Schiatul

Pasiune de iarnă

   De câteva zile a început campionatul mondial de schi de la Schladming, Austria. E agitaţie mare în ziare, austriecii sunt ochi la televizor. Îşi cunosc sportivii, aşteaptă medalii cât mai multe pentru că e sportul care într-un fel îi reprezintă. Ţara e brăzdată cu nenumărate piste, în şcoală există o săptămână specială în care copiii sunt învăţaţi să schieze, iar un răspuns negativ la întrebarea: ştii să schiezi? se primeşte destul de rar. Nici în cazul meu nu e negativ. Însă nici atât de afirmativ încât să mă sune organizatorii de la Schladming, să mă roage să mă număr şi eu printre sportivi înscrişi în campionat.

     Geneza pasiunii mele pentru schiat urcă în timp (urcă, numai dacă ne imaginăm că, cu fiecare zi tot coborâm temporal. În caz contrar, coboară. De la cursul de liturghică, unde în faţa noastră îl aveam mereu pe pr. Claudiu Dumea, am reţinut, printre altele, că unele tradiţiile liturgice erau atât de vechi că urcau până în primele secole ale creştinismului) până în perioada de aur  a copilăriei mele. Nu spun că era de aur pentru că se suprapunea cu epoca de aur în care am trăit aproximativ 9 ani, ci pentru că era plină de bucurii şi de o nepăsare ludică generală. Pe atunci, îmi păsa şi mie tare de un lucru: să mă joc cât mai mult! Sanie aveam deja, una chiar zdravănă, grea, făcută să încapă pe ea trei copii, aşa încât, după ce o trăgeam la deal, să am sentimentul că merit, după tot efortul depus, să mă mai trag o tură, şi încă una şi tot aşa, călcând de nu ştiu câte ori peste promisiunea pe care mi-o făceam numai mie, că "de data asta-i ultima", până când, din gura mamei, afla tot cătunul că de mult timp trebuia să fiu acasă. Era plăcut cu sania. Însă de la un timp era prea puţin. Aş fi vrut şi cu schiurile. Le vedeam la cei mai mari decât mine. De unde şi cum să mi-i procur? Cu sfială, i-am spus tatălui că tare aş vrea să am şi eu nişte schiuri, că deja au câţiva în preajma vârstei mele, că mi le împrumută şi mie, dar puţin. Să stau în picioare şi să mă uit la ei? Un tablou mai dureros nu puteam să zugrăvesc atunci despre mine. Degeaba aveam atât altfele, dacă n-aveam schiuri! Pentru că tata era şi tâmplar, cioplise cândva destule doage ca să iasă din ele un butoiaş. S-a uitat cu vădită milă la mine şi s-a gândit atunci că două dintre ele pot fi investite pentru pasiunea mea. Şi aşa s-a petrecut marea metamorfoză: transformarea doagelor în schiuri. 

    Am început să schiez. Eram bucuros din cale-afară. Îmi trebuiau ore ca să mă satur şi să mă întorc de pe drumuri sau dealuri, acasă. Din pricina asta, am adunat multe reproşuri şi certuri de la ai mei, dar toate laolaltă nu întreceau în intensitate plăcerea mea de a schia. Au trecut anii. A venit seminarul mic, i-a urmat cel mare, apoi sfinţirea ca preot şi, după un an, a venit şi oferta din partea unui coleg, de a merge la Sinaia să schiem împreună. Prima oară în viaţa mea când încălţam nişte clăpari şi tot prima oară când alunecam pe nişte schiuri originale. Era altfel pe uliţele satului decât la cota 2000, la Sinaia. M-am speriat când m-am trezit cu ditai valea înaintea mea. Şi materialul pe care alunecam nu era la origine o...doagă. Însă odată cu coborârea văii, a coborât şi tensiunea, şi schiatul (în sensul tare al cuvântului, nu joaca din copilărie!) chiar era o satisfacţie. În Austria fiind, de-acum în al treilea an, am putut să merg pe mai multe piste şi să simt tot mai mult plăcerea de a schia.

    Schiatul, spun unii, e un sport periculos. Nu pot să spun că afirmaţia nu e fundată. Dar totul e în funcţie de viteza pe care ţi-o stabileşti. Nu te controlează pe tine schiurile, ci tu le controlez pe ele. Că tot am pomenit de viteză, am auzit recent că la concursuri, acolo unde se pune accentul pe durată şi unde fiecare secundă e importantă, ajunge viteza de alunecare până la 140 km pe oră. În acest caz, o simplă cădere poate lăsa urmări pe toată viaţa. Performanţa mea nu a sărit peste 80 km pe oră. Însă satisfacţie nu stă neapărat în viteză, ci în faptul alunecării în sine, în ondulaţiile pe care le faci, în arcuirea picioarelor, în echilibrul pe care ţi-l dă mişcarea mâinilor şi a beţelor, în însăşi înclinarea trupului cât mai aproape de pământ, fără ca totuşi să cazi...Şi în alte lucruri, dar pe care doar le simţi pe propria piele, fără ca să le poţi explica şi verbal. Nici nu ştiu ce efect ar putea avea rândurile acestei postări în cei care nu-şi propun să schieze sau în cei care s-au lecuit de schiat din cauza unei căzături. Pentru mine însă e o mică pasiune. Am căzut şi eu şi m-am ridicat mereu. Nici nu vreau să mă gândesc la una fără cealaltă. Până la urmă, schiatul poate fi şi o metaforă a vieţii. Nu e tragedie să cazi, ci să nu mai poţi să te ridici, sau după ce te-ai ridicat, să nu mai vrei să continui.
   Schiorilor austrieci de la Schladming le doresc cât mai multe medalii. În cazul în care România e reprezentată, succes şi alor noştri. Tuturor însă paza îngerului păzitor, ca să-i ţină în picioare până la capătul pistei!