joi, 31 mai 2012

Luna Mariei




Încheiere
      

      Luna Mariei, a Reginei florilor, a Mamei noastre cereşti se încheie îndată. Mă simt învăluit de o anumită melancolie amestecată cu o mulţumire sufletească. Îi sunt recunoscător Mariei pentru tot ce a fost frumos în această lună, pentru orice zâmbet de care s-a bucurat sufletul meu, pentru orice parfum de floare, pentru toate clipele de rugăciune, pentru ploile răcoroase şi pentru razele călduroase ale soarelui, pentru clipele rodnice de tăcere şi pentru potrivitele cuvinte, pentru cântecul dezinteresat al păsărelelor, pentru minunăţia naturii, pentru jocul copiilor şi pentru iubirea oamenilor. Pe toate le cuprind în această clipă concluzivă într-un frumos buchet pe care cu un sentiment de veneraţie şi iubire filială îl aşez la picioarele Preacuratei. 
     Pornisem în această lună cu o rugăciune în care voiam să cuprind toată natura într-o mişcare dinamică şi plină de entuziasm, şi aşa împreună să pornim cu toţii spre altarul Mariei. Nu ştiu cât am reuşit de la acea primă zi a lunii mai şi până în ceasul acesta final să zăbovesc în faţa ei. Despărţirea de această lună nu înseamnă nicidecum despărţirea de Maria. Nu. Vom rămâne cu Maria.
 Cum să ne despărţim de cea care ne este preadulce Mamă?
 Cum să ne lipsim de gingaşele ei mângâieri spirituale?
 Cum să pierdem din ochi puritatea ei angelică?
 Cum să ne iasă din urechi tăcerea ei divină şi păstrătoare de mistere?
 Cum să suferim mai departe fără să ne ataşăm de ea, cea Îndurerată?
 Cum să simţim intervenţiile lui Dumnezeu în viaţa noastră, fără Cea căreia Cel Atotputernic i-a făcut lucruri mari?
 Cum să ne dezvoltăm simţul pentru artă, fără ca să avem în faţa ochilor capodopera creaţiei?
 Cum să învăţăm să păstrăm harul divin în noi, fără să privim la Cea plină de har?
 Cum să găsim putere să ne ridicăm din cea mai urâtă imoralitate, fără sprijinul mâinilor ei?
 Cum să simţim gustul paradisului încă de pe acest pământ, fără prezenţa ei iubitoare?

Fecioară Preacurată şi Mamă ocrotitoare, îţi mulţumim pentru tot ceea ce faci pentru noi şi din noi. Cuprinde-ne în braţele tale pe toţi şi fă ca împreună cu tine să parcurgem luna Inimii Preasfinte a Fiului tău şi celelalte luni pe care le mai are acest an, cu bucuria şi mândria că suntem copiii unei aşa minunate, scumpe, delicate şi iubitoare Mame. Amin.  


miercuri, 30 mai 2012

Cântare mariană


Fecioară curată


       Aş vrea să închei această zi propunând o frumoasă cântare bizantină închinată Maicii noastre cereşti. Cuvintele pe care le auzim sunt pline de laudă către cea ridicată mai presus de îngeri. Abundă imaginile frumoase pentru a arăta slava cerească, compania sfinţilor, cântarea îngerilor de care se bucură Fecioara curata. 
     Mi-a atras atenţie strofa următoare: Bucură-te roză de mai/ Şi floarea curăţiei/ Pe tine te lăudăm/ Bucură-te sfinţite Rai/ Sălaşul fecioriei/ Pe tine te fericim.    
       Cântarea poate părea lungă, ritmul repetitiv şi cuvintele multe. Dar ele pot si asumate şi respirate ca o proprie laudă mariană. De aceea, sugerez nu doar să fie ascultate, ci simţite cu inima, interiorizate. Precizez că versurile le-am luat de pe un site, respectând notaţia găsită acolo.
       Ne bucurăm încă de această frumoasă lună închinată Sfintei Fecioare Maria, luna mai!
     


