Voi sunteţi prietenii mei!

Iubiţi-vă unul pe altul!

     Cuvintele lui Isus din evanghelia acestei duminici sunt atât de preţioase, atât de intime şi memorabile, atât de divine şi umane, încât simţi că o bucurie cerească îţi înfăşoară fiinţa întreagă, oricum te-ar găsi dispus ascultarea lor: "rămâneţi în iubirea mea", "nimeni nu are o iubire mai mare", "nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi", "să vă iubiţi unul pe altul". Ucenicii le auzeau din gura Maestrului lor pentru prima dată. Cel care îi învăţase multe, cel pe care îl văzuseră impunându-se în faţa demonilor, cel care readucea morţii la viaţă, le spunea în faţă că atât de mult îi iubeşte că îşi dă şi viaţa pentru ei. Isus le vorbea direct, lăsând de data aceasta la o parte orice imagine, orice asemănare. Până acum a folosit metafora, figura de stil, acum cuvântul său trebuie luat ca atare, în toată forţa semnificaţiei lui.

      Fiecare propoziţie este indispensabilă întregii structuri. Fiecare cuvânt trebuie să fie pur şi simplu acolo unde este. Logica lui Isus curge având ca punct de plecare persoana Tatălui, obârşia oricărei iubiri. Această iubire se revarsă în întregime în Fiul şi din Fiul vine asupra ucenicilor şi asupra lumii întregi, pentru ca din partea tuturor oamenilor, care se iubesc unii pe alţii, să reparcurgă acelaşi drum înapoi până la Tatăl  din cer. Cine ar putea să vorbească aşa între înţelepţii acestei lumi? Dar cum ar putea cineva să vorbească precum Isus, fără să fi coborât de la Tatăl şi din Tatăl? Înţelegem noi gândurile Învăţătorului nostru divin? Primim noi de la un altul din această lume o lecţie mai înaltă, mai nobilă și mai profundă despre iubire, decât cea primită de la Isus?

    "Să vă iubiți unii pe alţii", dar nu cum îşi închipuie fiecare, nu cum scrie în cărţile de psihologie; nu cum învăţaţi din tot felul de curente de comportament social; nu după capriciile schimbătoare pe care le descoperiţi în voi sau după fluctuaţiile sentimentale, ci aşa cum v-am iubit eu! Ultima expresie a iubirii este dăruirea propriei vieţi. Este forma maximă a iubirii pe care el, puţin după rostirea acestor cuvinte, se pregătea să o săvârşească.

    "Voi sunteţi prietenii mei". Prietenia autentică este o artă pretenţioasă, care, pe lângă multe altele, te invită să înveţi să simţi o plăcere mai mare în a dărui decât în a primi. Ca să fie puternică, trebuie să se bazeze pe cunoaştere reciprocă, iar sporul cunoaşterii îl asigură iubirea. Prietenul lui Isus nu devii decât cu condiţia stabilită de el: "iubiţi-vă unii pe alţii". E atât de simplu şi e atât de greu! Cine ar îndrăzni să spună că această poruncă e uşoară? Nu se coc oare toate păcatele noastre în neîmplinirea ei? Să fii prietenul lui Isus: ce demnitate neasemuită! Să-i iubeşti pe ceilalţi: ce performanţă! Isus ne vrea prietenii lui. Nu noi l-am ales pe el, ci el ne-a ales pe noi! Ne vrea cu orice preţ prietenii lui. Cuvintele acestea legate de alegere mi le-am pus drept motto pe amintirea de la primiţie. Mi-am simţit chemarea la această viaţă de preoţie încă din anii copilăriei, dar niciodată n-am putut să spun cuiva că eu am optat pentru Isus, că în mine a fost iniţiativa. Şimţeam limpede că în mine a fost doar reacţia. Cineva acţionase asupra mea anterior oricărui gând de-al meu.

   Isus ne iubeşte, ne vrea prietenii lui, îşi dă viaţa pentru noi, ne vrea iubitori. Dinstinctivul nostru în faţa lumii este iubirea reciprocă. Suntem dispuşi să dobândim cu orice preţ prietenia lui Isus? Sau să o recuperăm atunci când simţim că se pierde? Ne simţim onoraţi să-l avem pe Domnul şi Învăţătorul nostru de prieten?

   Aşa ne-a vorbit Isus astăzi. Ne-a învăţat într-un aşa fel, cum nimeni de pe pământ nu o putea face. Îi mulţimim.  

O melodie frumoasă în germană: Jesus ich liebe dich