Isus Nazarineanul

Reflecţia duminicală

     E adevărat că oraşul lui Isus este Cafarnaum, deoarece s-a bucurat de prezenta fizică a Fiului lui Dumnezeu în mod special şi a fost martorul multor minuni săvârşite de el; e iarăşi adevărat că Ierusalimul este oraşul de referinţă când ne gândim la misterul patimii, morţii şi învierii lui Isus, dar e iarăşi incontestabil că în Nazaret Isus a trăit cel mai mult, aşa încât pe bună dreptate, el a rămas in istorie cu numele de Nazarineanul. Întoarcerea lui Isus în localitatea lui de "baştină" şi apariţia lui în sinagogă mă fac să mă gândesc la primiţia pe care am avut-o acum mai bine de şase ani în localitatea natală. Era atmosferă de sărbătoare, copii pregătiţi cu poezioare, viţel şi porc tăiat pentru "săturarea" tuturor. Mă întorceam nu (doar) în identitatea mea omenească, comună, ci în cea preoţească. Înaintea lor eram (cu sau fără voia lor, nu mai ştiu, pentru că nu mă interesa nici atunci, nici acum, însă în mod sigur cu voia mea) preotul Cristian Diac. Mă treceau multe emoţii şi sentimente, deoarece trebuia să vorbesc amplasat în această condiţie, şi nicidecum în afara ei. A fost o zi memorabilă în începutul, cuprinsul şi sfârşitul ei.

      Revenind la Isus - că doar despre el vreau să vorbesc - simt o anumită jenă pentru epilogul acelei zile din viaţa lui. Era şi pentru el un fel de primiţie. Revenea în sat după experienţa pustiului, cu autoritatea recunoscută de vocea Tatălui la botez, cu câteva minuni înregistrate deja în curriculum-ul vieţii lui. Avea dreptul să citească din Scriptură, să ia cuvântul şi să vorbească autorizat (dacă nu el, atunci cine?), să spună auditoriului, consătenilor lui că ceea ce aud în literă, văd în realitate în faţa lor, în chiar persoana lui, că au această enormă şansă la care profeţii, marile figuri biblice veterotestamentare s-au mulţumit numai să viseze. Ce binecuvântată generaţie de oameni să-l vadă aievea pe Fiul celui Preaînalt înaintea ochilor lor! Ce trist că această generaţie a trecut pe lângă această binecuvântare, dându-i cu piciorul! Dacă eu la primiţia mea eram, preotul, Isus la primiţia lui nu a fost altceva decât fiul tâmplarului. Mi se pare atât de nedrept. Istoria e netrebnică, oameni uneori atât de obscuri în gândurile şi simţirile lor.

    Acest Isus se ridică, ia cartea şi citeşte ce scria acolo...despre el. Cu ce sentimente (judecând din perspectiva umanităţii lui) parcurgea rândurile profetului, scrise cu aproximativ 800 de ani în urmă, ştiind că toate propoziţiile îl aveam pe el drept subiect? Îmi place să mi-l imaginez în sinogogă cu o atitudine gravă, solemnă, dar nu superioară, cu o claritate aparte în voce, cu o forţă captivantă în fiecare gest sau expresie a feţei. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui. Insă ceea ce ochiul nu putea lăsa indiferent, umplea inima totuşi de indignare şi revoltă. Era din mijlocul lor, plecase de-acasă cândva. Ştiau şi locul de unde plecase şi cu cine trăise. În ce postură pretindea acum că se întoarce? Nu în alta, decât a aceluia în care se împlinesc toate profeţiile. Ne bucurăm să-l recunoaştem pe el drept Mântuitorul nostru. Programul lui cu noi e atât de bogat şi seminficativ: el e trimis să aducă vestea cea bună, să vestească, să elibereze, să proclame îndurarea Domnului. Ne înscriem în programul activităţii lui şi îl rugăm să lucreze în noi, deoarece noi recunoaştem în el nu doar un simplu fiu de tâmplar, ci pe Trimisului Tatălui, Salvatorul inimilor noastre.

   

     O duminică frumoasă tuturor cititorilor, tuturor celor care vor să se înscrie în personalitatea colectivă a destinatarului evangheliei lui Luca: Teofil. Căci oricine se simte iubit de Dumnezeu (Theophilus) primeşte cuvintele evanghelistului, bineştiind că Dumnezeu vrea să-i vorbească prin ele, deoarece sunt vrednice de crezare şi întemeiate pe inspiraţia Duhului Sfânt!