Fecioara Maica Maria
Stapana Imparateasa
Pe tine te fericim

Curata fiica din Adam
Parfum de floare aleasa
Pe tine te fericim

Aleasa fiica de imparat
Fecioara nenuntita
Pe tine te fericim

Smerenia te-a ridicat
Si te-a facut slavita
Pe tine te fericim

Mai sus de ceruri te-ai suit
Prin nasterea straina
Pe tine te fericim

Pe heruvimi ai covarsit
In cinste si lumina
Pe tine te fericim

Si serafimii in zborul lor
La slava ta cu dor privesc
Pe tine te fericim

Arhanghelii si ceata lor
De frumusetea ta doresc
Pe tine te fericim

Cantarea heruvimilor
Spre tine se indreapta
Pe tine te fericim

Iar ceata serafimilor
In ode se desfata
Pe tine te fericim

Arhanghelii neincetat
Cu toate ostile ceresti
Pe tine te fericim

In dorul lor nesaturat
Din lauda nu se opresc
Pe tine te fericim

Esti bucuria cetelor
De ingeri laudata
Pe tine te fericim

Esti pacea si sfintitul dor
A sfintilor curata
Pe tine te fericim

Esti mangaierea tuturor
Ce tie se inchina
Pe tine te fericim

Esti Maica ortodocsilor
Si-a lor nadejde buna
Pe tine te fericim

A randuielilor ceresti
Stapana mult cantata
Pe tine te fericim

Esti si a celor pamantesti
Scapare intemeiata
Pe tine te fericim

Din aurorile ceresti
Faclie luminata
Pe tine te fericim

Si noua ne impartasesti
Lumina cea curata
Pe tine te fericim

Potir sfintit ce daruiesti
Izvor de nemurire
Pe tine te fericim

Adapa-ne pe noi cei rai
Cu vesnica-ti iubire
Pe tine te fericim

Si ne hraneste neincetat
Cu painea de viata
Pe tine te fericim

Ce dintru tine s-a luat
Fecioara prea curata
Pe tine te fericim

O, Maica fara de pacat
Balsam de mangaiere
Pe tine te fericim

Ne fi celor ce-am apucat
cararea spre Inviere
Pe tine te fericim

Fecioara Maica te avem
Liman de mantuire
Pe tine te fericim

Si bucurie si indemn
Si cale de suire
Pe tine te fericim

Bucura-te roza de mai
Si floarea curatiei
Pe tine te fericim

Bucura-te sfintite Rai
Salasul fecioriei
Pe tine te fericim

Mireasa sfanta al tau dor
Ne umple de iubire
Pe tine te fericim

Si ni se face tuturor
Urcus spre Imparatie
Pe tine te fericim

Fecioara, acoperamant
A lumii intregi Stapana
Pe tine te fericim

Pazeste al nostru sfant pamant
Si vatra si gradina
Pe tine te fericim

Si cu caldura te rugam
Stapana prea sfintita
Pe tine te fericim

Pazeste-ne, te imploram,
De-a celui rau ispita
Pe tine te fericim

Ne apara si te pazim
Si turn de aparare
Pe tine te fericim

Si calauza celora
Ce-n tine-si-au scapare
Pe tine te fericim

Si Imparatia lui Hristos
Ne-o da ca mostenire
Pe tine te fericim

Ca sa-ti aducem ca prinos
A noastra multumire
Pe tine te fericim

Si sa-ti cantam neincetat
Cantarea ta-n vecie
Pe tine te fericim

Cuvine-se cu adevarat
Sa te slavim Marie
Pe tine te fericïm

marți, 29 mai 2012

Observaţii filologice

Cuvinte şi idei



      Studiul limbilor clasice este în accepţiunea unora o preocupare pentru lucruri care au depăşit de mult orice termen de valabilitate şi nu mai dovedesc nicio utilitate pentru mersul vieţii prezente. Există şi concepţia că interesul pentru asemenea limbi poate fi deschizător de orizonturi largi în înţelegerea sensului multor cuvinte şi, odată cu aceasta, şi a multor realităţi contemporane. Eu mă asociez celor care împărtăşesc această concepţie. Nu mă declar cunoscător al limbii latine. Printre disciplinele de la bacalaureat a fost în cazul meu şi latina, însă nu am dovedit perseverenţă în studierea ei şi agoniseala de atunci s-a mai subţiat cu trecerea anilor. Greaca am digerat-o în anii de filosofie mai întâi cu anevoie. Cititul în această limbă devenise cu timpul din ce în ce mai cursiv. Însă nici cu această limbă n-am avut o relaţie marcată de fidelitate. Aşa că, de două ori mea culpa: o dată pentru latină, în latină, şi o dată pentru greacă, tot în latină. Însă cu studiile de acum, a revenit greaca în scenă. De la bun început precizez că e vorba de greaca Noului Testament. Cum aşa? Există mai multe feluri de greacă? Bineînţeles că există. Aşa cum limba română a secolului al XVIII-lea nu e cea a timpului prezent, la fel şi greaca Noului Testament nu e greaca vorbită de grecii de astăzi. Desigur, esenţa rămâne aceeaşi, dar şi diferenţele sunt considerabile. În seminar obişnuiam să folosim următorul joc de cuvinte pentru a exprima dificultatea acestei limbi: grea ca greaca nu mai e! Cu puţină străduinţă, reuşesc să imprim totuşi câteva concepte pe suprafaţa ( în mare parte desigur neocupată!) memoriei mele, cu ajutorul cursului care mi se oferă. Ca să nu mă bucur de înţelegerea unor conexiuni lingvistice singur, aş vrea să pun pe suprafaţa acestui ecran nişte exemple, pentru ca ceea ce este, probabil, doar cunoştinţă individuală până în prezent, să devină bun intelectual comun, al nostru deci, de aici încolo.   
     Cine este episcopul, ştie toată lumea, indiferent dacă este ortodox sau catolic, prostestant sau chiar necreştin. Însă ce înseamnă numele lui şi de unde vine, ne spune limba greacă. Există mai întâi substantivul episkopos. Mă gândesc că aici chiar nu are nici un rost să folosesc caracterele greceşti. Fără să mai caut transcrierea, spun că acest cuvânt se referă la persoana care priveşte peste, care se uită cumva dintr-o poziţie ridicată, asupra altor persoane. Verbul grecesc ar fi episkopein care înseamnă a exercita acţiunea de supraveghere, de atenţie asupra celorlalţi. Pentru ca să nu fie deja totul spus, purcedem sau procedăm la disecarea acestui verb şi avem deodată două cuvinte: epi şi skopein, primul însemnând mai multe lucruri, printre care şi peste, deasupra, de sus, iar al doilea a observa. Tragem concluzia repejor spunând că episcopul este acel om care are în sarcină supravegherea, observarea de sus a lucrurilor, a persoanelor şi în special a sufletelor. Pentru a folosi un termen chiar pe înţelesul imediat al multor tineri, aş putea să spun că el este un supervisor. Lui îi revine, în virtutea vocaţiei înalte în mijlocul poporului lui Dumnezeu, vederea de asamblu asupra a tot ceea ce se petrece în dieceza sa. Observând toate lucrurile, încearcă să le şi adune şi să le confere o unitate, conducându-le, cum bine ştim cu toţii, spre ţelul mântuirii.  
     Legat de asta, ştim cu toţii ce înseamnă cuvântul simbol. El vine tot de la greci şi în forma lui originară e symbolon care înseamnă ceva pus împreună. Verbul lui e symbalo şi el înseamnă a pune ceva alături, a aduce laolaltă, adică a subînţelege mai multe lucruri sub acelaşi semn. Dacă aşa stau lucrurile cu symbolon, atunci exact pe dos e sensul cunoscutului termen diabolos, din care derivă cuvântul românesc diavol. Termenul grec are ca element comun cu symbolon doar gruparea de litere balo. În contrast puternic stau la aceste două cuvinte prepoziţiile syn şi dia. Primul înseamnă: cu, împreună, laolaltă, în timp ce al doilea: prin, între, adică ceva ce trece prin lucruri despărţindu-le. Vocaţia pe care o are diavolul nu este la origine alta decât aceea de a despărţi, de a dezbina, de a separa. El creează sciziune, ruptură. El este, conform numelui său, împotriva unităţii. Orice persoană care prin comportamentul şi atitudinile pe care le manifestă, provoacă dezbinare şi dispersie, are o purtare diabolică. Este o deducţie directă şi drastică, dar pe linia seminificaţiei acestui termen. E un prilej de a ne analiza înclinaţia de a uni, de a concilia oamenii, de a opta pentru unitate sau, dimpotrivă, de a provoca separatisme.
      Tot ceea ce începe cu syn (sau în limba română sin sau sim) desemnează unirea şi legătura. De exemplu, simpatie, sinergie, sinteză, simbioză, simfonie, care, ultima, este punerea laolaltă a mai multor sunete (fonos de unde termenul fonetică) etc. În cazul în care eu nu voi reuşi să am exprimări frumoasă, se cheamă că voi avea de-a face cu cacofonia. Ultima parte a cuvântului ne este cunoscută. Dar la ce se referă caco? Nu e vorba nicidecum doar de acele alăturări nereuşite de cuvinte, mai ales în vorbire, în care primul cuvânt se termină cu ca şi al doilea începe tot cu ca sau, mai rău, cu cat, rezultând o emisie sonoră deranjantă. "Caco" vine de la kakos care înseamnă în greceşte urât, rău, prost. Deci orice exprimare sonoră urâtă, proastă, e cacofonie, nu doar cea legată de gruparea de litere ca sau cat. Că doar putem să avem şi repetiţii de silabe de genul: celula la care am fost azi, fără ca să vorbim în acest caz de lalofonie, ci tot de cacofonie.
     Eu mă retrag în speranţa că încursiunea în înţelesul acestor cuvinte n-a creat o nebuloasă în jurul lor, ci dimpotrivă lumină şi o temeinică întelegere, adică plecând chiar de la temelia pe care s-au format sau de la etimologia lor.   
   
       

