proclamă adevărul evangheliei. El este darul tăriei şi tot el cel al mângâierii. El este în tăcerea prudentă şi tot el este în vorbirea înţeleaptă. El este în fidelitatea faţă de Tradiţie şi el este în fantezia pastorală cerută de necesitatea timpului prezent. El este în porunca pe care trebuie să o respectăm cu regularitate şi tot el în comportamentul advers poruncii, dar adecvat unui bine mai mare decât cel prevăzut de aplicarea poruncii (a nu se înţelege în mod evaziv şi veleitar!). El este cel care îndreaptă inima spre cei săraci şi tot el cel care nu permite resentimentul şi ura faţă de cei bogaţi. El este cel căruia nu-i rezistă nimic (focul). El este şi cel care pătrunde în toate şi le vivifică pe toate (apa). Cine este Duhul Sfânt? Este cel care te poate inspira să scrii cuvinte bune pentru suflet şi pentru viaţă, şi tot el este cel care îţi şopteşte să găseşti repede punctul final. 

    Ţie, Duhule Sfinte, să-ţi fie laudă şi preamărire! Nouă să nu ne lipsească nicicând inspiraţia, asistenţa şi prezenţa ta dumnezeiască şi îndumnezeitoare!

Să fim copii!

     

       Cine nu-şi propune astăzi să se perinde înapoi pe firul propriei vieţi, alunecând dezinvolt spre farmecul anilor copilăriei, nu mai are nimic într-însul din copilul care a fost cândva. Şi cum să nu fie mare pierderea, din moment ce timpul de atunci este în tabloul vieţii un fel de epocă de aur, unde despărţitura dintre vis şi realitate nu era, iar bucuriile mari nu erau pretenţioase, fiindcă plecau de la lucruri aşa de mici, precum bunăoară un simplu ciubuc! Ne încearcă pe noi cei mari astăzi inevitabil nostalgia! N-avem încotro! Cu ce să plătim preţul copilăriei ca să o putem recapitula măcar în parte? Cum să facem ca să mai revină ceva din noianul ei de farmec şi vrajă? Cum să ne cioplim sufletul aşa încât să recapete dimensiunile de altădată? Nu numai copii, ci şi noi cei maturi primim astăzi urări: La mulţi ani copilului din tine! Deci, el este încă în mine, undeva sub edificiul maturităţii mele. Trebuie să-l scot la iveală. Mă gândesc la gestul lui Isus de a aşeza un copil în mijloc şi de a le spune celor mari că numai cei ca el au acces în împărăţia lui Dumnezeu. 

     Când eram copil, eram aşa fără nicio contribuţie din partea mea, fără nicio sforţare. Dezinvoltura, libertatea, bucuriile, inocenţa, zburdălnicia, visările erau însoţitoarele zilnice ale sufletului meu, erau sufletul şi viaţa mea. Ca să fiu astăzi din nou copil, trebuie să mă dispun pentru un travaliu cu sufletul meu. Citesc în prima scrisoare către Corinteni ce spune sf. Paul referitor la asta: "Fratilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate!" (1Cor 14,20). Înţeleg că lipsa răutăţii din viaţa mea îmi recuperează chipul copilului din lăuntrul meu. Ce frumos e chipul copilului! Ce frumoasă este puritatea de pe acest chip! 

     Slavă Domnului că îi avem pe copii în mijlocul nostru, că putem, la chemarea lor, să coborâm din maturitatea noastră fadă şi adesea colţuroasă, ca să ne jucăm cu ei, ca să gândim cum ne sugerează ei, să vedem lucrurile cum le văd ei! 

      Copiilor din lumea întreagă le doresc bucurii mari şi tot mai mari, inimi pline de inocenţă şi vieţi departe de orice violenţă şi răutate. Iar nouă? Să ne descărcăm sufletul de răutate şi să simţim din nou savoarea unui suflet pe întinsul căruia domneşte puritatea şi seninătatea. Câştigul este cuantificabil doar spiritual şi el este mare. Simţim cu-adevărat că suntem copiii Tatălui nostru, apţi oricând de Împărăţia iubirii sale.