Răbdare cu Dumnezeu

Lectură

    Am vrut să destăinui titlul cărţii pe care, atât cât îmi permite timpul, o citesc în perioada asta: Răbdare cu Dumnezeu, de Tomáš Halík. Cartea a fost recomandată aici de către oameni cu prestanţă şi stare spirituală serioasă. Sunt la începuturile ei. Însă înainte de a o achiziţiona, m-am oprit asupra titlului care mi-a apărut cumva ca o revelaţie. Încă nu mi-a fost dată nicio ocazie să reflectez măcar puţin la această virtute esenţială oricărei credinţe creştine mature: răbdarea. Şi nu orice fel de răbdare sau faţă de nu știu ce semen, ci chiar faţă de Dumnezeu. Cum vine asta, să ai răbdare cu Dumnezeu? Încă nu mă gândisem niciodată cât de copleşitoare este importanţa acestei virtuţi.

     Autorul scrie în prima pagină: "marea diferenţă dintre credinţă şi ateism o văd în răbdare". Cel care are răbdare, continui eu, are credinţă. În sufletul şi mintea unui nerăbdător, credinţa nu-şi poate face culcuş. În câte circumstanţe nu ne arătăm nerăbdători cu Dumnezeu! Îl zorim, îi cerem promptitudine în intervenţie, după felul nostru de gândire şi calcul, suntem contrariaţi că harurile, favorurile, ajutoarele cerute cu atâta stăruinţă, cu atâta implicare emoţională şi, în plus, cu oferte financiare, nu vin pe cât am vrea noi de repede. Ne pierdem răbdarea. Răbdarea cu Dumnezeu! Parcă nu ne mai place. Simţim cum ne dezamăgeşte din ce în ce mai mult şi că, fără să-l afecteze asta, rămâne mai departe în insensibilitatea lui. Încercăm să facem totul să-l determinăm să răspundă exact pe doleanţa noastră, pe care i-o rostim cu insistenţă şi nu ne trece prin minte să-i acordăm răbdare: "Doamne, ţi-am făcut cunoscută rugăciunea mea şi vreau să ştii că voi aştepta cu răbdare răspunsul tău, că voi avea răbdare cu tine!" 

   Repezeala e trăsătura omului superficial. Răbdarea e virtutea oamenilor care realizează din viaţa lor adevărate opere. Răbdarea în credinţă înseamnă purtarea ei spre forma cea mai autentică şi profundă, înseamnă să-i laşi lui Dumnezeu spaţiu de acţiune în momentele în care vrea el şi mai ales cum vrea el. Să ne închipuim doar cât au răbdat acum câteva zeci de ani preoţii, episcopii în închisori, cu conştiinta că sunt aleşii Domnului şi că în închisoare nu-şi pot exercita deloc puterea preoţească, nu pot predica, ci pot şi trebuie doar să aibă răbdare, răbdare cu ei înşişi şi cu neînţelesul Dumnezeu.
    Autorul cărţii este un preot trecut prin sârma ghimpată a comunismului ateu. Ştie din propria viaţa cât de întunecat poate deveni orizontul vieţii şi cât de stins optimismul, dispoziţia de a trăi. El vorbeşte ca unul care a văzut crâncena încercare a credinţei şi a celor care o susţineau, în ciuda oricărei interdicţii, a înţeles că arma indispensabilă sufletului său trebuie să fie răbdarea. Dumnezeu nu e calculabil, el nu este o reţetă, nu este un răspuns pregătit şi valabil pentru toate timpurile, el este un mister din  care iese continuu iubire,  în orice timp, în formele cele mai variate şi imprevizibile.

    De atâtea ori trebuie să avem răbdare cu Dumnezeu!