luni, 28 mai 2012

Lumânarea de la Botez


Prilej de amintire

    Cine mai ştie ce s-a întâmplat cu lumânarea care a început să ardă la botezul lui, din momentul în care preotul a făcut această invitaţie părinţilor: "primiţi lumina lui Cristos!"?  Unde a fost ea aşezată şi cum a fost privită ulterior? A mai fost ea aprinsă? Dacă aş avea acum înaintea ochilor mei propria lumânare de la botez, cu siguranţă aş încerca emoţii speciale. Mai întâi aş privi-o cu toată atenţia, în tăcere şi cu un fel de consideraţie aparte; aş lua-o în mâinile mele cu grijă şi mi-aş lăsa gândurile să zboare peste ani şi spaţii până la începuturile existenţei mele în această lume, ba puţin mai încoace, până în clipa renaşterii mele creştine, până în seara zilei de 15 martie 1981, când am primit sacramentul botezului. Aş lua între degete fitilul negru al lumânării, cu convingerea că de atunci n-a mai ars în nicio altă ocazie timp de 31 de ani şi m-aş strădui cu toate datele pe care le am deja în memorie: biserica din sat, imaginea părinţilor, a naşilor, preotul celebrant, ritualul care îmi este cunoscut, locul din biserică, să reconstitui în mintea mea cadrul acelei sărbători unice din viaţa mea, când lumânarea a ars la botezul meu pentru prima şi, cred că nu greşesc să cred, ultima dată. M-aş bucura să pot păstra acum această lumânare ca pe unicul lucru care a fost atunci de faţă, ca o martoră inconştientă, arzândă, la sacramentul încreştinării mele. Ce păcat că ea nu mai există, că de ea nu s-a îngrijit nimeni!
      Am intrat în biserica parohială de aici şi am fost surprins să văd atâtea lumânări în jurul bazinului baptismal (spun bazin pentru că în biserică se celebrează botezul şi prin scufundare). Erau atâtea lumânări câţi copii la prima sfântă Împărtăşanie. Uitându-mă atent, am văzut că ele erau lumânările lor de la botez. Au fost păstrate timp de 8 sau 9 ani. Şi vor continua să fie păstrate. Frumos şi mişcător! Ce valoare capătă ele acum, când se fac martore şi la prima primire a sfintei Împărtăşanii! Pe ele sunt inscripţionate numele, data botezului şi cea de la prima sfântă Împărtăşanie. E un sentiment pe care poate încă nu-l trăiesc copiii în toate amploarea şi frumuseţea lui spirituală. Mi-am dorit, în timp ce admiram frumuseţea lor artistică şi cugetam la valoarea lor spirituală, să o am şi eu pe a mea, aşa cum era ea atunci, mult mai simplă şi cu siguranţă mai lungă. Aş fi aprins-o în fiecare an la data botezului meu timp de o oră, ca să-mi amintească cu flacăra ei demnă, tandră şi neclintită că trebuie să mă străduiesc să fiu aşa cum le-a fost spus atunci părinţilor şi naşilor mei: "aveţi grijă ca acest copil al vostru să fie un copil al luminii".  Străduinţa mea rămâne valabilă şi în absenţa ei, pentru că, cu o urmă de tristeţe nemângâiată recunosc, această lumânare nu mai există. Dar dacă a ta, a celui care citeşti aceste rânduri, există, e frumos să o păstrezi ca să-ţi fie prilej de sacră amintire a unui eveniment atât de mare de care a avut parte viaţa ta în perioada incipientă şi atât de fragedă a existenţei ei: Botezul. 

duminică, 27 mai 2012

Rusaliile

Duhul Sfânt în noi!



      Am învăţat la teologie că despre Duhul Sfânt nu se poate vorbi mai nimic. Identitatea lui ne rămâne ascunsă. El se sustrage oricărei analize, demonstraţii sau explicaţii omeneşti. El scapă înţelegerii minţii noastre. Ioan evanghelistul exprimă acest lucru când spune că vântul suflă unde vrea; nu ştii de unde vine, nici încotro merge (cfr. In 3,8) şi continuă precizând că aşa este şi cu cel născut din Duhul Sfânt. Darurile lui sunt multe, iar cei care le primesc întrunesc criterii de vrednicie numai de El ştiute. Însă orice dar sau (dacă e în formă extraordinară!) orice carismă este nu în beneficiu propriu, ci comunitar. Sfântul Paul detaliază: "unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; unuia puterea de a face minuni...altuia, varietatea limbilor, iar altuia interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea." (1Corinteni 12,8-11). Nu despre persoana şi identitatea Duhului Sfânt voi încerca să scriu, ci despre ceea ce performează el în om.
       Cred că fiecare poate, cercetându-se cu sinceritate, fără  severitate imprudentă şi fără exagerări prefăcute şi îndulcite, să recunoască în el măcar unul din darurile Duhului. Că nu suntem dăruiţi cu toate, trebuie să ne fie clar. Că nu vrem să recunoaştem nici un dar în noi, e iarăşi ceva de care trebuie să ne ferim, deoarece fiecare om, aparent oricât de nedotat, este un loc în care Duhul Sfânt acţionează şi îşi face simţită eficacitatea. Înţelept este din partea noastră şi dătător de pace sufletească, să ne bucurăm de ceea ce avem noi, fără să aspirăm la ceea ce găsim la alţii. Duhul Sfânt ne valorifică acolo unde ştie că dăm roade, nu unde credem noi că am fi de valoare.
     Mă întreb, cum arată omul în care este Duhul Sfânt? Răspund pe cale apofatică (prin negaţie, mai degrabă decât prin afirmaţie), încercând, după mintea mea, să spun ce nu este. El nu este neapărat un inteligent, nu este un om al cărui comportament este după cele mai frumoase maniere. Eu nu l-aş califica drept civilizat; el nu este un talentat, în felul celor care sunt adunaţi la emisiuni, nici un om doar cumsecate. Cel în care trăieşte Duhul Sfânt, nu este un om conformist, căruia nu i se poate reproşa niciodată că a încălcat vreo regulă, şi nici un om care se ghidează neabătut după principii clare stabilite dinainte şi definitiv. El nu este un om permanent calculat, care are scopuri pe care şi le urmăreşte cu o raţiune impecabilă, nici unul care este complet la voia întâmplării sau a vremii. El nu este un om cu deschidere pentru orice teorie şi orice idee, fără niciun criteriu de selecţie. Omul Duhului Sfânt nu este un om al legilor naturii. 
      Îl văd pe Duhul Sfânt în omul în care ideile, sentimentele, acţiunile nu sunt niciodată vechi şi expirate, ci mereu proaspete; în omul care nu aplică un principiu la toate cazurile, indiferent de circumstanţe sau de condiţii, ci care are tocmai acest dar de a găsi pentru fiecare conjunctură reţeta potrivită a binelui şi a adevărului. Duhul e în acel om care nu vrea să fie sluga legilor, ci care înţelege să se folosească de legi sau să le încalce uneori pentru scopuri superioare lor. Este în acela care vorbeşte simplu, dar cu o profunzime venită din altă lume: din lumea lui Dumnezeu. Duhul se face prezent în acel om care profită de fantezia lui (a Duhului) nelimitată pentru a găsi noi şi noi expresii ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. El este locuit de acel om pe care nu-l interesează cu orice preţ propria reputaţie şi considerentele celorlalţi, atunci când este chemat să întreprindă acţiuni nebune în optica multor oameni, dar nu şi în cea a lui Dumnezeu. Pe Duhul Sfânt îl are omul în simţirile şi acţiunile căruia se simte ceva suprafiresc, nu imediat explicabil, ceva care are savoare spirituală, plăcută sufletului şi inimii. El este în acea persoană care iubeşte mult peste limitele gândirii umane sau chiar împotriva lor; este în acela care îndrăzneşte să exteriorizeze speranţe acolo unde ele, omeneşte vorbind, au încetat cu totul. Este în acela care arată şi prin cele mai simple lucruri pe care le face că în el este deja viaţa veşnică. Şi aşa mai departe...
     Îi mulţumesc pentru tot ceea ce face în noi şi îmi doresc să-şi găsească un loc plăcut şi primitor în fiecare inimă! Amin. 

sâmbătă, 26 mai 2012

Vigilia Rusaliilor

Coboară din ceruri, o, Duhule Sfinte!


