Cu legea şi cu omul ei

De vorbă cu controlorul

   Azi a trebuit să ascult mai multe conferinţe pe teme din domeniul liturgic, exegetic şi dogmatic. La astfel de solicitări la adresa minţii şi urechilor mele, îmi propun de dimineaţă, ba îmi impun cumva să fiu atent, că altfel totul îmi va părea neinteresant şi plictistor, iar ziua de lungimea unui segment de veşnicie. Plec cu maşina de acasă şi îmi fixez să ajung mai repede, că nu e frumos să se vadă că mă precipit în mişcări şi că nu-mi mai găsesc locul în sală. Spre bucuria mea găsesc un loc liber pentru maşină şi mă duc să-mi plătesc biletul de parcare, valabil până după masa de prânz. Ştiu că trebuie să mă întorc să-mi mai cumpăr unul pentru restul de timp, că altfel primesc amendă. Nu probabil, ci în mod sigur! Îmi este cunoscută hărnicia şi promptitudinea celor însărcinaţi cu verificarea. Unul dintre vorbitori s-a lungit mai mult şi a trebuit să aştept. Era târziu de-acum. După terminarea conferinţei plec întins spre maşină, cu gândul că poate totuşi nu trecuse nimeni  pe acolo.

       Ajung în apropierea ei şi-l suprind, cu o faţă surpată, pe domnul controlor, echipat corespunzător, absorbit în completarea formularului, cu toată atenţia afectată pentru maşina mea. Încerc să-l strig să oprească procesul, că vreau să mă explic, că sunt motivat, că îmi cumpăr bilet imediat, că e involuntar, că nici n-am avut în intenţie, că vin de la facultate şi că nu mi-am putut permite să ies. Domnul se opreşte calm din munca lui legitimă şi-mi spune că e prea târziu, că datele maşinii sunt deja introduse în micul lui computer şi ca totul este irevocabil. Încerc să stărui, să mă motivez mai înflăcărat şi cu un plus de emoţie în glas. El îşi cere respectuos scuze şi mă asigură că mă înţelege, că a trecut şi el printr-o similară situaţie şi n-a putut să mai întoarcă nimic. Ba chiar mă încurajează, spunându-mi că nu e cel mai mare rău care mi s-ar putea întâmpla, că există inşi pe lumea asta, oameni ca şi noi, care mor că nu au ce mânca, iar în cazul nostru, al lui şi al meu, chiar nu se pune probleme de aşa lipsuri şi suferinţe existenţiale.

         Îi încuviinţez aserţiunile şi simt că mă trasfer treptat şi pe nesimţite într-o altă stare sufletească. Îi completez gândurile şi o fac cu o tonalitate tot mai apăsată, căutându-mi cuvintele şi încercând să aduc şi eu argumentele mele legate de hrană, de distribuirea bunurilor. Pauza mea nu era lungă, iar eu trebuia să revin la doctele discursuri din aula facultăţii. Controlorul exprimă o remarcă la adresa mea, spunându-mi că din tonalităţile pe care le folosesc, sigur am treabă şi cu muzica. După ce mă caut la gât să văd dacă albul colarului se vede peste fularul pe care mi l-am pus peste el, îl întreb cum ajunge la aşa o întrebare. Însemnul preoţiei mele nu era vizibil şi pentru asta nelămurirea mea era şi mai mare cu privire la sesizarea lui. Îmi mărturiseşte că îi place muzica, că el însuşi a ascultat şi a cântat muzică de operă, că îi place să asculte muzică vocală şi să observe atent timbrul vocal al oamenilor. I-am spus că muzica mea e bisericească, cu o urmă de îndoială, dacă nu cumva îşi va exprima răceala pentru specificarea mea.

     Reflexiv m-am uitat la ceas  şi mi-am dat seama că trebuie să plec. Simţeam că am mai fi avut de vorbit pe tema muzicii, că începea să-mi placă să schimb impresii cu controlorul devenit acum interlocutorul meu pentru cu totul alte subiecte decât nerespectarea unei prevederi legislative legate de staţionarea maşinilor în spaţiile publice. I-am spus asta, reamintindu-mi cu voce tare în faţa lui că nu se poate schimba nimic la amenda mea. Iar el, cu o expresie de părere de rău, m-a rugat să-l înţeleg, că încearcă să-şi facă treaba bine, că nu poate fi iertat de mai marii lui pentru nici o păsuire sau abatere, că nu are încotro. Era atât de sincer în voce că începeam să cred că mi-aş produce mie o nemulţumire să-i cer să facă cumva şi să anuleze amenda. Nu, nu trebuia să facă aşa ceva. Ar fi recurs la ceva riscant şi neplăcut pentru el. Nu-mi mai doream nici eu. S-a întâmplat şi gata.  

L-am întrebat dacă pot să iau deja amenda şi s-o păstrez la mine. Mi-a spus că deşi sunt acolo, din moment ce maşina rămâne, trebuie să rămână şi amenda, prinsă frumos sub ştergător, să se vadă cu ce distincţie a fost onorată. Mă asigură că în cazul acesta nu mai trebuie să iau alt bilet de parcare, că era destul în amendă. Îl văd cum scoate şi o folie şi o aşază frumos, iar eu ma intorc pe gânduri, pe mai multe gânduri, la facultate, cumpănind dacă nu cumva bucuria conversaţiei era mai mare în mine decât neplăcerea produsă de încasarea amenzii.