Este Joia Sfântă şi din multele gânduri care umplu inima unui preot în această zi se cristalizează mai ales unul: preoţia lui. Pentru un preot, această zi este una în care introspecţia, autoexaminarea şi interiorizarea sunt inevitabile în registrul trăirilor sale sufleteşti. Ne introducem în sala Cinei de Taină, păşind cu sfială spre masa...euharistică. Ne întâmpină privirea caldă şi familiară a lui Isus, dându-ne de înţeles că nu am greşit deloc locaţia şi poftindu-ne să ne alăturăm celor Doisprezece. De fapt, nu doar lor, ci şi altor mii şi mii de preoţi care au venit la aceeaşi întâlnire. Ne constatăm atât de diferiţi în mentalitate, limbă, cultură, tradiţii, însă în acest moment primează pentru noi lucrul care ne uneşte şi ne autorizează să ne numim confraţi: preoţia noastră. În formele cele mai variate şi după cea mai bogată fantezie divină, ne-am simţit chemaţi cu toţii de acelaşi Maestru şi Învăţător divin. Câtă demnitatea ne inundă sufletele! Ce nobil statut ne-a fost hărăzit! Ce iluzorie este acum căutarea vreunui merit personal care să fi contat pentru primirea unei aşa vocaţii! E aşa de bine în preajma lui Isus, cum nicăieri în altă parte mai bine nu ne-ar fi! Vrea să ia masa cu noi, să ne ofere să mâncăm, să ni se ofere pe sine drept mâncare. Şi mai vrea ceva: să ne dea puterea de a repeta această Cină, ca să aibă ce să mănânce toţi oamenii doritori de viaţă divină în ei. Puterea preoţească...
Aşa este Liturghia Crismei din Joia Sfântă pentru un preot! Acestea şi multe alte de acest fel sunt gândurile care îl copleşesc, îl cutremură, îl edifică şi îl umplu pe preot de cea mai preţioasă gratitudine. Se reînnoiesc promisiunile din ziua hirotonirii. Puritatea lor de atunci nu s-a păstrat, din pricini pe care numai Dumnezeu le ştie. Ne consolează gândul şi ne fereşte de deznădejde faptul că Isus nu s-a înconjurat de oameni ireproşabili, impecabili în comportament şi în gândire. Am greşit şi noi şi nu putem decât să ne ruşinăm, pentru că investiţia divină a fost mare. Ne pare rău mai ales pentru acele greşeli care au provocat dezamăgiri şi au înşelat aşteptări justificate, de pe urma cărora a avut de suferit Isus şi credinţa celorlalţi în el. Sângele lui, cu care ne împărtăşim, vrem să spele aceste impurităţi şi să ne reînnoiască simţirile şi fidelitatea. Isus a contat pe slujirea noastră şi nu vrea să ne abandoneze. Şi nici să-l abandonăm! Simţim că primim încrederea de a ne desfăşura munca sacerdotală mai departe. Ne vrea cu tot cu slăbiciunile noastre. Ţine să-l predicăm în continuare cu exprimarea noastră verbală săracă şi de multe ori defectuoasă. De unde să ştim noi de ce ne-a preferat altora pe semne mai vrednici şi mai evlavioşi? E misterul lui pe care nici noi, cei vizaţi nu-l înţelegem.
Pornim la drum din nou. Plini de curaj spre cei la care am fost trimişi, ca să le vorbim neobosit despre Isus, despre umanitatea şi divinitatea lui, despre Pâinea euharistică, despre reţeta unei vieţi cu sens, despre viaţa de aici şi cea de dincolo. E până la lacrimi de mângâietor gândul că unul, câţiva, mulţi ajung să-l cunoască pe Isus, pe Dumnezeu chiar prin noi, prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră îngrijită, prin felul cum ne îmbrăcăm şi cum vorbim, prin seninătatea noastră. Da, putem să binecuvântăm cu mâinile, să celebrăm sfânta Liturghie, să ne rugăm pentru atâţia oameni, să întărim bolnavi prin spitale, să dezlegăm de păcate, să redăm speranţa, să fim liberi de toate şi să ne lăsăm ocupaţi de atâtea activităţi, să ne pese de problemele acestei lumi şi să trezim dorinţa după cealaltă,.. Pe toate le putem doar pentru că suntem...preoţi.
Mulţumire profundă să-i fie lui Dumnezeu pentru această slujire exigentă, de care m-a făcut vrednic. Vede limpede câtă bucurie am în aceste clipe pentru preoţia mea. Îl rog să nu vină niciodată ziua din care să lipsească această bucurie, în ciuda inerentelor greutăţi care însoţesc această vocaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu