...iarăşi despre iubire

care nu încetează niciodată

    Rândurile reflecţiei mele nu se focalizează de data aceasta pe datul fragmentului evanghelic, deoarece duminica trecută, în puţinele mele rânduri, am atins eşecul lui Isus în faţa consătenilor săi. Nu cred că este întru-totul justificat să stăruim cu critica la adresa îngustimii (până într-un punct justificate) nazarinenilor, care nu voiau în ruptul capului să vadă altceva în Isus decât ceea ce văzuseră în el, înainte să plece de acasă. În locul unuia dintre ei fiind, cred că aş fi plonjat în meandrele celei mai obscure îndoieli şi frământări cu privire la declaraţia lui Isus, că Isaia se referea exact la el când scria acele cuvinte, şi mai cred că, cunoscându-mi (şi prin mine şi prin intermediul celorlalţi) încăpăţânarea în a consimţi neargumentat la unele lucruri care îmi cer credibilitatea, aş fi exprimat mai întâi o mare rezervă. Căci cine poate să spună că Isus este Domnul şi Mântuitorul, fără lucrarea Duhului Sfânt în el?

        Nu-mi rămâne decât să admir prestanţa şi suveranitatea gestului său final, acela de a trece prin mijlocul unei adunări înfuriate, care chiar îşi pusese în gând, şi cât pe ce în faptă, să termine cu el, şi să mă pun cu o atitudine de admiraţie în faţa inconfundabilei cântări de iubire din scrisoarea sfântului Paul către Corinteni. Aş fi vrut să intitulez această reflecţie: De amore, nunquam satis, adică "Despre iubire, niciodată destul", însă aş abuza de o expresia care se referă strict la Maria, şi-i aparţine marelui mariolog, sfântul Bernard: "De Maria nunquam satis". Oricum, adevărul că despre iubire nu auzim niciodată îndeajuns şi că nu ne săturăm să vorbim despre ea, orice ni s-ar întâmpla, este incontestabil. Să nu creadă careva că am în gând să scriu teorii grele, lucruri de substrat, citate celebre despre iubire. Mi se pare o temă în care, numai dacă intri puţin, ai deja senzaţia că te îneci. Am convingerea cu privire la frumuseţea imnului  iubirii că autorul ei a fost pur şi simplu inspirat când la aşezat în cuvinte! E în ea atâta frumuseţe, atâta profunzime, atâta adevăr, atâta sublimitate!

    Astăzi am avut sfânta liturghie într-o filială relativ mică, unde 10 copilaşi drăguţi se pregătesc pentru prima sfântă Împărtăşanie: cinci fetiţe şi cinci băieţei. Scriu acest detaliu împreună cu un altul: este singura comunitate întâlnită de mine până acum în Austria, unde femeile stau în băncile din stânga, iar bărbaţii în cele din dreaptă, în biserică. Dacă situarea femeilor în partea stângă  este în sine deranjantă pentru vreuna din cititoarele acestui articol, strector subtil invitația de a veni la altar și de a împrumuta perspectiva preotului, din care rezultă musai că ele sunt (mereu) în dreapta. E, dacă mă gândesc bine, chiar cea mai importantă perspectivă, pentru că e şi cea a lui Isus Euharisticul! Aceşti copii s-au prezentat pe ei şi pasiunile lor principale. Apoi a fost o concurenţă vie între pasiuni, fiecare susţinând că propria pasiune e cea mai importantă. Închipuiţi-vă că, ţărani fiind, unul dintre ei a spus că, pe lângă pasiunea proprie, el consideră foarte important şi de valoare să ajute părinţii la munca din grajd (am tradus im Stall helfen!). Ultimul dintre ei, un băieţel blajin, vine ca un terminator şi asigură pe toată lumea cu o voce caldă, că cel mai important lucru nu e, de fapt, nici pianul, nici flatul, nici fotbalul, nici căţăratul, nici schiatul, nici învăţatul, nici muzica, ci IUBIREA. Iar sfântul Paul avea să explice imediat ce înseamnă această pasiune a pasiunilor. Coregrafia a fost foarte potrivită şi a avut în vedere o ţintă clară. Simţeam că nici nu mai trebuie să predic. Copiii surprinseseră esenţialul! 
     Există multe feluri de iubire. Există iubirea de mamă, iubirea de tată, iubirea de copil, iubirea de partener, iubirea de prieten, iubirea de soţ, iubirea de aproapele; există iubirea de sine, iubirea de duşman, şi multe alte iubiri. E minunată această varietate de iubiri. Nu este vorba de aceeaşi iubire, şi totuşi intră toate în marele univers al iubirii, în care cel mai mare iubitor e Dumnezeu. Aici poate să completeze oricine. N-aş vrea să dezvolt o gândire disjunctivă sau o gândire în alb şi negru, în sensul că ori ai iubirea absolută, aşa cum o are şi cum o vrea Dumnezeu, ori nu ai niciun fel de iubire. Nu-mi place să gândesc extremist, din moment ce viaţa e umplută de o multitudine de nuanţe intermediare. A vorbi placativ şi general despre iubirea de aproapele şi despre cea de Dumnezeu, ca norme existenţiale, creştine, este uşor şi poate să dureze mai mult decât suntem dispuşi să ascultăm. Însă cine se regăseşte fără rest în idealul acestor mari porunci? Şi cine nu se regăseşte deloc? Cine este acel om care iubeşte în mod absolut? Şi cine este omul în care lipseşte orice urmă de iubire? Dacă nici pe primul nu-l cunoaştem bine, şi nici pe al doilea, atunci în mod sigur pe mulţii care se înscriu în intervalul lor.
    Mi-a plăcut ceea ce am citit săptămâna asta despre iubirea autentică. Sesiza cineva că ea este mereu un dar. Când iubeşti, îţi oferi iubirea, fără a gândi că ai ceva de primit înapoi. E neplăcut  când cineva îţi dă impresia că trebuie să presteze un serviciu, pentru ca să echilibreze gestul tău de iubire.
      Iubirea autentică este liberă. Nu se ghidează după un program bine stabilit, nu are în vedere nişte norme clare, deoarece lucrează mult şi cu spontanul. Nu se orientează după o agendă strictă de lucru. Nu se lasă controlată şi nici constrânsă. Ce enervant când cineva îţi dă impresia că are o singură aşteptare de la tine, să-l iubeşti! Ea, în libertatea ei, nu este nici doar raţională şi nici doar visătoare, ci ambele într-o splendidă colaborare. Apoi, un ultim gând, iubirea autentică nu este pe deplin conştientă de sine. Adică iubeşti fără să te gândeşti că iubeşti, ci o faci chiar şi în mod inconştient. În moment în care un sfânt este conştient că e sfânt şi declară asta în faţa oamenilor, a încetat sfinţenia lui ipso facto.
   Cred că prin rândurile de sus am alunecat iar în sferele înalte ale iubirii. Nu voi mai scrie nimic. Fiecare să se regăsească în felul lui specific de a iubi, ştiind că nu există nicio asemnănare mai frumoasă şi mai profundă cu Dumnezeu, decât cea în iubire!