      E seara dinaintea marii solemnităţi a Coborârii Duhului Sfânt. E vigilia Rusaliilor. În nenumărate locuri de pe întinsul pământului, creştinii catolici veghează în rugăciune şi cântări împreună cu apostolii, femeile sfinte şi Maria, Mama lui Isus. Din gurile atât fraţi de aceeaşi credinţă cu noi iese implorarea emoţionantă: coboară din ceruri, o, Duhule Sfinte, Biserica-ntreagă te-aşteaptă sau vino, Duh Preasfinte cu-ale tale daruri, ca mereu să pot lupta sau din cer coboară Duh Preasfinte, căci noi din suflete dorim. Vrem cu ardoare, implorăm din toată inima şi cu toată forţa să coboare asupra noastră Unul din sfânta, dumnezeiasca şi mai presus de orice cuget Treime; Acela care pe toate le uneşte într-o armonie iubitoare; Cel care face roditor sânul virgin al Fecioarei din Nazaret, ca să-l odrăslească pe  Mântuitorul întregului univers; Cel prin care se naşte Biserica şi dăinuie de atâtea veacuri fără să fie bătrână şi obosită, ci tânără şi frumoasă şi plină de viaţă şi însufleţire; Cel prin care eu şi tu şi atâţia alţii ne simţim de atâtea ori cu inimile înălţate până la Dumnezeu, de o bucurie care nu-şi găseşte nicio explicaţie pe acest pământ; Cel prin care se săvârşeşte orice act autentic de iubire.  
     Pe Cel pe care îl rog să-mi inspire acum aceste gânduri, pe El îl aşteaptă toată Biserica lui Cristos în aceste următoare ore ale serii şi ale nopţii, ca să reînnoiască faţa pământului, ca să pătrundă cu suflarea lui orice încăpere a sufletului nostru, să revigoreze şi să sfinţească orice dispoziţie, acţiune şi afect din noi, ca să facă din noi temple ale sale.  Aş vrea să mă simt în această seară în comuniune cu toţi cei care veghează şi stăruie în rugăciune; cu cei care îşi închid ochii pentru lucrurile acestei lumi, ca să şi-i deschidă larg pentru realităţile interioare; cu cei care se roagă în mai multe limbi, rupând orice barieră şi orice graniţă interumană; cu cei care se simt reci, săraci sufleteşte, deznădăjduiţi şi însinguraţi; cu cei care se simt pătrunşi de harul, prospeţimea, lumina şi pacea Duhului Sfânt; cu cei care stau în tăcere şi cu cei care tresaltă în tot felul de cântări.
    


 E o seară-noapte pătrunsă de Cel care singur pătrunde adâncimile lui Dumnezeu şi căruia nimic nu-i este necunoscut din cele care se nasc în inima omului. În compania Duhului Sfânt şi Mângâietor, de Viaţă dătător şi Creator, în prezenţa celui care suflă unde voieşte şi căruia nimic nu-i rezistă, aş vrea să fim împreună pe undele spirituale. Aş vrea să fiu unit în spirit cu toţi şi să simt bucuria sfântă că stau sub razele calde, iubitoare şi mângâietoare ale Duhului. Vreau să simt în mine elanul înălţării la realităţile dumnezeieşti.
     Te vrem cu toţii, Duhule Sfinte! Vrem să irumpi în inimile noastre cu focul iubirii tale divine! Te vrem cu cele şapte daruri.
     Suntem pricepuţi în multe, ne informăm în fiecare zi cu noi lucruri, nu ne lipsesc cunoştinţele psihologice, sociale, umane, istorice, geografice, naturiste, dar ne lipseşte înţelepciunea, prin care să învăţăm că trebuie să optăm mereu pentru bine, chiar dacă aparent avem de pierdut; că trebuie să afirmăm adevărul mai ales când ştim că nu se bucură de bună primire; că trebuie să fim senini atunci când traversăm o adversitate; că trebuie să ne pese ce crede Dumnezeu despre noi mai mult decât părerile celorlalţi.
     
     Avem nevoie, Duhule Sfinte, de darul înţelegerii. Între atâţia oameni persistă disensiunea, divergenţa, neutralitatea, săptămâni la rând, luni sau poate ani. Dovedim îngustime şi suntem recalcitranţi la sugestiile exterioare, la ideile celorlalţi, la optica lor. Înţelegem doar ceea ce ne convine şi renunţăm greu la convingerile pe care le avem în favoarea unora mai bune decât ale noastre. Suflă înţelegere între noi, flexibilitate şi îngăduinţă.
      
      Implorăm de la tine, Mângâietorule, darul ştiinţei. Nu pentru a acumula multe date, idei, informaţii abstracte, nu pentru a asimila ştiinţa acestei lumi. Avem nevoie de acea ştiinţă prin care să deosebim în orice circumstanţă binele de rău. Cerem de la tine ştiinţa acelor lucruri care fac viaţa demnă, decentă, întotdeauna morală; cerem să ne eliberăm de prostie şi de ignoranţă vinovată. Vrem ca prin ceea ce descoperim prin ştiinţe să nu-l îndepărtăm pe Dumnezeu din lumea noastră, să nu aducem prejudicii semenilor, să nu ne afectăm existenţa pe acest pământ. Vrem să ştim să-l iubim pe Dumnezeu în toate împrejurările în care suntem puşi să trăim.
      
       Dăruieşte-ne, Duhule Creator, darul sfatului.  Îţi cerem acest dar nu doar pentru a da sfaturi altora, ci şi pentru a avea modestia şi bunăvoinţa de a le primi de la alţii. Acest dar să ne ajute să distingem între sfaturile bune şi cele rele; să creeze în noi dispoziţia pentru a fi receptivi la tot ceea ce este sugestie pozitivă, recomandare de îndreptare, îndemn obiectiv, consiliere sinceră şi binefăcătoare. Să nu fim niciodată emiţătorii şi propagatorii sfaturilor rele şi dăunătoare, false şi confuze, imorale şi păcătoase, ci întotdeauna ale acelora care edifică şi înalţă spre Dumnezeu.
   
        Dă-ne, Foc purificator, darul tăriei. Resimţim în fiecare zi slăbiciunile trupului şi ale minţii. Însă nu te rugăm neapărat pentru tăria trupească. De la tine cerem tăria sufletească, rezistenţa în faţa tentaţiei păcatului, forţa de a ne afirma principiile bune şi sănătoase. Ne recunoaştem maleabili, vulnerabili, influenţabili, delăsători. Fă-ne neclintiţi în faţa a tot ceea ce este deviere, păcat, imoralitate. Voinţa să ne fie de fier atunci când trupul e dispus să cedeze. Să ne arătăm impenetrabili când e vorba de compromis şi dezonoare.
    
         Duh de Viaţă dătător, implorăm din nemăsurata ta bogăţie spirituală, darul evlaviei. Acest dar ne pune în legătură cu Dumnezeu. Nu vrem doar să-l gândim pe Dumnezeu, să vorbim despre el, să-l predicăm. Vrem să avem pietatea necesară care să ne încline genunchii, să ne aplece capul şi să ne împreuneze mâinile înaintea a ceea ce este sfânt, divin. De acest dar să nu fim lipsiţi atunci când ne rugăm, când păşim într-o biserică, când formulăm cea mai scurtă rugăciune. Lipseşte atât de mult acest dar astăzi. Revarsă-l asupra noastră împreună cu sentimentul plăcut că te putem venera pe tine, Binele nostru suprem, Cel întru care avem toată bucuria.  
    
        Duhule Sfinte, înfrumuseţează sufletele noastre cu darul fricii de Dumnezeu. Acest dar să vină împotriva nepăsării, a neglijenţei, a dezordinii cu care vorbim despre Dumnezeu. Să ne caracterizeze mereu reverenţa în discuţiile despre cele sfinte. Să ne fie frică de tot ce se împotriveşte voinţei divine. Să ne caracterizeze o teamă în care se subînţeleg respectul, cinstirea, încrederea şi ataşamentul, pentru ca mai presus de orice să-l iubim pe Dumnezeu.
     
    Vino, Duhule! Vino, Lumină necreată! Suflă din noi tot ce este mizerie şi impuritate morală. Vino şi instaurează-te cu toate bogăţiile tale divine, ca să ne fie viaţa sfântă, umplută de iubire, mereu proaspătă şi plină de vigoare, energică şi tânără, ca să îi placă Tatălui şi Fiului, împreună cu care tu să locuiască în noi. Amin.  
    
