De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,

De-atâtea gânduri aş fi fost sărac,

M-aş fi mişcat în vid de-nţelepciune,

Sătul de-atâtea lucruri şi tot nesăturat.

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,

Aş fi zăcut pe-un munte de-ntrebări

Şi de strigat în van nu mă puteam abține:

Sunt rod al întâmplării? Eu vin de nicăieri?

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine

Dialogam steril, eu singur și cu frica

Și în respir aveam numai suspine,

Materia privind-o și nevăzând nimica.

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,

Aş fi văzut în om o taină ce pulsa,

Un univers terestru, cu-adânc şi înălțime,

Nu însă chipul şi nici asemănarea sa.

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,

Iubirea mea era captivă în finit

În suflet gravitau numai simţiri infime

Şi-o sete disperată, un dor de infinit.

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine,

Ființa mea prin ce se definea?

Ce mai conta ce-i rău și ce e bine?

Că n-am nimic sau lumea e a mea?

De n-ar fi fost un Dumnezeu în mine

Păşeam spre un non-sens cu paşi stingheri

Iar moartea mea ducea-n neant cu sine

Neanimată carne, un gol imens de vreri.

                                        (pr. Cristian Diac)