Vocaţia bobului de grâu

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ²⁴ "Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. ²⁵ Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. ²⁶ Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti.

 

Când e vorba de viaţa noastră sau, mai exact, de salvarea ei, orice bogăţie devine deodată relativă şi nesemnificativă. Pentru menţinerea propriei vieţi, nici un preţ nu ni se pare exagerat. Cuvintele lui Isus par să ţină prea puţin cont de acest adevăr îndeobşte împărtăşit. Imaginea bobului de grâu este grăitoare şi cum nu se poate mai potrivită pentru realitatea spirituală pe care urmează s-o exprime Isus. Bobul de grâu trebuie să plătească cu propria viaţă ca din el să rezulte alte vieţi. Pentru o rodnicie maximă, trebuie să moară! Dar de ce trebuie să fie şi în cazul nostru aşa? Isus nu vorbeşte deloc după logica acestei lumi. Cum să-ţi pierzi viaţa, din moment ce cauţi să ţi-o salvezi? Şi cum să fie salvată o viaţă din moment ce e pierdută? De la cea mai mare înălţime a căzut pentru noi un bob de grâu unic. El a „căzut” de la pieptul Tatălui (cf. In 1,18) şi și-a „pierdut” viața pentru ca noi s-o avem din plin. Altfel înțelegem cuvintele lui Isus, dacă ne gândim că el a asumat în trupul său în gradul cel mai înalt vocația bobului de grâu.

Gândul divin al lui Isus nu se grefează pe nici o înţelepciune de tip omenesc. Pentru un om ancorat pe acest pământ, valoarea supremă o deţine viaţa care pulsează în trupul lui; pentru un om ancorat în credinţă, există o valoare pentru care această viaţă merită „pierdută”. Efectiv pierdută dacă circumstanţele o cer! Isus nu vrea să ne dea de înţeles că trebuie să ne urăm viaţa, ci faptul că pe ea nu trebuie să fixăm preţul suprem. Binele ultim spre care trebuie să ţintim, esenţialul de la care nu trebuie să ne abată nimic, ni-l spune în cuvintele: „Unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu”. A fi acolo unde este Cristos înseamnă totul, indiferent dacă în locul respectiv este foamete, lipsă, prigoană sau sabie. Cu cât patos întreabă sfântul Paul: Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos?” ca să răspundă cu o înflăcărare de care să se molipsească orice cititor al său, că nimic, nici măcar moartea nu poate să provoace această despărţire. Cine s-a convins că a fi cu Isus înseamnă totul, a înţeles în acelaşi timp că fără el, orice altceva e până la urmă nimic.