       




vineri, 25 mai 2012

În aşteptarea Rusaliilor!

Vino, Duhule Sfânt!






Coboară din ceruri, o, Duhule Sfinte,
Lumină revarsă-ne-n suflet şi minte.
Din mâinile tale atotcreatoare,
O ploaie de har peste noi să coboare.

Tu eşti mângâierea trimisă în lume,
Eşti focul aprins şi menit să consume
Tot răul. Izvor eşti de apă curată,
Ce setea o-nlături şi speli orice pată.


Eşti daru-nşeptit ce tot omul l-aşteaptă,
A tatălui veşnic eşti mâna cea dreaptă,
Lăuntrică şoaptă-a gândirilor bune
Şi cel pe ce buze cuvinte ne pune.

Din cer ne trimite lumina pe cale
Şi focul puternic al dragostei tale.
Suntem fără forţe trăim întru frică;
Slăbiţi, ne-ntăreşte, căzuţi, ne ridică.


Vicealnul alungă-l; rugămu-ne încă,
Sădeşte-ne-n inimi o pace adâncă.
Conduşi fără preget de mâna ta blândă,
În lupta cu răul sperăm în izbândă.

Prin tine, noi toţi să-l cunoaştem pe Tatăl,
Pe Fiul, de-asemenea, lumii arată-l.
Credinţa în tine mereu să ne-ajute
Să ducem o viaţă de sfântă virtute. Amin

(Imnul de la Vespere II - Rusalii)

Simţul estetic


Cum mănânci ceea ce mănânci!
  

      Înainte de a mânca cu gura, mănânci cu ochii. Cine nu consimte sub nici o formă la această afirmaţie pe care eu o găsesc adevărată, recunoaşte că nu are un simţ prea dezvoltat pentru estetica lucrurilor, a acţiunilor şi,în cazul de faţă, a mâncării. Să nu te intereseze chiar deloc aranjamentul estetic al bucatelor care ţi se servesc pe farfurie, poate să însemne că nu te preocupă prea mult diferenţa dintre tine şi celelalte specii animale, şi că nu te deranjează până la ce grad te apropii de felul lor de viaţă biologică. Nu mi-a plăcut afirmaţia unui semen cum că, de fapt, omul trebuie să mănânce doar pentru ca să-şi potolească senzaţia de foame, consolidând spusa lui şi cu frecventa zicală: nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim. Zicala are desigur adevărul ei, însă nu impus în orice circumstanţă şi în mod exclusiv. Până la urmă, şi animalele fac acest lucru. Şi numai pe acesta.
      Noi, în schimb, suntem capabili de mai mult. Noi ne distingem prin creativitate. Doar pe noi ne-a privilegiat Dumnezeu cu prerogativa creativităţii. A vrut Creatorul ca şi noi, într-un sens subordonat şi analog, să fim împreună cu el creatori. Acest lucru se vede în arta plastică, în cea a cuvântului, în muzică şi în atâtea alte domenii. Se vede chiar şi în felul cum îţi prepari şi îţi serveşti ţie sau altora mâncarea.  Făcând această remarcă, n-aş vrea nicidecum să se creadă că eu aş face pledoarie pentru nu ştiu ce delicii gastronomice de pe poziţia unui gurmand, sau că optez pentru gusturi rafinate şi costisitoare. Nicidecum. Am în vedere cele mai simple şi comune preparate culinare. Nu e vorba aici de ce anume îţi permiţi să mănânci, ci de cum mănânci ceea ce mănânci. Şi aici este pus în valoarea simţul estetic, gustul pentru frumos, dispoziţia nu doar de a pune bucatele pe farfurie, ci şi de a le aşeza într-o anumită formă, de a le orna. Din toate astea rezultă o cultură a mâncării, care există la hoteluri, la restaurante, la casele mari şi care trebuie să se extindă şi la cele mici, bunăoară pe propria masă.
     Am fost recent la o terasă şi am făcut comandă pentru doi crenvurşti. În paranteză fie spus, acest cuvânt, care de multe ori nu se bucură de cea mai uşoară şi completă pronunţare în limba noastră, se trage din germanul Krenwürsten sau Krenwurst, un cuvânt la rândul lui compus din Kren=hrean şi Wurst=cârnăcior. Am fost surprins - nu în premieră în viaţa mea -  de modul cum a apărut sub ochii mei comanda făcută. În primul rând a fost completată. Dar nu oricum, ci estetic. Ce rost avea în farfurie firul de pătrunjel şi de ce a ales  persoana de la bucătărie să-l aşeze acolo? Privind îngust şi gândind doar în sensul profitului sau al utilităţii stricte, niciunul. Însă din perspectivă estetică, acel fir avea menirea de a înfrumuseţa farfuria şi a mă face să admir în ansamblu tot ce văd pe ea, înainte de a începe să mănânc. Nici chifla nu poate fi trecută cu vederea. Mai ales ea! Pe lângă gustul bun pe care l-a avut, ea a avut şi o formă deosebită. Şi încă ce formă! Nici cei doi crenvurşti n-au venit despuiaţi înaintea mea, ci frumos înfăşuraţi, trecuţi prin tigaie, ca să fie numai buni de savurat. Cei de la bucătărie, s-ar putea delibera acum, au recurs la aceste amănunte simple, pentru unii probabil superficiale şi superflue, dar pentru alţii binevenite, plăcute şi demne de toată aprecierea la adresa lor.
      Mâncând ce ţi se pune în faţă sau ce îţi pui în faţă, nu te rezumi să îţi umpli stomacul sau să-ţi pui la punct o necesitate biologică, ci să te tratezi ca om, să-ţi acorzi ţie însuţi valoare, să-ţi recunoşti demnitatea şi superioritatea înaintea celorlalte vietăţi şi să te bucuri de frumoasa comuniune cu ceilalţi, deoarece pentru noi, oamenii, masa are şi o puternică dimensiune comunională cu semenii.
      Am învăţat la filozofie că Dumnezeu este binele absolut, unul absolut, adevărul absolut şi...frumosul absolut, aşadar patru caracteristici, mai exact patru transcedentalii divine. Frumuseţea lui se vede în atâtea lucruri pe lumea asta. Se va vedea şi dincolo, la marele ospăţ pe care ni-l pregăteşte cu o generozitate grandioasă, nouă celor creaţi după chipul şi asemănarea sa şi investiţi cu simţul creativităţii, cu şimtul estetic, cu gustul pentru frumos, care se verifică în cele mai variate domenii de viaţa şi, bineînţeles, în felul în care ni se serveşte sau ne servim mâncarea.  
    


miercuri, 23 mai 2012

În faţa Fecioarei Maria!

Poezie


Regina cerului, roagă-te pentru noi!
La tine vin, Marie, la cine aş veni?
În luna asta verde, cu flori de iasomii
Să-ţi fac o rugăciune, să stau pe gânduri sfinte,
De tine s-au spus multe, şi tot mai sunt cuvinte.

În ochii tăi văd cerul, doar har şi îndurare,
Pe chipul tău cel candid, lumina ca din soare,
Iar mâinile-ţi întinse mă-mbie ca să vin
Să mă-nfăşori cu totul în nimbul tău divin.

Eşti fiica predilectă a Tatălui din cer
Mămica lui Isus eşti. Oh, ce adânc mister!
Mireasă eşti, Marie, a Duhului Preasfânt
Cu cine să te-asemăn şi cum să te mai cânt?

