Atât cât cred, dar cred!

             Pe spatele cărţii "Dumnezeu. O mică istorie a Celui mai mare" (Gott. Eine kleine Geschichte des Größten) cititorul găseşte cuvintele: "Slavă Domnului, Dumnezeu nu există. Dar dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu totuşi există?" Cuvintele sunt un proverb rusesc, iar cartea este a lui Manfred Lütz, medic, psihoterapeut şi teolog german. Lecturarea ei presupune pe alocuri niscaiva cunoştinţe de filosofie, istorie a credinţei creştine şi teologie, totuşi ea fiind în ansamblu  digerabilă pentru orice minte. E scrisă cu poftă şi cu convingere. Convingere pentru un lucru: credinţa are argumentele ei ca să există în ciuda tuturor poziţiilor adverse cu care trebuie să se confrunte în fiecare perioadă a istoriei.

          Ascultarea evangheliei de astăzi te îndeamnă să te întrebi repede: cât de mică este credinţa mea? De câte ori mai mică decât mărimea/micimea grăuntelui de muştar? Există şi momente când ea nu mai este absolut nimic în raport cu un asemenea grăunte? Premiza de la care pleacă ucenicii nu este non-credinţa. Ei au credinţă şi îşi doresc să aibă mai mult. Cât de mult se poate avea? Cât de mult poţi să crezi? Cât de mult poţi să nu crezi? Se poate trăi în non-credinţă perfectă? Există necredinţă în stare pură? Lui Goethe îi aparţin celebrele cuvinte: "Evanghelia o ascult prea bine, numai că îmi lipseşte credinţa". Să ai credinţa. Sau să nu o ai! De cine depinde?

      Cărţile care s-au scris despre tema credinţei în Dumnezeu sunt nenumărate. A existat atâta pasiune în argumentarea absurdităţii ei pe de o parte, iar pe de alta, atâta fervoarea în susţinerea ei adevărului ei peren. Credem pentru că nu putem altfel? Credem pentru că aşa ne-a fost dat? Credem pentru că atâţia alţii cred? Credem pentru că nu ştim? Şi invers: ajungem să ştim pentru că nu credem? În faţa unui om care îşi afirmă necredinţa, încerc, ca prim impuls, un sentiment de compasiune şi de uşor dispreţ la adresa raţiunii lui. Cum de-i permite mintea să nu creadă? mă întreb. Dacă mă refer la credinţa în Isus, în dumnezeirea sa, în evanghelia pe care ne-a lăsat-o, iau o notă de rezervă şi nu mă mai întreb aşa. Mă umplu cu un simţământ de recunoştinţă. Cred pentru că mi-a fost dată credinţa. Însă celui care n-a primit-o de nicăieri ce să-i spun? Poate nu mai multe decât: Dă-i, Doamne, şi lui credinţă!

      Avem credinţa creştină. Trăim cu ea. Trăim din ea. Trăim pentru ea. Vrem să credem pentru că simţim că noi suntem mai mult decât părţile anatomice care ne alcătuiesc trupul, mai mult decât casa în care stăm, decât lumea care ne înconjoară, decât pământul întreg, decât timpul din care este făcută istoria noastră personală, decât tot ceea ce cuprinde privirea noastră carnală. Vrem să credem pentru că simţim că nu ne terminăm pe acest pământ, pentru că avem atâtea mărturii, pentru că nicio ştiinţă nu ne-a livrat încă contraargumentul decisiv şi nici nu o va face vreodată. Despre Kant spunea Petre Tuţea că s-a născut pentru acestă lume, a trăit pentru ea şi a murit în ea. Ce ar putea să fie mai trist? Şi tot el spunea că, fără Dumnezeu, omul este un animal raţional care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri. Ca să simţim adevăratul şi ultimul sens al vieţii, avem nevoie de credinţă. Ca să-l simţim pe Dumnezeu, trebuie să spunem măcar: Eu cred. Cred în tine. Ca să-l simţim în viaţa noastră trebuie să-i dăm măcar un deget ca el să poată să ne prindă de braţ şi să ne cu-prindă apoi cu totul. Trebuie să-i dăm ceva din noi, cătuşi de mic, chiar mai mic decât un grăunte de muştar. Trebuie să-i dăm ca să vedem limpede că ne este imposibil să nu credem!