Sinceritate

Lacrimi la înmormântare

    "La înmormântarea unui om foarte bogat, preotul a observat un străin printre cei îndoliaţi, care plângea la fel de tare precum rudele lui cele mai apropiate. După celebrare, s-a apropiat de el cu curiozitate şi l-a întrebat: sunteţi cumva vreo rudă îndepărtată de-a răposatului? Nu, răspunse acesta cu lacrimi. Şi atunci de ce plângeţi? Tocmai de asta, că nu sunt."

(Anthony de Mello, Povestioare înţelepte, traducere proprie)

     Am aşternut această povestioară nu pentru a provoca alte lacrimi faţă de cele vărsate de îndureratul străin. Mă gândesc că motivul plânsului lui l-ar putea prelua până la urmă oricare dintre noi, atâta vreme cât nu poate găsi vreo legătură de rudenie cu bogatul răposat. Dar nu se cuvine. Nu de alta, dar în primul rând am fi ridicoli. Într-o asemenea conjunctură, lacrimile ajung să stârnească râsul. Există categoria de oameni, pentru care viaţa în toată complexitatea ei, se concentrează doar pe un singur subiect: cel propriu. Să te ai doar pe tine şi grijile tale este până la urmă, cred, împovărător şi ridicol. Ca să te mai eliberezi, poţi să mai întrebi măcar şi de problemele şi grijile altora, ca să nu mai zic de  împărtăşirea sau asumarea unora dintre ele. Egoismul este abia atunci enervant când îl experimentezi la celălalt. Cu al nostru, care există fără pericol de dispariţie completă niciodată, ne arătăm continuu toleranţi. Uneori el poate să se manifeste în latura lui caricaturală. Ne amuzăm, aşa cum ne amuzăm de falsitatea afişată de străinul nimerit la înmormântare. Dar el n-a fost până la urmă chiar atât de fals. Ba dimpotrivă. În faţa preotului a mărturisit adevărul. Plângea şi el de grija lui.   

    Egoismul nostru poate nu capătă aşa o expresivitate "mişcătoare" în faţa celorlalţi, dar sigur ascunde faţete subterane, care ne fac să ne ruşinăm atunci când răzbesc la suprafaţa realităţii. Ne-am putea cerceta. Numai să fim sinceri cu noi înşine!