      Răbdarea cu el e de un alt tip faţă de răbdările noastre omeneşti, cel puţin cât priveşte durata, dar şi intensitatea. Răbdarea care îl implică pe el este aceea a aşteptării în absenţa de cele mai multe ori a oricărui indiciu că s-ar putea petrece realmente ceva, schimbarea mult aşteptată. Este starea de calm în nesfârşitul şir de zile şi nopţi în care se ridică întrebări şi întrebări din întrebări, fără ca să vineă şi răspunsuri şi lămuriri la ele de la vreun om şi cu atât mai puţin din înaltul cerului. Ea e antidotul neadministrat de toţi acei oameni care au ajuns la disperare, la revoltă împotriva cerului, la indiferenţă existenţială, la detaşare completă de sacru.
    Dar n-aş vrea să limitez valoarea acestei virtuţi doar la situaţiile extreme sau ieşite din comun ale vieţii. Îmi vine în minte, de exemplu, eşecul la un examen şi starea apăsătoare care te invadează imediat după aflarea rezultatului. Nu poţi să accepţi. Nu poţi să te împaci cu gândul că te-ai rugat fără nici un efect pozitiv. Ai mizat pe ajutorul lui Dumnezeu. Pe ce mai mult decât pe al lui? Voiai să fii admis la acea şcoală, la acea facultate. De ce nu a vrut şi Dumnezeu ca tine? Sau se poate întâmpla (întâmpla?!?) să cadă peste tine o boală care să-ţi încurce planurile, ieşirea cu colegii, rezolvarea unor probleme urgente, de maximă importanţă pentru tine, şi din cauza ei să stai pur şi simplu frământând pe toate părţile învălmăşeala de gânduri din tine, fără să dai de vreun rost al situaţiei defavorabile şi neprevăzute. Nu înţelegi nimic. Să te pripeşti, să te agiţi, să intri în panică, să te iriţi şi să te reverşi isteric nu te ajută deloc. E binefăcătoare în aceste momente şi în altele înrudite cu ele răbdarea. Dar o răbdare nu înţeleasă ca stratagemă umană, ca tactică, ci ca virtute care să te cupleze la Dumnezeu, de la care chiar nu ai aşteptări imediate, precise şi palpabile, ci pentru care ai marea ofertă a răbdării tale. El ştie pentru ce se petrec toate. Cauza, sensul şi finalitatea tuturor evenimentelor sunt în abisul înţelepciunii lui nepătrunse.
     Îmi amintesc că intenţionam să dau examenul de admitere la liceul seminarial din Bacău. Stăteam mai mulţi băieţi pe marginea unui şanţ, iar eu, din ce aflasem de la preotul paroh, i-am spus unuia că şcoala mea până să ajung preot durează 10 ani. Îmi amintesc cu ce exclamaţie a repetat numărul anilor cel căruia îi vorbeam: 10 ani?!? O clipă m-am simțit eu însumi nesigur și nu știam dacă într-adevăr vreau de la mine asta. A trecut examenul și începusem liceul. Trecuse abia o lună de școală. Eram abătut și descurajat. Mă uitam la numărul anilor dinaintea mea. Am simțit că nu voi rezista. Era copleșitor de mult. Am ajuns în fața pr. Petru Mareș (Dumnezeu să-l fericească), preot spiritual în seminar, și m-am lamentat că nu voi fi în stare să parcurg atâta drum de formare, că anii sunt prea mulți și că nu voi avea atâta răbdare. Și el, cu o față zâmbitoare și cu dezinvoltură în voce, mi-a spus în așa fel încât să rețin cât trăiesc: "Cristian, au mai rămas 9 ani și 8 luni" (am redat exact răspunsul pe care mi l-a dat în luna octombrie a anului 1995). De fapt, anii până la preoție au fost până la urmă 11 ani.
Îmi doresc ca toți să găsim în noi răbdare în atâtea împrejurări în care Dumnezeu ca un regizor neîntrecut al vieților noastre, lucrează intens cu noi şi în favoarea noastră, mereu, chiar dacă de multe ori din culise.