Observaţii filologice

Cuvinte şi idei

      Studiul limbilor clasice este în accepţiunea unora o preocupare pentru lucruri care au depăşit de mult orice termen de valabilitate şi nu mai dovedesc nicio utilitate pentru mersul vieţii prezente. Există şi concepţia că interesul pentru asemenea limbi poate fi deschizător de orizonturi largi în înţelegerea sensului multor cuvinte şi, odată cu aceasta, şi a multor realităţi contemporane. Eu mă asociez celor care împărtăşesc această concepţie. Nu mă declar cunoscător al limbii latine. Printre disciplinele de la bacalaureat a fost în cazul meu şi latina, însă nu am dovedit perseverenţă în studierea ei şi agoniseala de atunci s-a mai subţiat cu trecerea anilor. Greaca am digerat-o în anii de filosofie mai întâi cu anevoie. Cititul în această limbă devenise cu timpul din ce în ce mai cursiv. Însă nici cu această limbă n-am avut o relaţie marcată de fidelitate. Aşa că, de două ori mea culpa: o dată pentru latină, în latină, şi o dată pentru greacă, tot în latină. Însă cu studiile de acum, a revenit greaca în scenă. De la bun început precizez că e vorba de greaca Noului Testament. Cum aşa? Există mai multe feluri de greacă? Bineînţeles că există. Aşa cum limba română a secolului al XVIII-lea nu e cea a timpului prezent, la fel şi greaca Noului Testament nu e greaca vorbită de grecii de astăzi. Desigur, esenţa rămâne aceeaşi, dar şi diferenţele sunt considerabile. În seminar obişnuiam să folosim următorul joc de cuvinte pentru a exprima dificultatea acestei limbi: grea ca greaca nu mai e! Cu puţină străduinţă, reuşesc să imprim totuşi câteva concepte pe suprafaţa ( în mare parte desigur neocupată!) memoriei mele, cu ajutorul cursului care mi se oferă. Ca să nu mă bucur de înţelegerea unor conexiuni lingvistice singur, aş vrea să pun pe suprafaţa acestui ecran nişte exemple, pentru ca ceea ce este, probabil, doar cunoştinţă individuală până în prezent, să devină bun intelectual comun, al nostru deci, de aici încolo.   

     Cine este episcopul, ştie toată lumea, indiferent dacă este ortodox sau catolic, prostestant sau chiar necreştin. Însă ce înseamnă numele lui şi de unde vine, ne spune limba greacă. Există mai întâi substantivul episkopos. Mă gândesc că aici chiar nu are nici un rost să folosesc caracterele greceşti. Fără să mai caut transcrierea, spun că acest cuvânt se referă la persoana care priveşte peste, care se uită cumva dintr-o poziţie ridicată, asupra altor persoane. Verbul grecesc ar fi episkopein care înseamnă a exercita acţiunea de supraveghere, de atenţie asupra celorlalţi. Pentru ca să nu fie deja totul spus, purcedem sau procedăm la disecarea acestui verb şi avem deodată două cuvinte: epi şi skopein, primul însemnând mai multe lucruri, printre care şi peste, deasupra, de sus, iar al doilea a observa. Tragem concluzia repejor spunând că episcopul este acel om care are în sarcină supravegherea, observarea de sus a lucrurilor, a persoanelor şi în special a sufletelor. Pentru a folosi un termen chiar pe înţelesul imediat al multor tineri, aş putea să spun că el este un supervisor. Lui îi revine, în virtutea vocaţiei înalte în mijlocul poporului lui Dumnezeu, vederea de asamblu asupra a tot ceea ce se petrece în dieceza sa. Observând toate lucrurile, încearcă să le şi adune şi să le confere o unitate, conducându-le, cum bine ştim cu toţii, spre ţelul mântuirii.  

     Legat de asta, ştim cu toţii ce înseamnă cuvântul simbol. El vine tot de la greci şi în forma lui originară e symbolon care înseamnă ceva pus împreună. Verbul lui e symbalo şi el înseamnă a pune ceva alături, a aduce laolaltă, adică a subînţelege mai multe lucruri sub acelaşi semn. Dacă aşa stau lucrurile cu symbolon, atunci exact pe dos e sensul cunoscutului termen diabolos, din care derivă cuvântul românesc diavol. Termenul grec are ca element comun cu symbolon doar gruparea de litere balo. În contrast puternic stau la aceste două cuvinte prepoziţiile syn şi dia. Primul înseamnă: cu, împreună, laolaltă, în timp ce al doilea: prin, între, adică ceva ce trece prin lucruri despărţindu-le. Vocaţia pe care o are diavolul nu este la origine alta decât aceea de a despărţi, de a dezbina, de a separa. El creează sciziune, ruptură. El este, conform numelui său, împotriva unităţii. Orice persoană care prin comportamentul şi atitudinile pe care le manifestă, provoacă dezbinare şi dispersie, are o purtare diabolică. Este o deducţie directă şi drastică, dar pe linia seminificaţiei acestui termen. E un prilej de a ne analiza înclinaţia de a uni, de a concilia oamenii, de a opta pentru unitate sau, dimpotrivă, de a provoca separatisme.
      Tot ceea ce începe cu syn (sau în limba română sin sau sim) desemnează unirea şi legătura. De exemplu, simpatie, sinergie, sinteză, simbioză, simfonie, care, ultima, este punerea laolaltă a mai multor sunete (fonos de unde termenul fonetică) etc. În cazul în care eu nu voi reuşi să am exprimări frumoasă, se cheamă că voi avea de-a face cu cacofonia. Ultima parte a cuvântului ne este cunoscută. Dar la ce se referă caco? Nu e vorba nicidecum doar de acele alăturări nereuşite de cuvinte, mai ales în vorbire, în care primul cuvânt se termină cu ca şi al doilea începe tot cu ca sau, mai rău, cu cat, rezultând o emisie sonoră deranjantă. "Caco" vine de la kakos care înseamnă în greceşte urât, rău, prost. Deci orice exprimare sonoră urâtă, proastă, e cacofonie, nu doar cea legată de gruparea de litere ca sau cat. Că doar putem să avem şi repetiţii de silabe de genul: celula la care am fost azi, fără ca să vorbim în acest caz de lalofonie, ci tot de cacofonie.

     Eu mă retrag în speranţa că încursiunea în înţelesul acestor cuvinte n-a creat o nebuloasă în jurul lor, ci dimpotrivă lumină şi o temeinică întelegere, adică plecând chiar de la temelia pe care s-au format sau de la etimologia lor.