În razele divinei Îndurări!

      Duminica Paștelui este pur și simplu Duminica Paștelui, fără alte conotații, fără alte apelative. Cea care o succede are mai multe denominațiuni: e Albă pentru că albă era îmbrăcămintea neofiților, noilor botezați, în primele veacuri creștine; e a Tomei, pentru că în evanghelia acestei zile figura acestui apostol e proeminentă. Din anul 2000 însă ea e tot mai mult cunoscută ca Duminica Divinei Îndurări. Primară a fost atenția asupra unei aspect al sărbătorii: vestimentația neobotezaților, apoi asupra unei persoane, a unei apostol, a cărui îndoială și necredință au devenit ulterior proverbiale în rândul creștinilor. Atenția noastră este acum focalizată aproape exclusiv asupra lui Isus. Nu asupra lui Isus întreg, ci asupra divinei sale îndurări. Această recuperare a cristocentrismului acestei duminici o datorăm sf. papă Ioan Paul al II-lea și, înaintea lui, sf. Faustina Kowalska. Sărbătoarea nu anulează însă celelalte "atenţii", prealabile ei, ci le însumează. Cel puţin pentru mine! 

      Imaginea lui Isus din inima căruia ies raze roşii şi albe este din ce în ce mai răspândită. Cuvintele pe care le citim în josul ei, tot mai familiare: Isuse, eu mă încred în tine. Ne este la fel de familiară şi îndurarea cu care ne copleşeşte Isus? Isus îl are în faţa lui pe Toma, din partea căruia încă n-a primit "tributul" credinţei. Toma, zis Geamănul, nu vrea să creadă fără să vadă. Toma este geamănul multor oameni, al tuturor acelora care pretind acelaşi lucru de la Dumnezeu: să creadă numai după ce li s-a dat şansa să vadă, să pipăie, să atingă. Nu ne spune Ioan evanghelistul că ar fi introdus degetul în rana coastei, deşi mulţi aşa îl reprezintă pictural. Ceea ce ne spune însă, este declaraţia lui de credinţă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu". 

     Toma a putut să stea în faţa coastei lui Isus, s-o privească şi să cadă în genunchi înaintea ei. În sărbătoarea Divinei Îndurări suntem chemaţi să facem acelaşi lucru: să ne apropiem de Isus şi să privim spre inima lui din care izvorăsc cele două raze. Din evanghelia lui Ioan ştim că, străpunsă coasta, din ea a ieşit sânge şi apă. Din coasta lui Isus, va scrie sf. Ioan Crisostomul, s-au născut sacramentele Bisericii, Euharistia şi Botezul. Spre locul de unde ies aceste raze suntem chemaţi să ne adâncim privirea şi să ne gândim la Dumnezeu şi la noi. E puţin relevant pentru noi să ştim că Dumnezeu e atotputernic, că este unicitatea şi simplitatea absolută, că este Existenţa transcendentă, că este Cel cu totul altfel. Este însă existenţial de important pentru noi să ştim că el este, faţă de noi, Îndurare, Milostivire infinită. Dumnezeu mă priveşte, mă ascultă, mă cheamă, mă recheamă, mă rabdă, mă mântuieşte dintr-o Milostivire infinită. Numai să am dispoziţia şi deschiderea s-o recunosc şi să mă pun în raza ei. Să mă pun în razele (roşii şi albe) ale milostivirii divine! Să nu stau deoparte, întrebător, îndoielnic, ros de frământări, de suspiciuni, de neîncredere, ci înaintea lor, cu tot ce am şi tot ce sunt, cu maldărul de lipsuri şi de neajunsuri, cu multele păcate şi netrebnicii, cu dorinţa de a fi despuiat de mine, da, de încrederea în mine, căci în josul imaginii văd cuvintele: Isuse, eu mă încred în Tine! Să-i mulţumim lui Isus pentru această sărbătoare şi pentru adevărul pe care ne lasă să-l cunoaştem: trăim la adăpostul infinitei Îndurări dumnezeieşti. 

      În razele Divinei Îndurări, poziţionat cum nu se poate mai bine, vreau să rostesc cu toate încrederea, dezbrăcat de tendinţele raţionaliste, materialiste pe care le simt în mine, lepădat chiar de propriile mele capacităţi şi eventuale abilităţi: ISUSE, EU MĂ ÎNCRED ÎN TINE!