Imaculată floare, cu-atâta înzestrare,
Fecioară şi-nainte şi după Întrupare,
Cu trupul ridicată de îngeri sus în cer,
De jos, eu te contemplu, un simplu efemer.

Nu mă lăsa, Marie, în valea cea de vină,
Cu mine lumea-ntreagă te roagă şi suspină,
Ridică-mă la tine, în cerul unde eşti
Să simt, Marie scumpă, ce mult tu mă iubeşti.

marți, 22 mai 2012

Psalm de seară

Încredinţare



Când strig către tine, Tu îmi răspunzi,
Dumnezeule, dreptatea mea.
Dintru necaz mă scoţi la larg.
Ai milă şi ascultă rugăciunea mea!

Aflaţi că lucruri minunate a făcut Domnul
pentru cel credincios al său;
Dumnezeu mă ascultă când strig către El.

Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi;
Cugetaţi acestea în inimile voastre
şi în culcuşurile voastre chibzuiţi în tăcere.

În pace mă culc şi adorm deîndată,
căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină.
(din Psalmul 4)

luni, 21 mai 2012

Ia-mi, Doamne, şi primeşte!



(O) rugăciune de seară


Ia-mi, Doamne, şi primește toată libertatea mea,
memoria, mintea şi voinţa mea toată;
tot ce am sau ce posed e din darul Tău;
Ţie, Doamne, ţi le înapoiez;
toate ale Tale sunt;
dispune de ele după bunul tău plac;
dă-mi numai iubirea şi harul tău şi mi-e de ajuns.
(Sf. Ignaţiu de Loyola)

          Când se apropie noaptea şi somnul, odată cu îmbrăcămintea, dezbrac de pe mine truda unei zile întregi, gândurile care m-au frământat, grijile şi problemele care mi-au făcut companie. Vreau să mă eliberez cumva de ele, ca să-mi fie somnul, aşa cum mi se urează de multe ori, uşor şi dulce. O zi întreagă am umblat, am vorbit, am făcut treabă, am ascultat şi am fost ascultat. Peste toate se aşază acum liniştea. Au trecut clipele, minutele, orele unei zile din viaţa mea. Poate nu sunt îndeajuns de mulţumit. Unele lucruri mi le-aş fi dorit altfel. Spun cu evenghelistul Matei: "Ajunge zilei răutatea ei" (Mt 6,34). E momentul să mi le inventariez repede pe toate şi să le predau cu recunoştinţă Domnului şi Dumnezeului meu. Ochii lui atotvăzători m-au urmărit şi ei ştiu mai bine chiar şi decât mine când mi-a fost greu, când nu am putut mai mult, când m-am ostenit fără nici un rezultat. Spun împreună cu sf. Ignaţiu: Ia-mi, Doamne! Ia-mi-le pe toate! Vreau să dorm în pace şi cu liniştea în inima mea, fără să mă las chinuit de tot felul de gânduri cu privire la ziua de mâine, deoarece ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi (cfr. Mt 6,34). În noaptea aceasta se va îngriji însuşi Dumnezeu de mine. Cu acest sentiment vreau să închei această zi. Amin.

duminică, 20 mai 2012

Isus s-a rugat astfel

Reflecţie la evanghelia duminicii


      Ne este prea bine cunoscut pentru ce se roagă oamenii, în ce scop apelează la Dumnezeu, ce îi cer în cuvintele pe care le exprimă ei înşişi de la ei sau din ce au învăţat de la alţii. Într-o postare anterioară, am văzut ce îi cere Efrem Sirul în rugăciunea sa lui Dumnezeu. Sunt lucruri ce ţin de viaţa spirituală, care sensibilizează poate prea puţin pe acei oameni care trăiesc numai în această lume şi pentru ea. Cum trebuie să ne rugăm şi ce să-i spunem lui Dumnezeu? Am fost întrebat în mai multe rânduri: cu ce intenţie să mă rog pentru tine? Ai putea să-mi spui pentru ce? Simţeam că e nevoie să mă concentrez, să-mi adun gândurile. Ce aş vrea să-i cer lui Dumnezeu? Cineva vrea să mijlocească prin rugăciunea lui pentru mine. Trebuie să fiu atent, pentru că nu tot ceea ce cer, voi primi, şi, din experienţă, îmi e deja cunoscut că nu tot ce am primit, a fost ceea ce am şi cerut. Nu am dreptul să sper la orice. Că Dumnezeu nu îmi dă orice, îmi este limpede. Şi bine face, pentru că eu chiar nu am nevoie de orice, iar de unele lucruri sub nicio formă, pentru că mai mult m-ar încurca. Pe ce anume voi pune accentul? Cum va trebui să sune în urechile lui Dumnezeu cererile mele? Pe ce criterii să mi le formulez?  Cine spune că rugăciunea este o ocupaţie uşoară, se înşală grav. Rugăciunea este o activitate grea, care cere concentraţie, adunarea simţurilor din risipirea lor frecventă şi focalizarea lor spre cele mai importante lucruri, care au rezonanţa veşniciei în ele.
N-aş vrea astăzi decât să-l privim pe Isus Cristos în ipostaza în care el însuşi este un rugător. Nu se roagă în calitatea sa de Dumnezeu, ci în aceea de Cap al Trupului mistic. Se roagă în numele membrelor acestui Trup către Tatăl şi pentru ele, cum învaţă sfântul Augustin. Se roagă şi pentru că este Marele Preot al Bisericii sale. Isus "şi-a ridicat ochii spre cer", ne destăinuie sfântul Ioan, şi s-a rugat. Şi nu cred că îmi este greşit gândul că Isus, odată cu ochii, a ridicat tot ceea ce avea uman în persoana sa, la cer. Câtă ardoare şi ce intonaţie tainică a avut Isus Cristos în rugăciunea sa! Ce putere inimitabilă de unire cu Tatăl lui a făcut să iasă aceste cuvinte din gura sa divină! Cât de esenţiale şi indispensabile erau pentru creştini lucrurile pe care el le cerea de la Tatăl!
Isus s-a rugat astfel: păstrează-i în credinţă pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi! De cât de importantă este credinţa, îţi dai seama abia în absenţa ei sau când te confrunţi cu reversul ei. Când nu o vezi la atâţia oameni din jurul tău, chiar ajungi să te întrebi de ce o ai tu. Cu ce te diferenţiază sau cu ce te ajută pe tine? De ce anume se lipsesc cei care se abţin să creadă? Cum poți să evaluezi justificările pe care le aduc oamenii în favoarea necredinţei lor? Pentru mulţi dintre noi, credinţa este o calitate a vieţii noastre, ceva cu care ne-am născut şi am crescut, fără să ne gândim vreodată la cum am arăta din punct de vedere mental şi comportamental fără credinţă în noi. De ce se roagă Isus pentru credinţă şi pentru păstrarea ei? Mi-am dat seama în mediul în care trăiesc ce mare privilegiu este să te numeri printre cei care cred. Şi am ajuns la convingerea că este o mare favoare să poţi crede cu uşurinţă toată viaţa, acţionând ca un anesteziat la semnalele nocive din exteriorul tău care vor să chinuie şi să anihileze convingerile tale, pe acelea nefundate pe nici o argumentare raţională, ci doar pe...credinţă. Adânceşti înţelegerea anumitor lucruri doar când stai în faţa opusului lor. Isus se roagă pentru credinţă. Pentru ceva generic? Pentru ceva omniprezent în societatea oamenilor din care fac parte?!? Pentru ceva de la sine înţeles? Nu, pentru ceva care, din păcate, nu mai e de la sine înţeles. "Păstrează-i în credinţă!" Isus a ştiut bine, penetrând cu acei ochi ridicaţi la cer toată desfăşurarea istoriei umane şi a celei creştine, că păstrarea credinţei cere voinţă, cere să rămâi de partea a ceea ce îţi rămâne de neînţeles: să rămâi de partea lui Isus, a Fiului lui Dumnezeu, când ceilalţi de mult deja au luat distanţă de el; înseamnă să rezişti la orice provocară intelectuală, încăpăţânându-te să-ţi spui: eu contez şi mă bazez pe Isus orice mi s-ar spune împotriva lui; înseamnă să respingi orice gând născut în tine în iureşul îndoielilor sau  al clipelor sterile din nopţile fără somn şi fără linişte, care ţi-ar spune că totul, şi deci şi tu, se termină din nimicul din care ar fi început. Şi încă atâtea altele. Să mă păstreze în credinţă îl rog şi eu pe Dumnezeu astăzi, pentru că eu cu puterea mea, mi-e teamă că nu voi reuşi, şi, Doamne fereşte, ce poate să iasă din mine, cu o minte şi o inima necredincioase.
Isus ştie cine este adversarul nostru, de aceea îl roagă pe Tatăl: "păzeşte-i de Cel Rău". Suntem nestatornici şi fragili; suntem vulnerabili şi atât de delăsători. Câţi nervi nu îţi faci, constatând cu tristeţe că Cel Rău face cu tine de multe ori cam ce vrea el! Ceea ce trebuie pus pe seama lui nu e doar contrastul între creştini şi ceilalţi, ci mai ales disensiunea între creştini. Noi creştinii îl percepem pe Isus atât de diferit. Între noi este atâta neînţelegere şi de multe ori ură. Ne jucăm pe credibilitatea lui Isus în faţa celor care nu sunt creştini. La inima lui Isus stă unitatea noastră, armonia dintre noi.  
    Isus ne lasă să înţelegem de ce avem nevoie: consfinţeşte-i în adevăr. Cine este adevărul? Evanghelistul scrie ca să fie clar pentru toată lumea: Cuvântul tău este adevărul, adică, conform originalului, logos-ul tău este adevărul. Nu mă limitez doar să rostesc adevărul, ci să fiu consfinţit în adevăr, în adevărul care este pentru mine şi pentru cei care cred ca şi mine unul: Isus Cristos.
      Îl rog pe Isus şi împreună cu el pe Tatăl să mă păstreze cu orice preţ în credinţă şi să mă păzească de Cel Rău. Cei care cred şi care aşa vor să rămână toată viaţa, credincioşi, posedă adevărul. Numai cel care are credinţă, posedă tot adevărul, nu pe cel matematic sau logic, ci pe cel metafizic, adica adevărul despre rostul şi sensul vieţii, adevărul în formă de persoană: Isus Cristos.  
     Pentru tine şi pentru mine s-a rugat Isus. Şi el s-a rugat atunci şi în această duminică astfel şi îi mulţumesc.

sâmbătă, 19 mai 2012

Către Fecioara Maria!



       Sub ocrotirea ta alergăm, sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuieşte oricând de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată.

(Rugăciune din Cartea de rugăciuni)



vineri, 18 mai 2012

În cortul Mariei cu cei de la Iaşi

Întâlnire la Mariazell,

Bazilica Nașterii Maicii Domnului


      Această zi îmi rămâne în memorie pentru că poartă amprentă mariană. Am plecat şi eu, ieri 17 mai, în pelerinaj singur spre Mariazell, locul principal de pelerinaj marian din Austria pentru a o întâlni pe Fecioara Maria, dar nu singur, ci împreună cu grupul de pelerini veniţi de la Iaşi. A fost totul atât de concentrat şi intens, plăcut și îmbietor. Am salutat chipuri dragi și oameni de bunăvoință. M-am bucurat să-i revăd pe pr. paroh al Catedralei din Iași, Iosif Dorcu, pe pr. Alois Fechet, pr. Vasile Petrișor; să salut persoane dragi de la Iași și altele alăturate lor din Satu Mare, de la Sibiu. Împreună formam o unitate în jurul Preacuratei.
       Cuvintele din titlu nu le-am pus la întâmplare. Mariazell înseamnă de fapt cortul Mariei, aşa cum mi-a spus un călugăr de acolo, dar şi încăpere rudimentară în care iniţial a stat statuia.  În intimitatea Maicii Domnului ne-am strâns și noi astăzi pentru a celebra sfânta Liturghie, pentru a-i cânta și a o încânta. Pentru a arăta apartenența noastră comună, domnul Emil, așa cum se vede în imagini, s-a făcut purtătorul steagului național. Am pășit în curtea bazilicii intonând cântări. Așa am înaintat până în fața altarului unde este statuia Maicii Domnului, o statuie veche din secolul XII. Acolo am stat în rugăciune tăcută înaintea Celei care mijlocește har. A urmat sfânta Liturghie, după care alte clipe petrecute în bazilică.
      Survolând peste veacurile de istorie creștină a acestei localități, nu poți decât să te minunez de lucrarea pe care Sfânta Fecioară o face pentru oameni și între oameni. Mariazell-ul a fost inițial o bisericuță. Statuia a fost purtată de un preot dintr-o localitată învecinată. Acesta, în drumul lui spre Mariazell, conform unei tradiții, a așezat-o într-un cort, de aici derivându-i și numele: Mariazell. În secolul al XIV-lea s-a construit o biserică gotică cu turnul alb, actualmente în mijloc. Între anii 1644-1683 s-au construit celelalte doua turnuri laterale în stil baroc. Altarul harului (Gnadenaltar), unde este statuia Maicii Domnului, a rămas în mijlocul bazilicii. În anul 1907, biserica a fost ridicată la rangul de basilica minor. O renovare recentă (1992-2007) o redă în toată splendoarea și claritatea culorilor, a reprezentărilor picturale și a altarelor principale și secundare din interiorul ei.

     Biserica are șapte clopote, primind fiecare dintre ele nume de sfinți, cum ar fi Benedict, Rupert, Florian. Primul este denumit clopotul Cristos-Rege. Sunetele sunt fixate pe diferite tonalități și pentru diferite momente ale zilei și în funcție de sărbători. În bazilică sunt patru orgi. Orga pricipală este în spatele bazilicii (imaginea de jos). Realizarea și înveșmântarea ei cu forme și motive în stil baroc a fost finalizată în anul 1739.



    Locul principal din bazilică este desigur Altarul harului, care adăpostește statuia Maicii Domnului. În anul 2008, când bazilica a aniversat 850 de existență, Madona a primit din partea papei Benedict al XVI-lea trandafirul de aur, o distincție specială. În fața acestei statui de 48 cm, mereu înveșmântată în funcție de culorile liturgice, îngenunchează în fiecare an, în sezonul deschis pelerinajelor peste 1 milion de pelerini din întreaga lume.  





Mariazell-lul este un sat aflat într-o zonă muntoasă, în care poți să inspiri aer curat, să te bucuri de natură virgină. Acest lucru îți facilitează înălțarea minții spre Dumnezeu și contemplarea chipului Fecioarei Maria. Bazilica în interior e plină de reprezentări picturale și te invită să îți ridici ochii spre cer și să accepți milostivirea lui Dumnezeu care vine spre tine prin mijlocirea Preacuratei.  

M-am bucurat personal să petrec câteva clipe de rugăciune cu cei veniți de acasă, să cânt împreună cu ei și să celebrăm jertfa euharistică. Vârstele sunt diferite, ocupațiile variate, însă aceeași conștiință, și anume că toți sunt copiii aceleași Mame cerești. Pelerinajul lor continuă și următoarele zile. Eu le doresc zile umplute de iubirea și ocrotirea Macii Domnului. 

joi, 17 mai 2012

Cristos s-a înălţat!



Vă doresc tuturor o sărbătoare binecuvântată!

Domnul nostru înălţat să ne ajute să fim oameni cu picioarele pe pământ şi cu inimile în cer!






miercuri, 16 mai 2012

Pietre vii

Amintire pe piatră




   Imaginile, se spune, vorbesc de la sine. Aş vrea totuşi să prezint ceva specific altarului bisericii din Gleisdorf, oraşul în care slujesc ca vicar. Sfântul Petru scrie în prima sa scrisoare, la începutul celui de-al doilea capitol: "Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos." Spune asta făcând referinţă în versetul anterior la Isus Cristos despre care scrie că este piatra cea vie. Isus este numit şi în psalmi piatra din capul unghiului sau piatra unghiulară. Dar şi noi suntem pietre care formează edificiul Bisericii.
  
       Biserica e casa spirituală formată din pietrele vii aşadar. Acolo unde biserica este doar construcţie măreaţă, fără să mai fie şi Biserică, şi pietrele sunt doar pietre, fără să mai fie şi vii, acolo nu mai este prezent Isus Cristos, iar biserica ajunge să fie transformată fie în muzeu, fie în hotel, fie în orice altceva, lucru din păcate întâlnit în Occident. Sfântul Petru chiar nu putea găsi o imagine mai frumoasă, decât cea care are legătură cu numele lui, care ştim ce înseamnă. Dincolo de analogia cu numele, transcende însă înţelesul spiritual.

         Biserica parohială din acest oraş încearcă să exprime plastic acest gând spiritual, arătând că cei botezaţi sunt parte din edificiul viu al Bisericii. Cum? După cum se vede în a doua poză, chiar în altar există un spaţiu special unde noile pietre vii ale comunităţii, copiii de curând botezaţi, lasă o amintire a botezului lor pe piatră. Pietrele sunt frumoase şi pregătite artistic de către părinţi. Dar dincolo de frumuseţea lor exterioară, gândul care se vrea exprimat este cel de mai sus.

      În prima poză este altarul bisericii, al cărui patron este sfântul Laurenţiu. Martirul este îmbrăcat în haină de diacon şi în mâna stângă ţine grătarul pe care a fost ars. În mâna dreaptă ţine o ramură de măslin, iar un înger deasupra lui îi aşază coroana de martir pe cap. Memoria lui se celebrează în toată Biserica la data de 10 august.  

Revenind la sfântul Petru, din exprimarea lui se observă că el presupune că cei botezaţi sunt pietre vii. Prin mijlocirea lui şi a sfântului Laurenţiu să ne dea Domnul harul să fim cu adevărat vii, să ne remarcăm prin rezistenţă la orice pericol exterior sau interior care ne-ar distanţa de piatra unghiulară, şi prin fermitate în credinţă.

     







marți, 15 mai 2012

Ce-i voi cere Domnului?


Rugăciunea lui Efrem Sirul




„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”



     Îmi place mult această rugăciune. Aş vrea ca prin aceste câteva propoziţii subiacente ei să o recomand nu doar pentru o lectură atentă, ci pentru memorare. Nu solicită memoria într-atât încât cineva să reclame lamentabil că nu o poate asimila. Traducerea ei, din siriacă este cea care este. Se observă cu uşurinţă că nu e una recentă. N-aş vrea ca acest detaliu să se constituie într-un neajuns sau inconvenient care să sfârşească într-o reacţie de respingere. Stilul e bizantin, tonalitatea aparte, lexicul şi topica, pe alocuri, ieşite din uzul curent. Conţinutul însă este unul dens. Mi-aş dori ca această rugăciunea să găsească drumul spre interiorul sufletului de unde să iasă însufleţită spre Dumnezeu. Prin ea îi cerem lui Dumnezeu lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, trupească şi spirituală. Îi cerem să ne zidească după voinţa sa. El ne va asculta.

     Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de patru duhuri: de cel al trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert. Nu le avem pe toate în noi, însă cred că fiecare poate recunoaşte prezenţa unuia sau a altuia dintre ele în forme şi măsuri proprii stării de viaţă şi felului de a fi. Îndepărtarea de ele înseamnă aproprierea de libertate. Apoi îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască patru duhuri bune, edificatoare: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei. Se vorbeşte în cărţile de spiritualitate de purificarea gândurilor, a ideilor. Trebuie să facem curăţeniei în ceea ce gândim, pentru că în gând se ascunde rădăcina păcatului. Curăţia mentală se răsfrânge asupra celei sentimentale şi afective. Atingerea ei cere cultivarea unui gând, pe care autorul îl enunţă: gândul smerit. Instaurarea gândului smerit în fiinţa noastră recere răbdare şi muncă. Răbdarea este o expresie a dragostei pe care o avem faţă de noi. Dragostea în sine este ţinta trudei şi a întregii noastre osteneli cu noi înşine, scopul spre care tindem cu anevoie, deoarece ne caracterizează încăpăţânarea şi slăbiciunea.
     Mai sunt două duhuri pe care le cerem în această rugăciune: recunoaşterea propriilor greşeli şi evitarea condamnării aproapelui. Ochii noştri văd răul din afara noastră, însă prea puţin pe cel din noi, pentru că stă ascuns. Recunoaşterea propriilor greşeli este semn de înţelepciune. Acest duh dobândit ne ajută să nu recurgem necugetat la învinovăţirea celuilalt.
Recitarea ei să ne umple de pacea şi bucuria Domnului.  

luni, 14 mai 2012

Sinceritate


Lacrimi la înmormântare



    "La înmormântarea unui om foarte bogat, preotul a observat un străin printre cei îndoliaţi, care plângea la fel de tare precum rudele lui cele mai apropiate. După celebrare, s-a apropiat de el cu curiozitate şi l-a întrebat: sunteţi cumva vreo rudă îndepărtată de-a răposatului? Nu, răspunse acesta cu lacrimi. Şi atunci de ce plângeţi? Tocmai de asta, că nu sunt."
(Anthony de Mello, Povestioare înţelepte, traducere proprie)

     Am aşternut această povestioară nu pentru a provoca alte lacrimi faţă de cele vărsate de îndureratul străin. Mă gândesc că motivul plânsului lui l-ar putea prelua până la urmă oricare dintre noi, atâta vreme cât nu poate găsi vreo legătură de rudenie cu bogatul răposat. Dar nu se cuvine. Nu de alta, dar în primul rând am fi ridicoli. Într-o asemenea conjunctură, lacrimile ajung să stârnească râsul. Există categoria de oameni, pentru care viaţa în toată complexitatea ei, se concentrează doar pe un singur subiect: cel propriu. Să te ai doar pe tine şi grijile tale este până la urmă, cred, împovărător şi ridicol. Ca să te mai eliberezi, poţi să mai întrebi măcar şi de problemele şi grijile altora, ca să nu mai zic de  împărtăşirea sau asumarea unora dintre ele. Egoismul este abia atunci enervant când îl experimentezi la celălalt. Cu al nostru, care există fără pericol de dispariţie completă niciodată, ne arătăm continuu toleranţi. Uneori el poate să se manifeste în latura lui caricaturală. Ne amuzăm, aşa cum ne amuzăm de falsitatea afişată de străinul nimerit la înmormântare. Dar el n-a fost până la urmă chiar atât de fals. Ba dimpotrivă. În faţa preotului a mărturisit adevărul. Plângea şi el de grija lui.   
    Egoismul nostru poate nu capătă aşa o expresivitate "mişcătoare" în faţa celorlalţi, dar sigur ascunde faţete subterane, care ne fac să ne ruşinăm atunci când răzbesc la suprafaţa realităţii. Ne-am putea cerceta. Numai să fim sinceri cu noi înşine!