O iubire poruncită?!?

    Dacă tot e vorba de iubire, iar iubirea este cel mai frumos lucru pe care îl putem simţi şi împărtăşi, de ce să ne dea cineva poruncă să iubim? Nu iubim noi oricum, şi fără să ni se impună? Nu iubim noi pentru că altfel nu putem suporta viaţa? Şi cum ar fi să-i spun cuiva că-i ofer iubirea mea doar pentru că cineva mi-a poruncit asta? Cum s-ar simţi acel om ştiind că imboldul iubirii mele nu este in mine, ci în cuvântul poruncitor al cuiva? Dacă se admite că a iubi este o artă, iarăşi trebuie să se admită că aceasta este una dintre cele mai exigente, vulnerabile şi greu aplicabile din toate artele câte există. De ce există iubiri şi iubiri? Chiar există un loc unde se întâlnesc toate iubirile: sentimentală şi spirituală, creştină şi necreştină, teistă şi ateistă, paternă şi filială, egoistă şi altruistă, divină şi umană, ca-ntr-un izvor comun? Sau să credem că există iubiri reale şi iubiri doar aparente, iubiri autentice şi iubiri doar superficiale? Sau să spunem împreună cu unii că, dacă e vorba de iubire, atunci ea poate fi numai una? De ce încetează iubirea să mai înstăpânească sufletul unui om după ce acesta a fost cucerit de ea? Ce declanşează în noi aprinderea iubirii şi ce stingerea ei? Cum ne va reusi să iubim continuu şi numai să iubim în viaţa de dincolo? De ce replica iubirii umane nu e pe măsura celei divine? Nu ne-am născut noi în definitiv din Dumnezeu? 

     A ajuns Dumnezeu să ne poruncească să iubim aşa cum iubeşte el. Înseamnă că tipul de iubire pe care ni-l cere nu e un talent cu care ne naştem, nu e un instinct pe care ni-l constatăm cuibărit în fiinţă, nu e un chef pe care să-l tot reaprindem, nu e o simpatie de care să ne ataşăm, nu e un reflex afectiv pe care să-l dobândim în urma unui schimb sentimental. Toate astea subspecii ale adevăratei iubiri ne însoţesc şi ne părăsesc în varii forme, fără ca cineva să ni le impună din afară.

   Iubirea pe care Isus ne-o cere poruncitor nu vine de la sine, nu o avem pentru că aşa simţim noi. Ea nu este ghidată de simţăminte, nu se naşte din ele şi nu e menţinută de ele. E mult mai grea, şi de aceea, mai rar întâlnită. Această iubire trebuie să ne-o poruncim de fapt nouă înşine, în fiecare dimineaţă, în fiecare zi fără saturaţie, pentru că numai aşa ajungem să o practicăm. Să ne iubim aşa cum vedem în evanghelie că ne-a iubit Isus...Ce culme greu de atins! Ce puţine zile pot fi marcate din trecutul vieţii noastre cu forma aceasta de iubire! O iubire care se apleacă şi slujeşte, care conciliază şi nu discriminează, care se umileşte şi nu se autoafirmă, care nu alege selectiv, ci se apropie de oricine, care nu-şi face loc sieşi, ci lui Dumnezeu. În gânduri, în cuvinte, în vorbire! O iubire care imită felul lui Isus de a fi om! Ce iubire! Abia atunci ne-am putea spune că...iubim!